marți, 8 decembrie 2015

MÂRȘEVII ALE RĂZBOIULUI ȘI DESTINUL LUI ION ANTONESCU


13/14 Februarie  1945- Drezda
Dacă tot am pomenit de abuzuri,  voi relata  unul din acte al civilizatei aviaţii aliate împotriva oraşelor germane.
În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe germane, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori fiecare; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4000 şi 8000 de imobile, lăsând, după estimări cam o treime din populaţia Germaniei, fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe. (Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de al doilea război mondial, Vol.II, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).
Desigur, veţi spune: „Era război! Care pe care!” Aşa să fie?
Redau mai jos două declaraţii edificatoare:
„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate (...)”. (Raportul generalului Armengaud, ataşat al Forţelor franceze la Varşovia, 14 septembrie 1939).
La 30 octombrie 1940 Churchill afirma:
 „Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi  măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de al doilea război mondial, Vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166).
In cadrul programului menţionat anterior se numără şi bombardamentul asupra oraşului Dresda, în luna februarie a anului 1945, raid de teroare al aviaţiei aliate, îndreptat exclusiv împotriva populaţiei civile şi apreciat de istorici drept O pată pe blazonul britanic. Raidul asupra Dresdei a fost executat, din ordinul generalului Harris, precedat fiind de cele asupra oraşelor Brawnschweig din octombrie 1944 (soldat cu 80.000 de morţi şi 300.000 de persoane rămase fără adăpost) şi asupra Berlinului, la 3 februarie 1945 (25.000 morţi). (D.Irvind The destruction of Dresden, Londra, 1963)
Dresda, capitala Saxoniei, oraş fără obiective militare, care adăpostea o populaţie CIVILĂ de peste un milion de persoane, printre care se aflau numeroşi refugiaţi, a constituit ţinta bombardierelor aliate. Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, a doua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane.
„In noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa “Lancaster” aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombe incendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Recurgând la o statistică macabră, se poate constata că aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani, o rată cu adevarat “apocaliptică”. Din 28.010 de imobile - cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază după sursă, între 120.000 si 150.000, cei mai mulţi, civili.
Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a americane, la mijlocul zilei următoare, această operaţiune „complementară”, total inutilă ducând la întreruperea, pentru doar trei, zile a circulaţiei feroviare.” (D.Irvind The destruction of Dresden, Londra, 1963)
Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (...). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă...”

6 august 1945 -Heroshima 

Japonia militaristă îşi prelungea, neputincioasă, agonia. Deşi zilele războiului „cald” erau numărate, Statele Unite ale Americii au decis să demonstreze întregii planete noua sa capacitate de distrugere.  
Little Boy, băieţelul, aşa a fost botezată  prima bombă atomică, cea lansată la Hiroshima, în dimineaţa zilei de 6 august 1945. Nu era chiar aşa de micuţ cum sugerează numele; avea 4,25m lungime şi cântărea cam 4.500 de kilograme.
 Explozia „băieţelului” a dezvoltat o energie echivalentă cu cea  a cca. 25.000 tone de trinitrotoluen. Efectele bombei i-au făcut să se cutremure şi pe creatorii ei: profesorul Oppenheimer, generalul Groves, laureatul premiului Nobel, Enrico Fermi şi pe mulţi alţii, care abia atunci au perceput adevărata noţiune a apocalisei.
Ora 8, 15 minute, 17 secunde. A izbucnit o lumină, un fulger care a orbit 300.000 de oameni şi a făcut să dispară orice umbră chiar şi din cele mai întunecate unghere. După globul de foc a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima, pentru cei aflaţi mai aproape, ea transformându-se în tăcere veşnică.   Suflul provocat de explozie a atins o viteza de 1300 de km pe oră dinspre sfera de foc, smulgând din temelii, pe o raza de mulţi km patraţi, casele care mai rămăsesera în picioare. Vântul  de foc care se pornise, se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra oraşului aerul devenea irespirabil, iar apa râurilor   s-a evaporat...
Rezultatele bombardamentului de la Hiroshima: 78.150 morţi, 13.983 dispăruţi şi 37.425 răniţi (fără a-i include pe cei care au pierit, în chinuri, zeci de ani după explozie n. a.). Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc deşertului atomic, pe o suprafata de 11 km patraţi - 17.000 de victime pe km patrat dintre care 8000 morţi şi dispăruţi. (Castelani Gigante, 6 august 1945-Istoria bombei atomice, Bucureşti, E.P.,1968)
Cunoscutul cotidian „Le Figaro” scria, la 10 august 1945, sub semnătura lui François Mauriac: „Astăzi, după anunţarea celor petrecute la Hiroshima, lumea ştie că materia poate să piară într-o zi în care un om, chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemenea hotărâre.”

23 august 1944 - București 
             
S-au împlinit 64 de ani de la invazia sovietică şi instaurarea comunismului în Romania, realizată cu nemijlocitul sprijin regal,  şi consolidată cu ajutorul “baionetelor sovietice” - aceleaşi care, trei ani mai târziu  l-au forţat să abdice. Opera a fost desăvârşită de Ana Pauker,  Emil Bodnăraş, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului birou al lui Mihai I, urmaţi de Roitman-Chişinevski, Nicolski, Răutu... M. Roller & Co.
În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Btătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptul că numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimis pe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-a comunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unui acord în scris de la cei trei: “Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate.” Acest lucru reiese şi din depoziţia generalului Pichi Vasiliu, în timpul procesului: “După plecarea lui Brătianu de la audienţa avută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniu şi Brătianu.” Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.
La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-l sprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv în plus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţiei cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţii comuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţa imperativă a celor doi comunişti, referitoare la răsturnarea Mareşalului, exprimată prin somaţia: “...Răspundeţi: acceptaţi sau nu. Nu mai poate interveni din partea dvs încă o amânare!”, Generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului, prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici un fel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul în masă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ al proiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţa vorbitorului, a răspunzând surăzâtor: “Drăguţă... eu nu sunt obişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă.”
Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului,  Regele a decis să facă el armistiţiul, “Dacă îl lăsăm pe Ion Antonescu să facă armistiţiul - a spus Regele - ne va ţine iar sub papuc.” (Memoriile lui Brătianu).
Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei, Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru o vizită la Palat, însă după insistenţa - prin telefon -  a generalului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp, la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldea şi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şi alţii, suporterii ideii comuniştilor - aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta - făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală: Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă, Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif - o încăpere îngustă, fără aerisire - în interiorul căreia, i-a spus  să aducă o măsuţă şi două scaune. ”În cazul că îl arestăm, aici ai să-l închizi!”.  Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment Regele a căzut de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei, iar “Coroana” s-a rostogolit lamentabil.
Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, orice ar fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelor ce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal nu mai lasă loc niciunei îndoieli.
Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate în după-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foarte controversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor al evenimentelor care ar putea relata derularea “filmului” arestării Mareşalului este fostul suveran, dar “Majestatea Sa” nu are nici un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi ... nu va vorbi niciodată.
Regele a nesocotit  opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestării Conducătorului Statului - şi de facto al Armatei - a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabile neamului românesc.
Regele şi complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiului pe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile de pregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurile nechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţiei pentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele de siguranţă ale ţării.
După marea infamie - arestarea Mareşalului - Regele a mai comis imensa eroare materializată prin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor, ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşi şi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor  luaţi anterior. (Raportul M.St. M. al Armatei Române din 1945).
De teama represaliilor germanilor, dovedind “marele său curaj” Regele a plecat din Bucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţia a trecut sub control sovietic.  Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou,  Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau - Ordinul „VICTORIA”.  
Decretul care însoţea distincţia, menţiona: 
„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA.
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS, Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945”. (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane).
In 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii.
Cu o „oarecare” întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul SUA la Bucureşti i-a înmânat Regelui Mihai, Medalia şi Decretul Legiunii Meritului cu gradul de Comandor, acordate de Preşedintele Statelor Unite, Harry Truman.
Consecinţele acelui nefericit 23 augiust 1944 - zi a trădării naționale s-au repercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în inchisori unde doar foarte puţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria: „(...) au săvârşituna dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa” ... caracterizând actul actul trădării: „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”. (Ştefan Dumitrescu, DELIRUL vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004)  
In România postdecembristă, cuvântul Trădare  a fost înlocuit cu găselniţa-surogat Defectare. In acest fel Trădarea este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat.
Fostul suveran, revenit în România după decenii îşi trăieşte ultimii ani de viaţă condus de alţii, aşa cum a trăit în copilărie, în adolescenţă şi în anii tinereţii. Niciodată nu a dat socoteală pentru trădarea sa.  Generalului Pacepa i-au fost înapoiate averea, gradul şi solda pentru serviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îl declară erou...  Din păcate, exemplele pot continua. 

Epilog

Privind retrospectiv, putem construi similitudini, ca şi diferenţe între soarta Mareşalului Ion Antonescu şi a altor protagonişti ai celui de-al doilea război mondial:
Hitler s-a sinucis. Mussolini a fost împuşcat de “partizanii” comunişti.
Mareşalul Mannerheim, deşi a luptat împotriva ruşilor încă din 1918, iar în anii 1939-1940 le-a administrat o ruşinoasă corecţie, deşi a fost aliat cu Hitler, nu a fost judecat, de vreun “Tribunal al poporului” finlandez, nu a fost condamnat şi cu atât mai puţin executat, ba mai mult, în anul 1944 a fost ales Preşedinte al Finlandei, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1946. Astăzi statuia lui ecvestră tronează în piaţa Parlamentului Finlandei, din Helsinki.
Miclos Horthy„amiralul fără flotă” - aflat şi el de partea Axei - s-a purtat abominabil cu ne-maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi şi evrei. Nu a fost trimis în faţa vreunui „Tribunal al poporului”, nu a fost condamnat şi nici asasinat de ai lui. După război, a fost adăpostit într-un castel din Germania, apoi mutat în Portugalia. Nu a fost „vânat” de Simon Wiesenthal, de vreun român, de vreun sârb sau de altcineva. Şi-a dat obştescul sfârşit în linişte, nederanjat de nimeni. Spre onoarea conaţionalilor lui, a fost reabilitat şi reînhumat în Ungaria, cu funeralii naţionale. Nimeni nu s-a împotrivit. 
Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii, dar evreii se prefac a nu cunoaşte acest adevăr incontestabil. Abia după dispariţia dintre cei vii, crâmpeie de adevăr au început să iasă la lumină şi, parţial, să fie difuzate în văzul lumii. Nici un tribunal internaţional nu a îndrăznit sa-i judece faptele comise, în schimb pe Milosevici-sârbul, nu s-au sfiit să-l „sinucidă”, după ani de temniţă în care nu au reuşit să-l ingenuncheze...  „Vânătoarea de vrăjitoare” continuă.

Ex Regele Mihai I. 

 „Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au aruncat ca pe o măsea stricată, Regele nu mai era decât un infirm moral. Nici Stalin, nici Truman nu au mai mişcat vreun deget pentru el.” (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul Antonescu și războaiele de reîntregire, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p.371).
A trăit în străinătate până după evenimentele din decembrie 1989. În urmă cu câţiva ani guvernele postdecembriste i-au „restituit” o serie de bunuri, unele neaparţinându-i vreodată şi i-au acordat favoruri cuvenite foştilor şefi de stat. In contradicţie cu orice legi şi protocoale, a fost inventată “Casa regală” a Republicii România,  iar „Majestatea Sa” a declarat-o pe una din fiicele sale - soţie a  „principelui” de mucava, Duda -  „moştenitoarea  tronului”. 
Mareşalul Ion Antonescu a dus un război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, pentru recâştigarea teritoriilor răpite de URSS în 1940.
La 23 august 1944 mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului.
După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa,  Ion Antonescu a  fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal, (în prima perioadă a detenţiei) a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar  - ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui.  In mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară unde a fost „judecat” de  „Tribunalul poporului” - o mascaradă sub regie străină, derulată sub presiunea lozincilor străzii - şi condamnat la moarte. De fapt (ca şi arestarea Mareşalului)  sentinţa fusese hotărâtă înainte de înscenarea „procesului”.
Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual şi poate, chiar în viitor:
„Scump popor român,
(...) Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial în anul 1914. 
Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. și urmaşii dvs. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.
Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. In felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.” (Gh. Buzatu, România, cu și fără Antonescu, Iaşi, Ed.Moldova, 1991).
În ultimul cuvânt care i-a fost acordat, Mareşalul a spus:
„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.
Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.
Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut.” (Ioan Dan, "Procesul" Mareșalului Ion Antonescu. Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434)
Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! ... urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc că mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam.” (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul Antonescu și războaiele de reîntregire, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986,p. 511).
 Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa numitului „Tribunal al poporului”. Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi  unei „execuţii-măcel”.
Ceea pentru ceilalţi protagoniştii învinşi ai celui de-al doilea război mondial este posibil - recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate - pentru mareşalul Ion Antonescu este interzis. Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şi regelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oare ale Mareşalului unde or fi?
În timpul celui de-al doilea război mondial nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii - iar aceştia sunt cu mult mai numeroşi - în ţările de sub influienţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat, în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria primilor miniştri ai României, constituie încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil de măsluire brutală a istoriei.
Ariel Sharon, fostul prim ministru al Israelului a ordonat masacrul comis asupra civililor palestinieini din taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatilla, din lagărele Libanului ocupat de Israel (numărul victimelor neevreilor masacraţi nu este accesibil publicului,  el ridicându-se la mii de victime). Ariel Sharon nu a fost pus, niciodată sub acuzare pentru faptele comise, de către aceleaşi organizaţii care îl acuză pe Ion Antonescu.
Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua  graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este condamnat şi ucis în fiecare nouă zi.

Fac apel, încă odată la Nicolae Iorga:  De ce atâta ură?

Ion Măldărescu


5 septembrie 2008

luni, 7 decembrie 2015

PROGRAMUL SERBĂRILOR INCORONĂRII LA BRAȘOV - 1922


Programul Serbărilor Incoronării la Braşov

          La aceste manifestări au participat toţi primarii din Transilvania, inclusiv cei din fostul judeţ Treiscaune, ocazie cu care au primit medalia jubiliară emisă. Concomitent, în fiecare judeţ din Ardeal, au avut loc ample manifestări culturale, artistice şi sportive. Pentru exemplificare, reproducem programul „serbărilor încoronărei Suveranilor în oraşul şi judeţul Braşov”, program semnat de prefectul judeţului menţionat, dr. Alexandru Sulică, şi de către comandantul Garnizoanei, colonel I. Opran. „Cu această ocazie măreaţă care încununează în mod simbolic opera de gigantică muncă a unui popor viguros ce tinde spre un sublim ideal naţional, populaţia oraşului şi judeţului Braşov cu mic cu mare, fără deosebire de situaţie socială, de naţionalitate sau confesiune, în mod spontan, doreşte a se manifesta în concertul bucuriei şi fericirei generale a ţărei în modul cel mai impunător. In acest sens, emitem următoarele dispoziţii generale:
         I. Toate trei zilele: 15, 16 şi 17 octombrie se consideră ca zile de sărbătoare, când orice activitate, ca şi cu ocazia sărbătorilor celor mai mari, va înceta.
         II. Intreg oraşul şi comunele rurale, atât edificiile publice cât şi casele particulare, vor fi pavoazate cu drapelele statului şi covoare naţionale în toate trei zielele.
         III. In toate trei zilele se va face retragere cu torţe şi cu muzica pe străzile principale ale oraşului.
            Ziua întâi (15 octombrie 1922): In şcoli, cazărmi şi institute de creştere, de la ora 8-9.30 a.m. se vor ţine elevilor şi soldaţilor cuvântări, arătându-se însemnătatea actului încoronării Suveranilor şi explicându-se momentele cele mai importante din luptele seculare ale neamului, care au dus la actul realizării unităţii naţionale, simbolizat de încoronarea de azi.
             La ora 10 a.m. toate şcolile de stat şi confesionale, primare, secundare şi de meserii, precum şi armata vor fi întrunite în oraşul Braşov, în piaţa Libertăţii, unde se va oficia „Te-deum-ul” de către toţi preoţii ortodocşi din oraş. Toate autorităţile civile şi militare vor asista aici la Tedeum. La aceiaşi oră la toate bisericile confesionale din oraş şi la toate bisericile din comunele rurale încă se va ofi cia „Tedeumul”. În comunele rurale autorităţile vor asista la Tedeumul ofi ciat la bisericile ortodoxe.
           Preoţii vor citi şi o pastorală trimisă de I.P.S. Mitropoliţi respectivi.
           La ora 10 şi 30 minute vor începe şi vor suna timp de o oră toate clopotele de la toate bisericile din oraş şi comunele rurale. În oraşul Braşov se vor trage în acelaşi timp şi 101 lovituri de tun. De la 10 şi 30 de minute până la ora 11, după terminarea Tedeumului, se vor ţine publicului cuvântări ocazionale despre însemnătatea zilei. La ora 11 a.m. Prefectul judeţului şi comandantul Garnizoanei vor primi defi larea şcolilor şi delegaţilor în haine naţionale din comunele rurale, corporaţiunilor şi armatei pe Bulevardul Ferdinand, în faţa Liceului „Dr. Ion Meşotă”.
         După defilare va fi recepţie la Prefectura judeţului unde reprezentanţii tuturor autorităţilor, ai societăţilor, corporaţiunilor, breslelor, confesiunilor şi naţionalităţilor vor prezenta înaintea Prefectului judeţului omagiile lor de credinţă, supunere şi supremă dragoste M.M.L.L. Regelui Ferdinand I şi Reginei Maria, Suveranii încoronaţi ai Marei Românii. După recepţie se va servi o gustare în sala cea mare a Palatului Prefecturei. In timpul recepţiei muzica militară va întona în faţa Palatului Prefecturei Imnul Regal, Imnul încoronărei şi diferite arii naţionale. In comunele rurale, după cuvântările ocazionale ce urmează după Tedeum, publicul îmbrăcat de sărbătoare în portul naţional local cu mic cu mare, se va prinde în horă şi la alte jocuri naţionale.
           De la ora 3 până la ora 6 p.m. muzica militară va întona arii naţionale în Piaţa Libertăţii unde publicul se va prinde în joc. Pe locul de „Sub Straje” va începe concursul între cele 6 societăţi sportive din oraşul Braşov pentru câştigarea premiului „Cupa Încoronărei”. Seara, retragere cu torţe, cu muzica militară şi joc de artifi cii în diferite puncte ale oraşului. Festival artistic cu un program ales, urmat de un „Bal” aranjat de un comitet de Doamne şi Domni din societatea de elită a oraşului Braşov.
           Ziua doua (16 octombrie 1922): De la 10 a.m.-1 p.m. continuarea concursului între societăţile sportive, pentru câştigarea premiului „Cupa Încoronărei” pe platoul de „Sub Straje”. Între 3 şi 6 p.m. Festival artistic, aranjat de un comitet cu concursul şcoalelor şi al Soc. Filarmonică în sala Teatrului Naţional. Seara, retragere cu torţe şi muzică militară. Muzica va cânta arii naţionale în Piaţa Libertăţii. Vor fi dansuri naţionale.
           Ziua treia (17 octombrie 1922): Programul va fi ca în ziua a doua.
           Programul manifestărilor „marilor serbări ale încoronării suveranilor României Mari” vorbeşte grăitor despre starea de spirit a românilor în anii care au urmat Marii Uniri şi despre faptul că idealul Unirii a fost prezent în sufletul tuturor românilor, spulberând opiniile unor cârcotaşi care susţin că Unirea reprezintă un „cadou” făcut românilor de către marile puteri învingătoare în primul război mondial. Unirea de la 1 Decembrie 1918, realizată cu atâtea sacrifi cii de înaintaşii noştri, trebuie păstrată şi consolidată ca o comoară de nepreţuit, pe care avem obligaţia morală să o trasmitem urmaşilor urmaşilor noştri, în vecii vecilor! Amin.




vineri, 9 mai 2014

SULEYMAN MAGNIFICUL - PASIUNE DE BIJUTIER XXXX



Sultanii otomani, ca și alte capete încoronate, se ocupau atent de educația copiilor, influențați fiind de lumea bizantină cucerită, dar și de lumea califatelor arabe, a Persiei și a țărilor europene din Apus. In ceea ce îl privește pe Suleyman Magnificul, pe când era prinț a fost trimis de tatăl său, Selim I-ul (1512-1520) să învețe o meserie, folositoare în viață. Arta mânuirii armelor, se vafla pe primul loc, dar era o meserie pentru vreme de război Selim I Viteazul (Yavuz) și-a trimis fiul să deprindă o profesie și pentru timpuri de pace. Și-așa a ajuns la Trabzon (fostul Trapezunt), cel mai mare centru de giuvaergie din Imperiu, unde-a ucenicit la un bijutier. După un timp de inițiere meșterul care l-a l-instruit a venit el la palat, cu toate sculele și cu calfele lui. Suleyman a fost atât de atent la lecțiile pe care le-a primit și atât de atras încât se zice că și-a întrecut cu mult maestrul.
Se presupune că Selim I-ul avea și el o pasiune pentru arta fină a bijuteritului. Selim I care a extins enorm imperiul spre răsărit, spre Arabia și Egipt și a dus o viață de războaie  nu doar că lucra niște bijuterii superbe (unele dintre ele – ca și dintre cele făurite de Suleyman – pot fi admirate în muzeele Istanbulului, unde se precizează clar că au fost create de el), dar era și protectorul oficial al breslei bijutierilor, cunoascută sub numele de Ehl-i  Hiref.
Metalele prețioase, precum aurul și argintul, intraseră în palatul sultanilor otomani încă din veacul al XV-lea, o dată cu așezarea capitalei în Constantinopolul abia cucerit. Aurul și gemele prețioase erau semn al puterii, al unei puteri ce nu se cădea a fi contestată de nimeni.

 Aurarii din vremea lui Suleyman Magnificul își afirmau din ce în ce mai mult meseria, atât în capitală, cât și în mari orașe, dând naștere la o emulație pe întinsul imperiului
Suleyman, care a domnit 46 de ani, între 1520 și 1566, aproape de 6 ori mai mult decât tatăl său, a deprins arta orfevăriei de la meșteri din Trabzon șin din capitală. O dată ajuns în capitală, o dată urcat pe tron, a luat sub protecția sa pe bijutieri. Mai mult decât atât, vreme de aproape o jumătate de secol, el avea să fie cel care dădea tonul modei podoabelor, nu doar printre femeile lui (mama, surorile, favoritele, între care una, Hurrem/- Roxelanna avea să-i devină nevastă cu acte-n regulă), ci în tot imperiul. Modelele create de el îi inspirau pe ceilalți meșteri membri ai breslei. Se pare că mareke sultn era foarte dotat și cu gust artistic de mare migală în alegerea formelor, a culorilor și a materialelor îmbinate.
Aurarilor li se spunea „zergeran” sau „zernișani”, iar celor care foloseau pietre prețioase (în monturi de aur sau argint) li se zicea „hakkakan”. Cel mai cunoscut dintre meșterii bijutieri din epoca lui Suleyman Magnificul a fost Mehmet Usta. Din păcate, în vremea aceea, bijutierii nu-și însemnau creațiile, așa că nu se pot identifica prea multe nume și cui anume a aparținut un model sau altul.

O explicație a dezvoltării artei bijuteriilor ar fi cucerirea de vaste teritorii euro-asiatice și îmbogățirea otomanilor prin jafuri.Venea atât de mult metal prețios din noile provincii, încât Istanbulul nu putea să rămână singurul centru de prelucrare din Imperiu. La Damasc, la Alep, la Diyarbakîr breasla bijutierilor s-a dezvoltat până-ntr-atât încât s-au deschis adevărate școli. Centrele vechi și centrele noi ale giuvaergiilor și-au dau mâna: Trabzon, Diyarbakîr, Erzincan, Kayseri, Erzurum, Sivas, Van și Gumuşhane. Un alt fapt interesant este acela că bijutierii,cei mai mulți dintre ei, nu erau turci, ci se ridicau dintre celelalte neamuri care locuiau în aceste teritorii: armenii, grecii, iranienii, arabii, slavii și evreii, cre aveau să devină majoritari între aurari și argintari.
Și pentru că tot mai mulți voiau să poarte podoabe, către sfârșitul vieții lui Suleyman au apărut și faslificatorii. Ei lucrau diferite obiecte din cupru, bronz sau fier, pe care le poleiau cu „tombac”, aur fals, obținut din 8 părți aur și o parte mercur. Acesta dădea bijuteriilor aspectul aurului. Insă pe lângă faptul că erau false, ele erau și toxice, din pricina mercurului. Ca un fel de răzbunare divină, tombacul îi ataca întâi de toate pe cei care lucrau cu el.

Modelul preferat al sultanului era Hayati. In trezoreria Palatului Topkapî se păstrează o mulțime de bijuterii care au aparținut casei imperiale otomane, unele dintre ele lucrate chiar de cei doi sultani, Suleyman Magnificul și tatăl lui, Selim I. Viteazul. Setul de bijuterii creat de Selim I pentru Sultana Ayșe, mama tătăroaică a lui Suleyman, poate fi admirat într-o vitrină a Palatului Topkapî. La fel alte câteva zeci de piese semnate de cei doi și dăruite femeilor din harem, slugilor devotate ori purtate chiar de ei.
Ele sunt dovada unei lumi elegante și a unei epoci în care giuvaergia și-a câștigat locul binemeritat pe podiumul artelor. Alături de obiecte de podoabă și obiecte decorative, s-au remarcat ca bijuterii și mânerele iataganelor sau unele componente ale armurilor. Cele mai interesante piese sunt însă cele care au fost descoperite în camera în care era păstrată mantia Profetului Mohamed, la Topkapî, între care cheile din Kaaba, sabia Profetului și o mulțime de casete cu relicve sfinte, toate obiecte din metal cu decorații superbe, despre care se spune că l-ar fi inspirat pe Suleyman atunci când gândea propriile podoabe.

Cele mai importante teme ale bijuteriilor lui Suleyman Magnificul au rămâs cele vegetale, flori, precum lalelele, garoafele și crinii, trandafirii și zambilele și apoi modelele zoomorfe, leul și păunul aflându-se în centrul de interes și arabescurile. Un cercetător cu ochi atent va descoperi ușor moștenirile arabe, iraniene și selgiucide, dar și elementele noi, care definesc timpul de glorie al neamului otoman. Unul dintre motivele preferate de sultanul Suleyman era „hayati”, un „arabesque” care constă în ramuri și frunze stilizate care se întrepătrund pe întreaga suprafață a desenului, cu mici rozete florale care par să se ițească din această încrengătură. Cuvântul provine din arabă și înseamnă „viață”.