duminică, 10 aprilie 2016

CEAUȘESCU - OBICEIURI DE RELAXARE


Petrecerea zilelor de duminică la Snagov

Ceaușeștii au respectat ritualul duminicilor la Snagov și în anii 80. Anturajul l-au schimbat, noi ,,prieteni” fiind Constantin Dăscălescu, Gheorghe Pană, Ilie Verdeț, Ştefan Andrei, Gheorghe Oprea. Dar dacă se îmbolnăvea vreunul din anturaj, era exclus ca o piază-rea.
Frica de atentate l-au izolat și mai tare de lume. Sătenilor nu li se mai permitea să treacă pe strada unde se afla vila  Ceaușeștilor, nici să mai meargă cu căruțele prin sat. Între marginea Snagovului și vila 10 își făceau rondul trei rânduri de paznici care anihilau orice tentativă de adresare șefului statului. După spusele menajerei Suzana Andreiaș, Ceaușescu nu se adresa personalului și paznicilor din reședințe. Își transmitea nemulțumirile și ordinele prin nevastă. Plana atât de sus în utopia sa încât a aflat de blocurile cu latrine în curte construite la Snagov abia când mirosul și muștele i-au trecut curtea.
Soacra de la Petrești își petrecea uneori sfârșitul de săptămână la ea acasă. Își cumpărase o casă în satul natal – două camere și o bucătărie – lângă sediul ceapeului. Petreștenii îi ziceau ,,muzeu” pentru că mai mult stătea pustie. Cheile le ținea preotul satului, invitat de prorietară la grătare, în curte, când veneau și nepoții. De casa aceasta, ,,a ei”, i-a amintit lui Ceaușescu nevasta cât ce  pierduseră puterea. Că la o adică, ar avea unde trăi.

Sâmbăta și vânătorile

Sâmbăta după amiaza era dedicată vizitei pe șantierul Centrului Civic dominat de Casa Republicii. Acest ,,Acropole al nostru” cum l-a numit metaforic Eugen Barbu, scriitor angajat  și membru al CC. Cu o astfel de vizită a încheiat Ceaușescu și ultima sărbătoare a lui 23 August, însoțit de curtea demnitarilor săi, după relatarea lui Dumitru Popescu. I-a ghidat, ca o gazdă,  prin coridoarele și birourile finisate şi decorate. Ce zici de asta? – se adresa câte unuia mândru ca și cum totul ieșise din capul și mâinile lui. Aţi construit aici pentru cel puţin o mie  de ani! – l-au lăudat ei.
În ultimii ani, Tovarășul nu mai juca volei. Sport şi distracţie a rămas  vânătoarea. Dar și vânătorile le punea în seama planului. În meniul Ceaușeștilor n-a figurat vânatul. Mormanul de animale ucise de șeful statului într-o partidă de vânătoare era destinat ,,valorificării superioare pe linie de export”. Pe potecile de munte, bătrânul de-acum vânător urca susținut de aghiotanți. Dar a intrat în istoria mondială a cinegeticii cu un palmares formidabil. Deține 418 medalii, dintre care 270 de aur. Cele mai prețioase trofee le-a obținut la urs-blană (113medalii dintre care 98 de aur) și la mistreț (101 medalii dintre care 61 de aur).

Vara o petrecea tot la Neptun

Curtea lui Ceaușescu a păstrat și obiceiul strămutării la Neptun, din a doua jumătate a lui iulie şi până la începutul lui septembrie.
Plajă nu mai făcea cuplul prezidenţial, doar băi de nămol. Prânzurile și cinele copioase şi lungi erau amintiri. Șeful statului nu mai ținea recitaluri de poezie, ca-n anii 70. A recitat odată multe poezii de Coșbuc și Goga, asistența compusă din familiile demnitarilor întrecându-se în expresii de admirație. Rebelul Nicu l-a întrerupt ca pe-un tată obișnuit: Ia mai lasă-ne-n pace cu Coșbuc al tău, să-ți spun eu o poezie adevărată. Și i-a recitat un poem de Nichita Stănescu. Și tot ca un tată obișnuit, Ceaușescu s-a mândrit atunci cu mezinul.
Nici la senectute, Ceaușescu n-a abandonat rutina programului de la Neptun.  După relatările lui Silviu Curticeanu, la 8 dimineața, ieșea din “Casă”, cum îi spunea reședinței sale. Se îndrepta către malul mării, în biroul din “Ciupercă” unde-l aștepta  teancul de operative  sosite cu avionul. Apoi distribuia poruncile către ceilalți. După amiaza, șeful Cancelariei raporta împlinirea lor.
Dar nici curtenilor veniți cu familiile la mare nu le lărgea zgarda. Acționa și aici mai abitir nevasta. Ochiul neadormit de soacră al Tovarăşei căuta într-una prilejuri de şicanare. La un moment dat, după relatarea col.(r) Dumitru Burlan, ofiţer de contrainformaţii în Direcţia a V-a, Ceaușeasca i-a atras atenţia lui Emil Bobu că se îngrăşase. O ironie de prost-crescut sau o critică voalată?! Căci aghiotantul lui Bobu apucase să-și alerteze patronul: Tovarășa se prinsese de mișcările sale și ale altora de-a face comenzi duble de alimente – și la,,sectorul” din București, și la cel din Constanța.

Vizitele de vară  în Crimeea

Ceaușescu pleca la întâlnirile din Crimeea cu ceilalți lideri din Tratatul de la Varșovia de pe aeroportul Kogălniceanu. După mărturia lui Ștefan Andrei, nu rămânea nicicând peste noapte. Porneau în zori, aterizau la Simferopol și de acolo, la Oreanda de Jos, lângă Livadia, cu autoturismul. Ajungea pe la orele prânzului și se caza la Mishor. Aghiotantul schimba așternuturile gazdelor cu cele de-acasă pentru siestă și verifica radiațiile. În cea de-a doua jumătate a anilor 80, Ceaușescu nu mai juca șah pentru destindere. Nu conversa nici cu ceilalți delegați, era taciturn și cu translatorii.
Refuzase constant și invitațiile de concediu în Uniunea Sovietică. Brejnev, Andropov, Cernenko şi Gorbaciov îl invitaseră an de an.“Am fi bucuroşi să vă vedem ca oaspete al nostru şi suntem gata să organizăm astfel vizita dumneavoastră încât aceasta să fie şi utilă şi plăcută”, i-a promis Gorbaciov în invitaţia din aprilie 1989. Ceaușescu n-a ostenit măcar să răspundă cu o scrisoare. L-a ofensat, transmițându-și refuzul prin ambasadorul sovietic la Bucureşti. A motivat că sarcinile legate de pregătirile celui de-al XIV-lea Congres îl împiedică să dea curs invitației.

 Zilele Sfinților Nicolae și Elena

Ziua lui de naștere începuse a fi sărbătorit cu fast din 1968, iar a ei din 1979. În ultimul deceniu al regimului comunist, luna ianuarie abunda în manifestări dedicate aniversării lor.
Pentru omagierea Tovarășilor, secția propagandă propunea tot ce le-ar fi făcut plăcere, iar CPEx-ul aproba. Adică ei doi. Amestecul Tovarășei începuse cu mult înainte, după mărturia lui Ștefan Andrei. În 1973, când se spunea că secreatrul general aniverseză și 50 de ani de activitate revoluționară, deși Lenuța Ceaușescu nu valora prea mult la partid, Cornel Burtică, secretarul cu propaganda și Ștefan Andrei, secretarul secției de relații internaționale, i-au prezentat ei propunerile. Măgulită, Tovarășa i-a invitat la un coniac. Iar invitații au venit cu propuneri și mai extravagante. Oferindu-i exemplul regelui Carol I, i-au sugerat semidoctei femei să-și convingă bărbarul că intrarea în istorie e condiționată de ctitoriile ce dăinuie  peste veacuri. Strategia a prins, a doua zi Ceaușescu arâtându-se încântat. Deși, zicea el, deocamdată, mărețele edificii nu pot fi prinse în programul de investiții. Dar în avionul care-i aducea din Nigeria spre Bucureștiul devastat de cutremurul din 1977, Ceaușescu i-a comunicat lui Andrei că venise momentul reconstrucției Bucureștiului.
Odată oficiliazate, aniversările lor s-au făcut de la un an la altul mai bogate în cadouri. Afluiau mașinile trimise din toate judeţele. Serviciul de protocol le expunea într-o expoziție omagială destinată vizionării sărbătoritului chiar de ziua lui. Darurile ar fi putut umple un bazar cu obiecte în cea mai mare parte inutile și de prost gust. Pe Ceaușescu îl cadoriseau la aniversări și prietenii din străinătate cu ordine și medalii.
Dar după ce-a împlinit 60 de ani, Ceaușescu a întrerupt șirul petrecerilor cu lăutari, la care-și invita frații și cumnații, iar demnitarii veneau cu nevestele. În fața numeroșilor comeseni de-atunci se produceau cântăreți și instrumentiști de romanțe și muzică populară. Câteva păhăruțe cu țuică îl făceau ,,chiar simpatic” pe sărbătorit: cânta cu lăutarii și își dansa tovarășa de muncă și de viață. La vârste  rotunde și demnitarilor li se făcea cinstea unei petreceri în colectiv. Odată criza instalată, s-a renunțat la mese, a rămas doar  cadoul unei decorații. Ultimul beneficiar a fost Ștefan Andrei, în 1981. Se înțelege că, exceptându-i pe Ceaușești, s-a interzis festivismul.  
Tovarășul  a sărbătorit la  Predeal șapte decenii de viață și 55 de activitate revoluționară. Mai somptuos se aniversase însă Tovarășa în acel an, la Castelul Peleş. În 1989, el și-a făcut petrecerea la Palatul Cotroceni. Inaugura astfel proapăta renovare a clădirii după ce funcționase mulți ani ca Palat al Pionierilor. Lucru deosebit la ultima aniversare, după mărturia lui Ștefan Andrei, sărbătoritul a criticat perestroika în fața invitaților: membrii CPEx, secretarii CC și câțiva miniştri. Festinul a ținut două ceasuri. Invitații au venit îmbrăcați și fără neveste ca la ședință. Fără lăutari,  fără băutură, cu excepția șampaniei pentru toastat. O masă tradițională, fără nimic de import, nici măcar o cafea.  
Dar dacă ,,modestia și cumpătarea” meselor aniversare se făcea tot mai simțită, torentul omagiilor se revărsa cu fiecare an mai vijelios.

 Revelioanele la Club-Bazin

Revelionul  trebuia să fie o „sărbătoare cu caracter sobru”, după expresia  lui Camil Roguski, arhitectul care-a coordonat pregătirea sărbătorii.
Pastișând practica bisericilor catolice de Crăciun de-a meșteri o miniatură a scenei nașterii pruncului Isus, Ceaușeștilor li se făcea câte-o ,,surpriză”. Sala de sport de la Club-Bazin se transforma în „sala cu o sută de brazi”. Circa trei săptămâni, o echipă din câteva zeci de lucrători executau „proiectul feeriei”. Animale împăiate, păpuși în costume naționale sau personaje din desene animate de mărimi  naturale se răspândeau pe sub brazi.
În ultima noapte a anului, către orele 22, își făceau apariția Ceaușeștii. Membrii CPEx și soțiile acestora îi salutau ca la congres. Invitaţii duceau tacâmurile la gură şi „sorbeau din ochi” televizorul. Secretarul cu propaganda anunţa, ca un vornic de nuntă, punctul următor din programul pregătit și „vizionat” încă din vară. Un sfert de ceas înainte de miezul nopţii, un şir de chelneri aducea şampania. „Dragi tovarăşi şi pretini” își începe Ceaușescu de pe ecranul televizorului mesajul de An Nou către Ceaușescu de la masă. Convivii aplaudau discursul de la televizor cu plecăciuni către Tovarășul de la masă. Să trăiţi, să trăiţi, să trăiţi… Unul câte unul încolonaţi, demnitarii ciocneau cupele de șampanie cu Ceauşeștii. Aceștia se retrăgeau la orele unu, conduși de ceilalți meseni. Locul ,,petrecerii” se golea imediat după plecarea lor. 
  
Zilele de 1 Mai și 23 August

În anii 80, sărbătorile naționale au fost metamorfozate în prilej de omagiere a soților Ceaușescu.
Dar Nicolae Ceaușescu schimbase multe după venirea la putere. Întâi, ornamentul tribunelor, înlocuind  culoarea roșie (folosită de sovietici) cu albastru. Apoi a scos din decor portretele celorlalți demnitari. Dar și pe cele ale fondatorilor marxism-leninismului. Oamenii muncii au mărșăluiau prin fața tribunei oficiale agitând portretele Ceaușeștilor printre lozinci și steaguri.
Tovarășii osteneau ca și gazdele la primirea colindătorilor. În ziua premergătoare sărbătorii naționale ofereau o masă festivă pentru demnitari. Seara, o recepție corpului diplomatic acreditat la București. În zorii zilei de 23 august, forțele de ordine își ocupau locurile prestabilite. La 10 fix, Ceaușeștii intrau în centrul tribunei în aplauzele tovarășilor deja  instalați. După speech-ul secretarului general, coloanele se puneau în mișcare. Până la orele 13, Ceaușeștii primeau salutul lor stând în picioare. Din când în când, conform regiei, şoimi ai patriei, pionieri şi utecişti le înmânau buchete de flori. Cu trecerea anilor,  cuplul resimțea tot mai greu oboseala zilei. Se retrăgea, la final, la Snagov pentru odihnă.
Sărbătoarea națională și-a schimbat de mai multe ori semnificația. În 1974, după relatarea lui Paul Niculescu-Mizil, atunci secretar cu propaganda, la Neptun s-a dezbătut programul partidului de construcţie a  societății socialiste multilateral dezvoltate şi trecere spre comunism. Atunci Ceaușescu a venit pentru 23 august 1944 cu formula de revoluţie antiimperialistă, antifascistă și naţională. Dorea să arate că noi, românii, am fost “cei mai” întotdeauna, că am făcut şi am dres…”, a explicat coordonatatorul propagandei din acea vreme.
Pe la jumătatea anilor 80 s-a renunțat la coloanele de demonstranți. Nu din rațiuni de siguranță, în opinia unor ofițeri din serviciul de pază și protecție. Căci în istoria guvernării comuniste n-au existat tentative de atentat. Dar Ceaușescu încercase să eficientizeze propaganda și să micșoreze cheltuielile, trasând activiștilor din toată țara sarcina organizării unor adunări festive. Pe Stadionul ,,23 August” se pregătea un spectacol omagial de către profesioniști cu efecte speciale de sunet și lumină, transmis la televizor. Mii de sportivi erau antrenați să scrie din trupurile lor lozinci mobilizatoare. culturale și de învățământ aveau obligația prezentării unor programe dedicate sărbătorii. Deosebit a decurs ziua națională din 1984. La  a 40-a aniversare a revoluției au asistat 158 delegații străine din 112 țări.
În 1989, și ziua de 1 Mai s-a întâmplat să fie jubiliară: un veac de la prima sărbătoare a muncii în lume şi 50 de ani de la prima ei aniversare în România. De propagandă răspundea acum Elena Ceaușescu care superviza programele prezentate de secretarul CC de resort. S-a întâmplat ceva mai deosebit însă în pregătirea festivităților. Tovarășa l-a chemat pe Constantin Olteanu, secretarul cu propaganda, dându-i a înțelege că dezavuează povestea că organizatorii demonstrației din 1939 ar fi fost Ceaușeștii.. „Noi ieşeam atunci la iarbă verde, ar fi zis ea. Acolo spuneam poezii, cântam, ca tinerii în astfel de împrejurări”. Nu se gândeau la putere. Fără sovietici, n-ar fi ajuns comuniștii la guvernare, a comentat ea. N-a formulat însă nicio indicație de interdicție a legendei cu 1 Mai 1939. Astfel că presa a reluat, fără obiecții, povestea mincinoasă și fotografia trucată a manifestației. Semn că Tovarășa testase, ca și în alte dăți, loialitatea  subordonaților.
La ultimul 23 August programul manifestările centrale s-a dispus pe trei zile. Era subliniată astfel măreția sărbătorii, dar subînțelese forțele împuținate de bătrânețe ale Ceaușeștilor. S-a vernisat întâi expoziția omagială și s-a ținut  adunarea solemnă, urmată de ceea ce presa a apreciat a fi un „vibrant spectacol omagial” (regizat de Dan Micu şi Cristian Hadjiculea). În 22 august s-a dat o recepție la Palatul din Piaţa Victoriei. Apoi  Ceauşescu a omagiat armata  în calitate de comandantul suprem,  aceasta fiind o noutate. Surprinzătoare a fost demonstrația oamenilor muncii și tribuna improvizată în faţa noului Muzeu Naţional de Istorie. În oficiosul partidului din acea zi a apărut și interviul acordat de Ceauşescu trimisului Pravdei. Oficiosul PCUS i-a  adresat întrebări cu schepsis, trimițând la perestroika. Dar intervievatul n-a răspuns „provocărilor”. A mers până la a elogia armata sovietică! Se temea, probabil de-o replică, în stilul glasnost, la mincinoasa revoluție comunistă, condusă de Ceaușescu, în august 1944.  Probabil că da !.
In marea familie comunistă  şi alţii-l înghionteau ironic pe mult prea statoriniciul conducător. Prietenul Santiago Carrillo îl felicitase, în glumă, pentru tinerețea fără bătrânețe ce-o arătau portretele sale oficiale.

Idei fixe

După lege, Nicolae Ceaușescu ar fi trebuit pensionat în 1981. Dar el se simțea de neînlocuit  și în neobosită activitate revoluționară. ,,Chiar și momentele de relaxare apăreau la el ca o obligație de serviciu, iar relația cu cei din jur era strict profesională, fără apropieri sau intimități, lucruri pe care și le permitea doar cu familia, dar și acolo aceste porniri ale lui păreau a nu fi naturale sau poate noi cei din jur așa le consideram”. La un interviu cu un ziarist străin a precizat că hobby-ul său este Construirea Socialismului, idée fixă care l-a dus la pierzanie.


 .


 .


.


duminică, 3 aprilie 2016

TRĂDAREA ROMÂNIEI IN 1916


Salvarea situaţiei militare a aliaţilor prin jertfa României- 1916

România a intrat în războiul mondial la 27 august 1916 (stil nou) nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, ţinuturi aflate sub locuire românească istorică, dar care, prin capriciile istoriei, au fost supuse monarhiei Austro-Ungare, sau a celei ruseşti. Acele două imperii stăpânitoare aveau ca singur scop deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea sau rusificarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare sau ruseşti.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand a călcat peste legăturile sale de neam şi de familie şi a decis să fie credincios cerinţelor poporului său, care dorea reîntregirea cu Transilvania. Pentru această decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă. Alipirea Basarabiei şi a Bucovinei urma să o decidă istoria viitoare deoarece cele două provincii se aflau în tabere militare diferite şi opuse.
România a intrat în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii erau cei ce presau mai mult ca oricând România să intre în război. „Acum ori niciodată” s-a spus de câteva ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu armata sa în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost pe de-a întregul respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă. Era vorba de un complex de măsuri militare care să faciliteze avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă de front, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului. Noua linie astfel a frontului se dorea mai dreaptă şi mai uşor de controlat.
Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsă de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost ameninţată dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a prelua ofensiva promisă de Aliaţi, pentru blocarea armatei bulgare. România a fost minţită şi păcălită pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat în război şi a înaintat în Transilvania. Cu această mişcare sinucigaşă a salvat nu numai armata generalului Sarrail şi pe a lui Brusilov, dar a slăbit şi presiunea pe frontul  francez de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire după război. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdun-ului în acel an.
Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane au renunţat la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi mai departe în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră şi a lor, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de mincinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
In majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când românii le-au cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional român? Privind logica imperială rusească, era normal, deoarece pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti. Era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îi salvase în timpul campaniei împotriva Turciei, în războiul 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc şi cu mult mai mult decât întreg frontul de vest care avea doar 800 km), luptând unul contra cinci, contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită. Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, anul marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai Regatului României.


luni, 21 decembrie 2015

DECEBAL


Decebal –  in spiritul darz al dacilor 
La Roma, la baza colinei Quirinale din nordul vechiului Forum roman, tronează columna care prezintă razboaiele de cotropire ale împaratului roman, Traian, în Dacia. Pe coloană este sculptată și înfățisșrea regelui dac Decebal. Pentru români poate fi acolo un moment de mândră reculegere. In sânul niciunei alte seminții de oameni contemporane lui nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternică împărăție a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat înfrangerea la fel de curajos ca spartanii, iar moartea sa amintește de tragediile antice. 
Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea puține amănunte. Totuși, regele-erou nu a fost uitat de daco-geți. Numele său razbate din Istorie prin numeroase menționări care aparțineau triburilor trace din sudul Dunării, sau în inscripții din cele mai îndepartate colțuri ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merită menționat că numele de Decebal a supraviețuit în mod bizar în Spania până în secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajați de Roma după retragerea aureliană. Cum altfel se pot explica paralele fonetice ca Diego-Diegis, sau nume neașteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen și Don Deciballo.



Merită să se zăbovească puțin și asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, conținea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit în onomastica dacică, aparținând, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un tarabostes din vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorită caracterului său deosebit și al victoriilor militare a primit din partea populației dace numele de război de Decebalus (Zece Ursi sau Călărețul). De asemenea, războinicul dac a primit tronul și a fost ales conducător al Daciei. Printr-un gest nobil și înțelept, regele dac de atunci, Duras, a cedat puterea de bunăvoie iscusitului Decebal, cel pe care consângenii săi începuseră să il considere un veritabil semi-zeu încă din timpul vieții.


Strateg desăvârșit, diplomat iscusit, conducator înțelept:
"Foarte priceput în planurile războiului și iscusit la înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptator și se pricepea să folosească izbanda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrangere. Din acestă pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani" - Dio Cassius - Historia

După asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac a fost afectat de o inevitabilă diviziune politică. Triburile daco-gete nu au mai rămas unite în uniunea statală în care le adunase regele-zeu. Ele s-au fragmentat in patru, apoi în cinci regate, dintre care cel mai mare și mai puternic se consolidase în Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman a profitat de situație, extinzând granițele prin cucerirea provinciilor getilor din sudul Dunarii. Daco-getii nu s-au lăsat impresionați de apropierea agresivă a unui vecin atât de puternic, răspunzând în forță. Multe capetenii razbonice gete iși purtau oamenii în luptă in teritoriile romane din Balcani și Panonia. Ei s-au dovedit atât de puternici încât au continuat să se amestece în disensiunile politice între Octavianus Augustus și Marcus Antonius. Incet, incet, romanii și-au dat seama că odată cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu dispăruse deloc, ci se amplificase. Contramăsurile Romei la Dunare constau în primă instanță în crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile geților erau evacuate în teritoriul roman sau exilate în Carpați. Prin urmare, generalul Aelius Catus a mutat la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, în timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus,  A strămutatt forțat în Balcani aproape 100.000 de suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.



Lacomia crescandă a romanilor se manifesta printr-o politică de expansiune economică urmată de o îcercuire militară. Daco-geții nu au slabit insa atacurile, profitând de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile împaraților romani. Dacii au perseverat a se aliaza cu sarmații. Impreună, cele două popoare au organizat invazii puternice în Moesia, unde au fost decimate două legiuni trimise să le facă față. Până la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forțe la Dunare. Insă, după cum relatează istoricul Iordanes, daco-geții au devenit alarmați de lacomia proverbială a împăratului roman, așa că au atacat Moesia, masacrând legiunile și omorând inclusiv comandanții. De partea geto-dacilor luptau bastarnii, roxolanii și iazigii. Expediția militară a dacilor a fost condusă, în premieră, de tânărul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal a întărit armata și statul dac, stabilind legături cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare și unită, cu frontierele cuprinse între Dunăre, Panonia, Nistru și Carpații Paduroși. In confruntările cu legiunile lui Domitian, dacii au obtinut o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, împărtășind aceeași soartă cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse în Dacia drept trofee de război. Alarmat de situașie, Domitian a venit personal la Dunăre. Impărat intransigent și calculat, el a făcut greșeala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudență, temperamental și avid de glorie. Decebal nu a dorit o confruntare cu Fuscus, trimișând în acest sens mai multe oferte de pace, refuzate însă de Domitian. Refuzul împăratului roman l-a îndârjit și mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea să se petreacă undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursă în care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mâinile dacilor.



Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane a fost comparabilă, ca proporții, cu înfrangerea suferită de generalul Varus în pădurile întunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusă de Augustus. Roma cea lacomă nu se lasa, astfel încat o nouă expediție desfașurată în anul 88 d.Hr. a încălcat din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever și disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius a invadat Dacia pe la Porțile de Fier ale Transilvaniei. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sângeroasă, cu nenumarate victime în ambele tabere. Pacea era iminentă deoarece Decebal și-a văzut amenințată Sarmizegetusa, iar Domitian, la rândul său, era prins în lupte grele cu sarmații, iazigi, marcomanii și quazii. Anul urmator s-a semnat o pace care a durat 12 ani. Pentru prima dată în istoria sa Imperiul Roman era nevoit să incheie o pace umilitoare. Stăpana lumii era obligată sa-l recunoască pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace și să-i platească despagubiri în sume de bani, în condițiile în care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, să-i asigure ajutoare militare, tehnică și mașini de război, să-i trimită ingineri și constructori care să-i ridice cetăți și forturi.

" Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta ca acolo este un dușman și se pregătea sămânța unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori " - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian a făcut să fie asasinat de un libert. A doua zi, în mare grabă, conspiratorii și generalii romani l-au ales împărat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu și successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urmă era ambițiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împarat datorită calităților sale militare, Traian a moștenit o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domitian, ai carei cetățeni erau înglodați în datorii. Veștile despre aurul din munții dacilor nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei și instalarea legiunilor în munții săi era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langă jefuirea dacilor, de aurul si argintul strâns în generații, Roma urma a stabili la granițele de răsărit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliați cu popoarele asiatice precum sarmații, scitii și roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai tarziu Istoria.


In fața colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunoșteau frica de moarte. Cele două razboaie purtate de Traian împotriva daco-geților au fost nimic altceva decat o luptă surdă si crâncenă de apărare și supraviețuire a credincioșilor lui Zamolxis. Fiul adoptiv al lui Nerva moștenise un Imperiu aflat la apogeu, cu o armată imensă, unde disciplina și grija față de detalii erau respectate cu sfințenie. Conștient de dârzenia și forța dacilor, Traian nu a precupețit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata într-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru înzestrarea și pregătirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta dacă in fața lui Traian s-ar fi aflat armata uriașă ridicată de Burebista, armată care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete..
.


Altfel ar fi fost viitorul Daciei dacă Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi încheiat la timp alianța anti-romană pe care i-a propus-o Decebal. Nici măcar legiunile Romei nu ar fi facut față unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensă a parților urma să invadeze Armenia și Iudeea, plănuind să ocupe Egiptul, granarul Romei. In plus, regele dac trebuia să lupte și pe plan intern cu tendințele separatiste ale unei parți din aristocrația dacică, care era gata să-l părăsească trecând de partea romanilor în schimbul păstrării bogațiilor și rangurilor. După cum mărturisește Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizică a noului împarat. In acest scop, a trimis în Moesia niște fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii împaratului l-au bănuit pe unul dintre ei. Supuși chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusă la cale de Decebal.



Un alt punct sensibil al confruntărilor l-a reprezentat momentul critic desfășurat în perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cât pe ce să fie date peste cap. Decebal și-a întărit alianțele cu sarmații și a pregătit o ofensivă de proporții prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii și tăierea căilor de aprovizionare pentru legiunile aflate în Dacia. Din nefericire, pe cînd traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorită unei încalziri bruște a vremii, iar o mare parte din armata formată din daci și sarmați a pierit înecată în apele Istrului. Tragicul moment a fost amintit atât de Dio Cassius cât și de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de înfrangerea dacilor lui Decebal, ilustrată de dramatica cădere și distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat că regele dac a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stăvilind, pe moment, cucerirea Daciei. Acțiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zonă. Linia de aparare închipuită de regele dac trebuia să se întindă pe la Rin până în Parția, având în mijloc Dacia. Sorții istoriei nu i-au fost prielnici. Pentru salvarea regatului său, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adăpost și protecție tuturor fugarilor și transfugilor care părăseau Imperiul Roman. Pe baza informațiilor istorice se află fără greseală că Decebal a fost fondatorul primului serviciu secret de informații de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata rețea de spioni bine pusa la punct, alcatuită din autohtoni și străini trimiși în Moesia, sau chiar la Roma ca să culeagă informații referitoare la pregătirea militară și deciziile romanilor.




O decurie condusă de Claudius Tiberius Maximus a pornit călări în mare grabă în urmarirea regelui. Insoțitorii săi au fost ucisi, romanii inconjurându-l pe Decebal. Regele rămâne rege și în acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi alții, șezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pământ într-un genunchi, Decebal și-a aseazat liniștit scutul și sabia alături. Un erou nu poatea fi prins, înrobit sau umilit. Eroul dacilor nu a avut soarta tristă împartășită de alți dinaști învinși de romani și obligați să mărșăluiască în lanțuri în urma carelor triumfale de pe străzile Romei. Așa au sfârșit-o Iugurtha, regele Numidiei, învins de Marius, apriga regină Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian, sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemător de moarte, Decebal și-a luat singur zilele, preferând sa meargă în tainica împarație subpamanteană a lui Zalmoxis, sau în țăriile cerului unde il aștepta Gebeleizis.



Capul și mână dreaptă a regelui-erou au fost retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus și au fost duse și expuse în cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperînd ca populația autohtonă supraviețuitoare să fie demoralizată de sumbra priveliște. Pentru a-i liniști pe plebeii Romei care de 20 de ani se temuseră de un asemenea dușman redutabil, capul și mâna regelui dac au fost conservate intr-un butoi cu miere și trimise la Roma. O inscripție descoperită în Ostia relatează că relicvele au fost aratate mulțimii după care, în urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei în rîul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele creștinilor și oponenților Imperiului...



Este evident că înainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentările realiste de pe Columnă. Mai mult decat atât, în anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele dac priveste demn și misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului. Merita zăbovit puțin asupra sinuciderii lui Decebal, faptă privitaă de astă dată din punct de vedere strict spiritual. Astăzi, atât creștinismul cât și marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu și o greșeală de neiertat. Dacii, practicanți ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detașarea de cele lumești și libertatea, Nu se temeau de pedepsele de după moarte cu care mai tarziu aveau să-și înspăimânte credincioșii, religiile patriarhale de origine semită.

Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă.