sâmbătă, 11 iunie 2016

WARWICK - Castele britanice


Bazele Castelului Warwick s-au în anul 914 d.Hr., pe timpul regelui saxon Alfred cel Mare, ca fortificație pentru a proteja întreaga zponă de invaziile vikingilor danezi, la inițiativa fiicei sale Ethelfleda. Acea fortificație era relizată din lemn. Mai târziu, a fost mărită, din piatră, de către William Cuceritorul și transformată, în anul 1068, într-o fortăreață impresionantă. Situat pe un cot al râului Avon, castelul aparține de orașul Warwick din ținutul Warwickshire și a fost reședința a unor puternice familii engleze. Se apreciază că reprezintă cel mai frumos castel medieval al Angliei.


In 1088, Henry de Beaumont a devenit primul conte de Warwick. El a fondat Biserica Tuturor Sfinților în interiorul castelului militar prin anul  1119. Episcopul de Worcester,s-a opus, considerând că un castel era o locație nepotrivită pentru o biserică, dar acesta a fost eliminat în 1127-1128.
In 1153, soția lui Roger de Beaumont, al doilea conte de Warwick, a fost păcălită că soțul ei a murit, și a cedat controlul castelului armatei invadatoare a lui Henry de Anjou, cel care, mai târziu, a devenit regele Henric al II–lea Plantagenet. Potrivit Gesta Regis Stephani , un text istoric din secolul 12, Roger de Beaumont a murit la aflarea veștii că soția lui a predat castelul. Henric al II-lea a redat castelul, mai târziu, conților de Warwick, pentru că au fost susținători al mamei sale, împărăteasa Matilda, pe timpul anarhiei dintre anii 1135-1154.


In timpul domniei regelui Henric al II-lea (1154-1189), în curtea interioară s-a construit un castel de piatră. In timpul revoltei baronilor dintre 1173-1174, contele de Warwick a rămas loial regelui Henric al II - lea, iar castelul a fost folosit pentru a depozitări. Castelul și terenurile asociate au fost transmise cu titlu de conte englez familiei Beaumont până în 1242. Când Thomas de Beaumont, al șaselea conte de Warwick a murit, castelul și terenurile au trecut în proprietatea sorei lui, Lady Margery, contesă de Warwick. In timp ce ea a căutat un soț potrivit, castelul a trecut în proprietatea regelui Henric al III -lea. Când s-a căsătorit cu John du Plessis, în decembrie 1242, castelul i-a fost returnat.

In timpul celui de al doilea război baronilor, din 1264-1267, William Maudit, al optulea conte de Warwick, a fost un susținător al regelui Henric al III-lea. Castelul a fost cucerit pintr-un atac surpriză de forțele lui Simon de Montfort, al șaselea conte de Leicester. Atunci partea de nord - est a castelului Warwick a fost distrusă. După moartea lui William Maudit, în 1267, titlul și castelul au trecut la nepotul lui William de Beauchamp, al noulea conte de Warwick . In urma morții lui William, castelul Warwick a trecut prin șapte generații ale familiei Beauchamp, care în următorii 180 de ani, au realizat cele mai multe dintre completările aduse castelului. In 1312, Piers Gaveston, primul conte de Cornwall , a fost capturat de Guy de Beauchamp, al zecelea conte de Warwick, și închis în castelul Warwick până la executarea lui, la 9 iunie 1312. Un grup de baroni condus de contele de Warwick și Thomas, al doilea conte de Lancaster, au fost acuzați de Gaveston că ar fi furat comoara regală.



Pe timpul lui Thomas de Beauchamp, al unsprezecelea conte, apărarea castelului s-a îmbunătățit în mod semnificativ, între 1330-1360 pe latura de nord-est, prin adăugarea, unui Barbacan (o formă de intrare fortificată), și un turn fiecare parte a peretelui reconstruit, numite Turnul lui Caesar si Turnul lui Guy. Turnul Watergate datează tot din această perioadă.


Turnurile lui Cezar și Guy sunt rezidențiale și este posibil să fi fost inspirate de modelele franceze (de exemplu, castelul Bricquebec). Ambele turnuri au găuri de vărsare a lichidelor încinse peste atacatori, iar Turnul Caesar are un dublu parapet. Cele două turnuri sunt, de asemenea, boltite în piatră, la fiecare etaj. Turnul lui Caesar conținea un "sumbru" subsol ca temniță. Conform legendei locale care datează cel puțin din 1644 a fost cunoscut și sub numele Turnul Poitiers. Aceasta pentru că aici au fost întemnițați prizonierii din bătălia de la Poitiers, din 1356, sau pentru că banii proveniți din răscumpărările prizonierilor au ajutat la plata construcția sale. Construcțiile de intrare au găuri pentru aruncarea lichidelor încinse, două poduri mobile, o poartă, si porți realizate din lemn sau metal.


Fațada cu vedere spre râu a fost concepută ca un simbol al bogăției și puterii conților Beauchamp și a avut " o valoare defensivă minimă. Acest lucru a urmat o tendință a castelelor din secolul 14, construcțiile fiind mai mult declarații de putere decât destinate exclusiv pentru utilizări militare.
Deci, în timpul războiului de o sută de ani, fațada opusă orașului Warwick a fost refortificată, rezultând unul dintre exemplele cele mai cunoscute ale arhitecturii militare din secolul al 14-lea. Situat pe un cot al râului Avon, castelul aparține de orașul Warwick din ținutul Warwickshire și a fost reședința a unor puternice familii engleze.
Linia conților Beauchamps s-a încheiat în 1449, când Anne de Beauchamp, a cincisprezecea contesă din Warwick , a murit. Richard Neville a devenit următorul conte de Warwick prin moștenirea titlului soției sale.


In timpul verii anului 1469, Neville s-a revoltat împotriva regelui Edward al IV-lea, și l-au închis în castelul Warwick. Neville a încercat să se pronunțe în numele regelui, dar protestele constante ale susținătorilor regelui l-au forțat pe conte să-l elibereze rege. Neville a fost ulterior ucis în bătălia de la Barnet, când a luptat împotriva regelui Edward al IV-lea,  în 1471, în timpul războaielor Rozelor. Castelul Warwick a trecut apoi de la Neville la ginerele lui, George Plantagenet, primul Duce de Clarence . George Plantagenet a fost executat în 1478 și pământurile lui au trecut la Edward Plantagenet, al șaptesprezecelea conte de Warwick. Dar după doi ani pământurile sale au fost luate în custodia Coroanei . El a fost dezonoarat, și astfel nu a putut moșteni tronul, care a fost luat de Henric al VII-lea. A fost deținut de Henric timp de paisprezece ani în Turnul din Londra până cand a fost executat pentru înaltă trădare în 1499. Edward a fost ultimul conte de Warwick din prima creație a acestui titlu în Anglia (au fost patru creații ale acestui titlu de conte în Anglia).


La începutul anilor 1480 regele Richard al III-lea a inițiat construirea a două turnuri de armă, Turnurile Bear și Clarence, care au fost lăsate neterminate la moartea sa în 1485. Turnurile au constituit un bastion independent de restul castelului, eventual , în caz de răzvrătire a garnizoanei . Odată cu apariția de praf de pușcă funcția de deținător al artileriei a fost creată în 1486.
In sec.al 17-lea spațiile exterioare s-au transformat într-o grădină. Zidurile de apărare ale castelului au fost consolidate în anii 1640 pentru a pregăti castelul în vederea Războiului civil. Castelul a fost în stăpânirea forțelor parlamentare. Forțele regaliste au asediat castelul, dar fără success. Mai târziu castelul a fost folosit pentru a ține prizonierii luați de forțele parlamentare.


Castelul a fost folosit ca cetate până în sec.al 17-lea, când a fost acordat lui Sir Fulke Greville de către regale James I,  în 1604. Greville a transformat monumentul într-o casă de țară grandioasă, care a fost deținută de familia lui Greville, care a devenit Conte de Warwick în 1759, până în anul 1978.
La 4 noiembrie 1695 castelul a fost în stare suficient de elegantă pentru a găzdui o vizită a regelui William al III-lea.  In anul 1978 castelul a fost cumpărat de Grupul Tussauds . In 2007, Grupul Tussauds a fuzionat cu Merlin Distracții, care este actualul proprietar al Castelului Warwick.
S-a păstrat deosebit de bine, astfel că se pot vizita turnurile, temnițele macabre, fortificațiile, încăperile de utilitate privată, Gradina Trandafirului si grădinile oficiale. Apartamentele private s-au amenajat ca încăperile obișnuite la sfârșitul sec.al 19-lea, în care se regăsesc figuri de ceară ale unor personalități istorice.
In 1982, Tussauds Group a amenajat monumentul într-o atracție turistică după o reconstrucție a unui festin regal din 1898. Grădina de trandafiri victoriană a castelului a fost renovată în conformitate cu planurile 1868 și redeschisă în 1986 , în prezența Prințesei de Wales, Diana.

joi, 9 iunie 2016

BLENHEIM - Castele britanice



Arhitectura întregii Europe din sec.al 18-lea a reprezentat o perioadă înfloritoare și plină de importanță pentru arhitectura întregii Europe. Capetele încoronate, prinții și marii nobili își demonstrau puterea la o scară impresionantă, vrând să joace un rol important în trecerea arhitecturii spre stilul baroc. Aflat în apropiere de sătucul istoric Woodstock, din Oxfordshire, Marea Britanie, Palatul Blenheim, ridicat în stil baroc, a fost construit ca un dar al națiunii engleze și al reginei Anne pentru marele său general John Churchill, primul duce de Marlborough, în semn de recunoștință pentru succesul obținut în Războiul Spaniol de Succesiune, care a culminat cu înfrângerea Franței și Bavariei în bătălia de la Blenheim, pe Dunăre, în Bavaria.



Bătălia s-a dat între trupele engleze și austriece, conduse de John Churchill primul Duce de Marlborough și Eugeniu de Savoia, împotriva celor bavareze și franceze, în 1704. Cei doi comandanți au luat prin surprindere trupele bavareze și pe cele franceze, capturând 13000 de soldați inamici. Alți 18.000 au fost uciși, răniți sau au murit înecați. Armata franceză a suferit atunci prima înfrângere după aproape 50 de ani, iar Bavaria a ieșit din război.

Palatul, ridicat din inițiativa Parlamentului Britanic și al reginei Anne a primit numele faimoasei bătălii, iar lucrările au fost încredințate arhitectului Sir John Vanbrugh. Acesta se remarcase în egală măsură ca scriitor și soldat, fiind chiar închis de francezi, care îl considerau spion. Arhitectul realizase și Castelul Howard, din Yorkshire. El era nu doar omul momentului ci si un artist deosebit de priceput, așa că alegerea sa a fost cât se poate de firească. Vanbrugh a lucrat în colaborare cu Nicolas Hawksmoot, unul dintre discipolii lui Christopher Wren.



Hawksmoot a devenit celebru și pentru cele șase biserici pe care le-a proiectat în Londra în a doua decadă a sec.al 18-lea. Cei doi arhitecți au vrut ca prin opera lor să rivalizeze cu cele mai mari castele europene, inclusiv Versailles. Construcția a început in 1705 și a fost complet terminată 20 de ani mai târziu, respectiv între 1722-1725. Poate că nu s-a realizat chiar un Versailles englezesc, dar a fost cu siguranță cea mai monumentală construcție privată ridicată până la momentul respectiv în insulă britanică. Este, de asemenea un minunat exemplu al scurtului baroc englez.



Pentru construcție s-a alocat inițial suma de 260.000 de lire ca recompensă pentru victorie. La suma inițială s-au adăugat 60 000 de lire, din partea ducelui. Suma nu pare mare la începutul sec.al 21-lea, dar pe timpul construirii palatului un angajat la palat câștiga între 4 și 10 lire pe an. Bogățiile prezente in interiorul palatului sunt inestimabile și unice în lume, plecând de la ornamente și sculpturi până la tablouri, cufăre, scrieri etc. Interiorul cuprinde o bibliotecă imensă, portrete pictate de Van Dyck, John Singer Sargent, Joshua Reynolds, etc.


Palatul Blenheim este o clădire rectilinie, perfect simetrică, la care copul central este flancat de doua aripi cu colonade, fiecare construită în jurul unei curți. Stilul sobru al intrării principale este subliniat de porticul larg și de uriașele coloane corintiene. Totul sugerează profunzime, lipsind ornamentele greoaie.



Desenul întregului colos de piatră, a pus pe prim-plan grandoarea, în detrimentul confortului casnic. De exemplu bucătăriile au fost găzduite în una din aripile exterioare, la un sfert de milă depărtare de sufrageriile din corpul principal. Sarah, ducesa de Marlborough, n-a făcut niciun secret din faptul ca ea ar fi preferat confortul în locul măreției.
Remarcabile sunt, grădinile palatului. La începutul sec.al 18-lea, Henri Wise, grădinarul reginei Anne, le-a proiectat după stilul formalist al palatului Versailles. Mai târziu, Capability Brown le-a refăcut în stil pastoral, cu păduri, pajiști și canale, totul  parând natural. In afară de construcția clădirilor, peisajul a cerut și el o muncă titanică. Totul s-a vrut să fie ca desprins din natură, Capability Brownau creat grădini splendide, un lac și o cascada, un pod măreț ce duce la columna primului duce, construită în 1727. Toate acestea au fost create la superlativ, dovedind măiestria peisagiștilor vremii, fiind cele mai mari proiecte din Europa în acea vreme. 

Blenheim Palace se află în centrul unei gradini impresionante ce se întinde pe o suprafață de 2000 de acri și care este străbătută de un lac plin de lebede.



Castelul și-a menținut proprietarii de-a lungul vremii, nefiind cedat unei alte familii nou îmbogățite. In secolul trecut (sec, 19) aici s-a născut, în 1874, și a copilărit una dintre cele mai de seamă personalități engleze și europene, celebrul Winston Churchill, nepotul celui de al noulea duce.El avea să devină erou național în urma carierei sale politico-militare. La 1900 a fost primit în Parlament, ajungând prim ministru între anii 1940-1945 și mai apoi, între 1951-1955. E considerat a fi unul din cei mai de seama oameni ai Angliei tuturor timpurilor.





Winston Churchill



miercuri, 8 iunie 2016

CAIUS CASSIUS LONGINUS

Gaius Cassius Longinus  s-a născut înainte de 85 e.A. și a decedat la 3 octombrie 42 e.A. Provenind dintr-o familie nobiliară de proveniență mai nouă a fost senator roman, conducător și instigator al complotului pentru uciderea lui Caius Iulius Cezar, și cumnatul lui Marcus Junius Brutus Caepio.
Sunt cunoscute puține lucruri din viata timpurie a lui Caius Cassius Longinus. A studiat filosofia la Rodos sub îndrumarea lui Archelaus și a învățat să vorbească fluent în limba greacă. El a fost căsătorit cu Junia Tertia (Tertulla), care a fost fiica lui Servilia Caepionis ( care era sora vitregă a celuilalt mare conspirator, Marcus Brutus). Ei au avut un fiu născut în jurul anului 60 e.A și o fiică.
In 53 e.A. el a luat parte la bătălia de la Carrhae, împotriva parților, în subordinea lui Marcus Licinius Crassus, bătplie pierdută dezastros și rușinos pentru Roma.

Cassius
Cassius a revenit la Roma în anul 50 e.A., când războiul civil era pe cale să izbucnească între Iulius Cezar și Cnaeus Pompeius . Cassius a fost ales tribun al plebei pentru anul  49 e.A. și s-a alăturat partidei Optimaților, în timp ce fratele său Lucius Cassius sprijinea pe Cezar.
Cassius a părăsit Italia, la scurt timp după ce Cezar a trecut Rubiconul . El s-a întâlnit cu Pompeius în Grecia și a fost desemnat să comande o parte din flota aceluia.
In anul 48 e.A, Cassius a navigat cu navele de sub comanda sa spre Sicilia, unde a atacat și a incendiat o mare parte din flota lui Caesar. El a început apoi să hărțuiască naval în largul coastlor italiene. Vestea înfrângerii lui Pompei în bătălia de la Pharsalus l-a determinat pe Cassius să navigheze spre Hellespont, cu speranța că se va alia cu regele Pontului , Pharnaces al II-lea . Flota lui Cassius a fost interceptată de Caesar, în drum, și a fost forțat să se predea necondiționat. In continuare, se pare că a participat la războiul lui Caesar împotriva lui Pharnaces al II-lea, anul 47 e.A., război în urma căruia Caesar a anunțat Senatul despre victorie printr-o scrisore scurtă: Veni, vidi, vici ! Caesar nu era un om răzbunător așa că l-a cruțat pe Cassius după trădare.Totuși Cassius a refuzat să se alăture în lupta împotriva Cato și  și Scipio în Africa, alegând să se retragă la Roma.
Cassius a petrecut următorii doi ani într-o oarecare inactivitate oficială, și se pare că a întărit prietenia cu Cicero. S-a afirmat în activitatea de organizare a conspirației de asainare a lui Caesar, atrăgându-l și pe cumnatul său Brutus (Marcus Iunius Brutus Caepio), care a deveit și el unul dintre conducători


Caius Iulius Caesar

Bucuria conspiratorilor a avut o foarte scurtă durată deoarece Marcus Antonius, omul de încredere al lui Caesar a preluat puterea și a influențat populația împotriva lor. In scrisorile scrise în anul 44 e.A, Cicero se plângea frecvent că Roma era încă supusă tiraniei, pentru că "eliberatorii" nu a reușit să ucidă Antonius. Conform unor afirmații, Cassius ar fi vrut să-l omoare Antonius în același timp ca și Caesar, dar Brutus nu a fost de acord.


In cei doi ani ce au urmat asasinatului Brutus și Cassius au adunat separat legiuni fidele în Orient. S-au aliat și s-au regrupat la Sardes, nu înainte ca Brutus să jefuiască sălbatic Lycia cu orașul Xantos, iar Cassius să jefuiască insula Rodos. Au travesat Hellespontul, au traversat sudul Traciei și au așezat tabăra la Phillipi. Deși Brutus a învins pentru un moment partea de armată condusă de Octavianus (Octavius), Cassius a pierdut în fața lui Marcus Antonius și s-a sinucis. In final armatele celor doi asasini au fost spulberate, astfel că și Brutus și-a pus capăt zilelor.

Data morții lui Cassius a fost aceeași cu cea de naștere, 3 octombrie și a fost plâns de Brutus  „drept ultimul dintre romani”. A fost înmormântat la Thasos.