luni, 20 mai 2013

ROMÂNIA - NIVELUL DE TRAI ȘI PRODUCTIVITATEA MUNCII IN COMUNISM - COMPENDIU


                     Faţă de ţările cu o economie dezvoltată, din spaţiul occidental, România a avut întotdeauna o productivitate a muncii scăzută. Inainte de Al Doilea Război Mondial, proprietățile agricole mici erau ineficiente, terenul agricol era fărâmițat şi astfel lucrările mecanizate nu erau rentabile. Rezultatul a fost producția scăzută pe locuitor.
Productivitatea muncii în industrie era ceva mai mare. In 1938 doar 10% din forța de muncă era ocupată în industrie, dar producţia industrială reprezenta 31% din PIB. După terminarea războiului, producția industrială şi agricolă a crescut în toată lumea în procesul de refacere, prin capitalizare masivă şi datorită disponibilității forței de muncă.
Procesul de modernizare ce a avut loc după cel de Al Doilea Război Mondial a dus la cresterea productivității muncii în majoritatea sectoarelor economice.
Agricultura română a resimțit puternic pierderea de forță de muncă în război și apoi prin deplasarea ei explozivă spre industrie. A mai simțit lipsa de interes a autorității centrale şi demoralizarea țăranilor. Ea avea o productivitate foarte scăzută, poate chiar mai scăzută decât cea dinaintea războiului. In agricultură era implicată 28% din forța de muncă a României comunismului târziu, dar aceasta contribuia la PIB cu doar 14%. Nu înseamnă, însă, că agricultura nu se afla în atenția extrem de interesată a guvernului, dar rezultatele modernizării s-au arătat greu, alături de ostilitatea țăranilor rămași cu numai 25 de ari lot ajutător”. Pe de o parte, productivitatea muncii în agricultură nu putea crește în ritmul industriei, iar pe de alta guvernul comunist era mai interesat de industrializarea României, țară mult rămasă în urmă pe plan european. Agricultura și exporturile agricole au constituit mereu o sursă bună de obținerea fondurilor pentru investițiile în industrie, dar și de plată a împrumuturilor externe.

Ca urmare, productivitatea muncii în industrie a avut un alt trend şi astfel în primele trei decenii de conducere comunistă industria a crescut în medie cu 7.9% pe an. Acest lucru s-a datorat, in principal, achiziţionarii de  tehnologie modernă, prin perseverenţa şi ambiţiile patriotice ale lui Nicolae Ceauşescu. Paradoxal, el a fost executat mişeleşte, de aşa-zişii revoluţionari, printre alte învinuiri fictive, tocmai pentru sabotarea economiei. Urmaşii lui, din noua guvernare vopsită a fi capitalstă, nu au sabotat economia ci au distrus-o din temelii, fără a fi traşi la răspundere.
Rata de crestere a productivitatii muncii a crescut rapid, dar nu pe măsura celei din alte economii din Europa de Est. Unele surse neverificate susţin că România s-ar fi aflat pe ultimul loc, din punct de vedere al PIB / locuitor, în C.A.E.R. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre ritmul de creştere industrial, care a ocupat mereu un loc de frunte în C.A.E.R. şi pe plan mondial.
La sfârşitul anilor '70, capitalul si forţa de muncă disponibilă au scazut drastic şi astfel a devenit imperios necesară creşterea productivităţii muncii. Incapacitatea guvernului de a rezolva problema productivităţii a fost cauza principală a crizei economice din anii '80. Autorităţile centrale declarau că în perioada 1980-1990 productivitatea muncii se va dubla. Aceste declaraţii erau în mare parte nerealiste, având în vedere specificul nediscilinat al forţei de muncă create prin metode rapide. Astfel, in 1988, producţia industrială şi-a încetinit creşterea.

Ritmul investiţiilor industriale era cu mult mai mare decât cel de pregătire profesională a forţei de muncă atrase din mediul rural, din agricutură. Golirea satelor de forţa de muncă tânără a influenţat o criză de forţă de muncă în agricultură. Aceasta a condus la măsura de forţare a lucrătorilor din mediul neproductiv şi bugetar, a elevilor, studentilor, a armatei etc. să presteze diferite munci “voluntare”. Tot din surse neverificate, s-a afirmat că în 1988 mai mult de 800.000 de elevi, studenti si neproductivi ascunşi prin birouri au fost folosiţi la muncă în folosul statului roman, 750.000 fiind implicati in agricultura si 52.000 în construcţii. Dar munca este încă o mare pedeapsă pentru leneşi, în România, aşa că măsura s-a dovedit nepopulară şi criticată după răsturnarea” din decembrie 1989.
Agricultura trebuia ajutată din afară mai ales în perioadele de recoltări de vară în pantaţii de fructe şi căpşuni, dar, mai aes, la recoltările de toamnă. Pentru tractorişti şi personalul tehnico-ingineresc din agricultura socialistă s-a folosit mereu noţiunea de “schimb prelungit”, sau de “zi lumină“. Schimbul prelungit se întindea adesea din zori şi până la ora 10 noaptea. Tractoriştii erau extenuaţi şi munceau ca nişte sclavi în frig sau sub un soare torid, neavâd alternativă pentru un alt loc de muncă omenesc. Tractoarelor li s-a adăugat foarte târziu cabine sumare cu acoperiş şi prelate laterale. Intr-o altă etapă li s-au prevăzut cabine mai complete cu strctură de rezistenţă la eventuale răsturnări. In ultima etapă, tractoarele au fost dotate cu cabine complet închise, cu pereţi de sticlă şi structură de rezistenţă. Aceste cabine nu aveau proiectată o ventilaţie, aşa că tractoriştii îşi improvizau unele mici ventilatoare pentru vară. Pentru iarnă au conceput o deviaţie a eşapamentului prin cabină, la picioare.

Tractoriştii, tehnicienii şi inginerii erau obligaţi să lucreze sâmbăta şi duminica, atât vara cât şi iarna, mereu se găsea ceva de terminat în lucrări sau în reparaţii. Numai vremea proastă venea în ajutorul lucrătorilor de stat din agricultură Campaniile agricole nu se mai terminau nici de Crăciun şi nici de Paşti, aducând nemuţumiri. Cei ce reuşeau să părăsească agricultura erau mai mult decât fericiţi, având sentimental scăpării din sclavie. Tractoriştii nu au beneficiat niciodată de recunoaşterea muncii lor ca “muncă grea”, deşi munceau în condiţii extreme meteorologice şi cu o durată mult prea mare a yilei de muncă. In mai toate toamnele nu s-a reuşit terminarea arăturilor, mai ales din cauza intemperiilor şi a lipsei numărului necesar de tractoare în perioadele de vârf ale lucrărilor agricole. Pentru a se termina arăturile, se lucra şi iarna, când tractoarele puteau intra pe tarlalele îngheţate. Tractoriştii se sculau la ora 2 noaptea şi intrau în lucru pe la ora 3 noaptea. Se ara până pe la orele 8-9 dimineaţa, când soarele înmuia terenul. Nimeni din govern nu se gândea să le acorde tractoriştilor spor salarii de noapte şi de ger, sau alte sporuri la care indrituiţi. In aceste condiţii instituţionale ale muncii în agricultură au condus încet, dar sigur, la scăderea productivităţii muncilor mecanizate, pe calea nemulţumirii tractoriştilor. Agricultura a suferit şi de o folosire neeconomică a numărului de tractoare. Mutarea tractoarelor de la o tarla la alta în timpul zilei de lucru şi deplasarea la alte untăţi, sau în alte judeţe, pentru ajutor, răpeau mult din productivitatea mecanizării.

Se spune că productivitatea muncii din industrie a fost şi ea influenţată foarte mult de salariile mici ale muncitorilor, de primele salariale mici, de timpii morţi datoraţi adunărilor politice şi pregătirii defilărilor pentru 1 Mai şi 23 August, sau datoraţi unor divese activităţi neproductive. Este adevărat, dar cu toate acestea nu existau condiţii de sărăcie ca după 1989. Se poate vobi critic despre multe carenţe ale organizării muncii şi de imposibilitatea muncitorilor de a participa la deciziile ce influenţau condiţiile de muncă şi salariile. Nu trebuie uitat însă că statul comunist asigura multe gratuităţi pentru întregul popor, precum gratuitatea medicală, şcolară, bilete de odihnă extrem de ieftine, tabere gratuite pentru copii şi tineret, dar şi reduceri de tarife în transporturi, sau la consumul de energie electrică, etc. Cantinele muncitoreşti, şcolare şi studenţeşti erau foarte ieftine şi disponibile.
O plagă a întregii economii era implicarea în viaţa şi chiar în conducerea intreprinderilor a “organizaţei de partid” şi, mai ales, a “Instructorilor de partid”, trimiși de la nivel central, judeţean, municipal, sau orășenesc. Pe deasupra, în număr mai mic, întreprinderile şi instituţiile mai erau călcate şi de “instructori de sindicat”. In fața unor directori mai slabi, toţi aceia afişau o atitudine de superioritate şi îşi permiteau să dea “indicații” pe linia documentelor recente de partid. “Vizitele” lor “de lucru” răpeau mult din timpul directorilor şi aşteptau chiar trataţii lungi. Pătura instructorilor de partid a constituit o plagă extrem de păguboasă şi neproductivă, întinsă peste viaţa economică şi socială a ţării. In epoca de după 1989, zecile de mii de instructori de partid şi de sindicat  au fost înlocuiţi de sute de mii de contabili, tot neproductivi, iar majoritatea foştilor instructori s-au refugiat în domeniul financiar-contabil.

Venitul mediu anual pe cap de locuitor era foarte scăzut, muncitorii din România fiind printre cei mai prost platiţi din Europa. Dar veniturile statului erau îndreptate cât mai mult posibil spre investiţii şi cât mai restrictiv spre consum, concepţie economică total pierdută după 1989. Au existat şi investiţii ce serveau numai nomenclaturii de partid, sau investiţii megalomane de genul Casei Poporului.
Deşi în perioada 1951-1982 economia a crescut in medie cu 9.2% pe an, salariile au crescut cu doar 4.9%. Cu toate acestea nu se putea vorbi de sărăcie.
In 1983, Nicolae Ceausescu, frustrat de productivitatea scazută a decis să lege veniturile muncitorilor de indeplinirea planului întreprinderilor în care munceau. După aceată dată, un muncitor primea 80% din drepturile salariale indiferent de performanţele întreprinderii, iar 20% depindeau de productivitatea individuală.
Măsura respectivă a scazut mult moralul muncitorilor cu reflexie spre productivitatea muncii. Muncitorii erau acum penalizaţi pentru lucruri pe care nu le puteau controla, precum penele de curent, lipsa pieselor de schimb, etc.
Reactia muncitorilor a fost simpla: produse finite cu defecte, absenteism excesiv, alcool la locul de muncă, unele proteste repede înăbuşite şi dictonul: “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.

Lipsei de seriozitate a muncitorilor şi carenţelor din organizare şi funcţionare (cum ar fi penele de curent electric), partidul le-a răspuns cu prelungirea programului de lucru, pentru îndeplinirea planului. Pe deasupra, s-a folosit intensiv şi extinderea patriotică a programului de lucru în zilele de sâmbătă şi duminică. Declararea acestor zile drpt lucrătoare se anunţa totdeauna pe filiera de partid, de la centru până jos, la întreprinderi şi instituţii.
După protestele ce au avut loc, în 1987, la uzina de tractoare din Brasov şi la uzina Steagul Roşu” din acelasi oraş, Nicolae Ceausescu a anunţat că până la finalul anului 1990 vor fi crescute toate salariile şi pensiile.
Contrar metodelor testate în celelalte ţări comuniste, în care se încerca diferenţierea muncitorilor buni de cei slabi, prin intermediul salariilor, în 1988 şi 1989, în România, diferenţa dintre cel mai bine plătit şi cel mai slab plătit a scazut şi mai mult. Cei cu salariile cele mai mici au primit o mărire salarială de 33%, în august 1988, iar pentru cei cu salariile cele mai mari ar fi trebuit să se aplice o mărire salarială de 10%, în 1989.
In locul unor concesii ce ar fi sporit nivelul de trai al cetăţenilor, Nicolae Ceauşescu a continuat să ofere acestora discursuri prin care le cerea să se sacrifice pentru socialism şi pentru o viata mai buna a generatiilor viitoare. Din cauza scăderii nivelului de trai acele discursuri motivaţionale au devenit ineficiente şi muncitorii s-au simţit îndepartaţi de instituţiile care ar fi trebuit sa le apere drepturile.
Pe lângă nemulţumirile legate de instituţiile ce ar fi trebuit să le apere interesele, muncitorii erau nemulţumiţi şi de programul prelungit de muncă care se impunea, cu toate că programul săptămânal fusese scăzut, în 1982, la 46h / săptămână şi, în 1985,  la 45h / pe săptămână. In realitate muncitorii petreceau la muncă peste 48h / săptămână, până la 60 deore, prin programe prelungite impuse pentru ealizarea planului. In ultimii ani ’80, alte cateva zeci de ore se pierdeau la cozile pentru alimente, benzin, etc., în familiile care nu dispuneau de ajutorul unor părinţi pensionari.
Sistemul de recrutare şi repartizare a muncitorilor era foarte slab, producând o nemultumire imediată a muncitorilor meritoşi. Această nemulţumire a făcut ca în perioada 1982-1986, 28% din forţa de muncă din industrie să îşi schimbe locul de muncă, sectorul minier fiind lovit şi mai puternic.
Pentru a descuraja părăsirea locului de muncă, Nicolae Ceauşescu a introdus în legea salarizării, din 1983, un articol prin care se cerea noilor angajaţi să păstreze acelaşi loc de muncă pentru cel puţin cinci ani. Dacă un muncitor pleca înainte de termen ar fi pierdut sporul de vechime şi trebuia să suporte costurile de instruire. Aceasta masură nu a avut tocmai efectul scontat.
Toate aceste nemulţumiri au ieşit la iveală în decembrie 1989, când regimul Ceauşescu a căzut, cu ajutorul serviciilor secrete stăine şi al marilor puteri..

sâmbătă, 18 mai 2013

ROMÂNIA - PRĂBUȘIREA ECONOMIEI DUPĂ 1989 - PRIMA ETAPĂ 1990-1996


                      Din păcate steagul cu gaură și așa-zisa revoluție (o revoluție trebuia să aibă o doctrină și doctrinari) nu au adus locuitorilor României tocmai ce iși doreau. Au adus numai libertatea de exprimare și de călătorie în străinătate. Celor fără caracter le-au adus multiple căi de hoție în detrimentul statului, depravare, jaf, tâlhărie și excrocherii. Celor mulți le-a adus șomaj, sărăcie, nedreptate socială, degradare comportamentală și lupta cu un sistem judiciar ineficient, obedient păturii politice pervertite (nu trebuie numită clasă politică pentru-că ar fi dezastros pentru țară). După așa-zisa revoluție, economia României a avut parte de un declin rapid și dezastros, și de reforme inspirate numai de direcția distrugerii și dezintegrării, a trădării interesului național.
Cele mai mari probleme ale economiei au fost cele legate de pierderea piețelor de desfacere pentru produsele autohtone, (o dorință a unor forțe economice externe) și trădarea intereselor economice naționale de către pătura de politicieni parveniți din vechile structuri comuniste, adunătură de cea mai proastă calitate (eșalanele al 2-lea și al 3-lea ale fostului P.C.R., plus cadrele superioare ale Securității, Poliției și a altor organisme de represiune). S-au pierdut piețe externe tradiționale mari, precum URSS, China, Lumea arabă, țările africane.

S-a dat vina propagandistic pe Intreprinderile supradimensionate, construite pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, pe o tehnologie învechită și energofagă. In unele cazuri izolate, au existat și astfel de aspecte, dar ele puteau fi remediate din mers, așa cum o făcea mereu regimul înlăturat de la putere. Țara a încăput pe mâna unei pături de trădători și incompetenți, care în următorul sfert de veac au anihilat toate realizările anterioare și au condus spre o stare apropiată de colaps economic. Prin trădare, această clică de politicieni infractori au vândut aproape toată avuția țării din subteran și de la suprafață, sprijinind degradarea comportamentului spiritual și material al populației. Cu o viteză amețitoare au pătruns în țară toate racilele societăților occidentale, precum prostituția la vedere, traficul și consumul de droguri, violența stradală, violența în școli, pornografia în mass-media, etc.

Printre greșelile acestei perioade s-a numărat chiar confiscarea valutei exportatorilor, retragerea licențelor băncilor străine, liberalizarea greoaie a prețurilor și a cursului de schimb, privatizarea greoaie și ineficientă a companiilor de stat (numai prin mită nerușinată), incapacitatea menținerii acordurilor Stand-By cu FMI, acordarea de credite preferențiale slugoilor noii orânduiri statale, aplicarea unor reforme grăbite și neadaptate nevoilor țării, fărâmițarea exploatațiilor agricole, distrugerea sistemelor de irigații,  a avuției fostelor CAP și I.A.S., etc.
Incercarea bătrânicioasă de trecere la o economie de piață s-a realizat cu o încetineală demnă de slujitorii comunismului, aflați la putere. Ei nici nu știau ce este o economie de piață reală, urmărind să mențină o degringoladă a acesteia pentru propriile interese. Trecerea la o formă aparentă de economie de piață s-a făcut atât de încet nici în 2013 nu este realizată și stabilă.  După aproape un sfert de secol, nu se poate spune că țara are o adevărată economie de piață eficientă.
In anii 1996-1997 s-a trecut la liberalizarea cursului de schimb și a fost pusă în aplicare o politică monetara mai strictă, după ce fuseseră devalizate multe bănci însemnate ale țării de către oamenii noii puteri comunistoide. S-au liberalizat prețurile şi s-a permis cetățenilor străini sa achiziționeze terenuri în Romania, fără a se aplica dreptul de preemțiune al statului în caz de intenție a vânzării.

Până în 1988, România a fost cel mai mare partener economic, din Europa de Est, al SUA. In 1988, Nicolae Ceaușescu a renunțat la statutul de " Națiunea cea mai favorizată", produsele românești devenind mai scumpe și implicit mai puțin căutate de cetățenii americani. Statutul de " Națiunea cea mai favorizată" a fost redobândit în anul 1993, iar în 1994 taxele pentru produsele romanești, pe piața americană, au fost ridicate. Nicolae Ceaușescu a visat atunci ca România să devină cu totul independentă pe plan internațional, începând cu planul economic. Dorea ca țara sa să devină ofertant de capital pentru împrumuturi, nu țară împovărată de datorii externe, situație în care trebuia să se supună unor directive externe. Pentru această ambiție, de a se așeza alături de cei care îndatorează omenirea, a fost executat mișeleşte, sub privirile serviciilor de spionaj străine și fără nici o reacție din partea democrațiilor occidentale”.

Industrie si PIB 1988-1996

Privatizarea marilor companii de stat din industrie a început în 1992 cu transferul a 30% din acțiunile întreprinderilor respective către un fond privat, fiecare cetățean al României primind acțiuni ale întreprinderilor. Foarte multe acțiuni au fost supraevaluate și la puțin timp după emiterea lor și-au pierdut mare parte din valoare. Ca atare se tranzacționau pe stradă și în piețe de către țigani inculți, iar oamenii le-au vândut pe nimic, pentru-că nu au avut încredere în ele. Aceasta pe drept cuvânt. Pe această cale Statul și-a lepădat proprietățile către niște geambași, numiți pompos „investitori” și a contribuit decisiv la prăbușirea economiei. Au existat numai câteva întreprinderi care au supraviețuit acelei perioade. Celelalte 70 de procente au rămas în proprietatea statului. Conducătorii vicleni și îmbuibați de aşa-zisa revoluție au scandat cu tupeu că STATUL este cel mai prost administrator şi că toată averea lui trebuie înstrăinată prin privatizare. Uitau, cu rea voință, că ei erau acei administratori dezastroși şi că pe timpul vechiului regim averea țării fusese administrată cu succes, chiar dacă nu cu strălucire.

Cu ajutorul Băncii Mondiale, FMI și UE, a început, procesul de privatizare al companiilor de stat celor mai importante și bănoase. Acest proces a fost, și încă este, anevoios și de cele mai multe ori contestat. După aproape un sfert de secol de la așa-zisa revoluție privatizarea încă nu s-a încheiat. In schimb, s-au vândut străinilor domenii şi întreprinderi de importanță strategică, de importanță vitală pentru țară, unde numai statul român ar avea dreptul să hotărască. Deci se poate vorbi cu tărie și de o aservite a țării față interese străine, interese cel puțin economice.
In cele mai multe cazuri, privatizarea nu a dat rezultatele scontate şi a condus la falimentul companiilor respective şi la vânzarea lor la fier vechi, tot de către țigani.

Din graficele de mai sus, se vede foarte clar direcția în care a mers economia României după așa-zisa revoluție. Până în 1992, PIB-ul a scăzut cu aproape 40%, iar producția industrială a scăzut cu peste 45 %. Economia şi-a revenit ușor după 1993, dar după anul 1996 a urmat o altă o cădere rapidă.

Nicolae Ceaușescu reușise ca până în 1989, să achite datoria externă a României aproape integral (cu excepția unor datorii curente ale anului. In perioada 1989-1996, guvernarea comunistoidă de profitori a crescut datoria externă de la un miliard USD la peste opt miliarde.
In această perioadă, toți banii păstrați "la saltea", cu mult efort, de către Nicolae Ceaușescu, s-au pierdut, lăsând loc investitorilor străini, cei mai mulți niște profitori, și unor escroci români. Inflația a ajuns la cote alarmante și au apărut jocurile de tip Caritas, sau alte scheme de câștig rapid. Aceste scheme nu au făcut decât să sărăcească și mai mult populația, întrucât numărul pagubiților Caritas, SAFI, FNI etc. s-a ridicat la peste 500000.
Cursul de schimb leu/USD a crescut de la 14 lei/USD, în 1989, la peste 3000 lei/USD în 1996.

Agricultura si productia de energie 1989-1996

Dupa 1989 a fost începută procedura de restituire a terenurilor agricole proprietarilor de drept. Acesta măsură care, în teorie, ar fi trebuit sa fie una foarte bună, a fărâmițat exploatațiile agricole și produs un număr imens de nedreptăți din partea administrațiilor comunale. După acel moment numărul exploatațiilor agricole a depășit 4 milioane și din cauza lipsei de experiență a noilor proprietari, a vârstei înaintate a acestora, a mecanizării reduse în executarea lucrărilor agricole și a obținerii greoaie a titlurilor de proprietate, a scăzut productivitatea agriculturii, iar producția agricolă a devenit imprevizibilă, oscilând foarte mult de la un an la altul. Agricultura, în foarte mare măsură, s-a reîntors la modalitățile de exploatare din perioada medievală, devenind o agricultură de subzistență. Calul și vaca au devenit forța motrice a masei de agricultori săraci. Imense suprafețe de teren agricol au rămas nelucrate, în stare de sălbăticie. Acele suprafețe au infestat cu dăunători și suprafețele arabile alăturate. A început să se practice o agricultură fără asolamente și cu folosirea de sămânţă neselecționată, produsă în propria gospodărie. Seceta a făcut mereu ravagii, pentru că irigațiile comuniste fuseseră părăsite de guvern și distruse de locuitori inconștienți, fără ca guvernanții să intervină pentru protejarea lor.

Producția de energie a urmat același trend și a scăzut până în 1992 cu aproape 30%. Scăderea producției energetice, de după 1989, s-a datorat și scăderii producției industriale, industria fiind cel mai mare consumator de energie din România. După anul 1992, producția de electricitate a crescut treptat, iar în 1996 a fost pus în funcțiune primul reactor al centralei nucleare de la Cernavodă.

Pierderea piețelor de desfacere externe pentru produsele românești și desființarea multor societăți de stat au făcut ca până în 1991, în numai doi ani, exporturile României să scadă cu peste 50% și ca până în 1996 importurile sa crească cu peste 30%, producând o lipsa acută de valută. Valuta era obținută foarte greu și cea mai importantă sursă au constituit-o acordurile Stand-By cu FMI, acorduri ce nu au putut fi menținute mai mult de un an după semnarea lor, România devenind un partener neserios pe plan internațional. 








marți, 14 mai 2013

ROMANIA - INDUSTRIA DE MAȘINI ȘI UTILAJE 1965-1989 - DISTRUGEREA EI SUB REGIMUL TRĂDĂTOR DE DUPĂ 1989


                 Incepând cu anul 1980 industria de mașini și utilaje reprezenta, în Romania, aproximativ 35% din totalul producției industriale, fiind cel mai mare sector industrial. In anii '50, România se folosise de ajutor tehnologic de la Uniunea Sovietică și de la țările membre CAER. Odată cu ridicarea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea PCR și a Statului, începând cu anul 1965, Romania a lărgit relațiile cu Vestul, fiind interesată să achiziționeze tehnologie superioară și să încheie parteneriate cu firme din acele țări. Nu a încetat să folosească și oportunitățile din CAER.
Colaborarea cu tehnologia și capitalul din țările dezvoltate a adus României avantaje mari în accelerarea dezvoltării industriei în toate ramurile, dar și pe linia competitivității în comerțul internațional. Exporturile românești din industria de mașini și utilaje au cuprins un segment de piață din țările dezvoltate, dar s-au îndreptat cu pedilecție spre țările în curs de dezvoltare de pe toate continentele. Mai mult, România a ajuns chiar să construiască  cu succes fabrici pe teritoriul unor țări în curs de dezvoltare.
Restrictiile impuse asupra importurilor de conducerea statului, a determinat industria autohtonă să satisfacă aproape 90% din necesarul țării de mașini și utilaje. In anii ’80 puține țări din lume se puteau lăuda cu astfel de performanțe, numai cele super-dezvoltate. Erau destule cazuri în care producția internă de mașini și utilaje nu a atins standardele cele mai înalte și dorite, dar România era obligată să lupte și să progreseze din mers.
Atât in termeni cantitativi cât și în ceea ce privește diversitatea producției, sectorul construcției de mașini și utilaje era impresionant.
In 1982 Romania se afla pe locul 10 în lume la producția de mașini-unelte și devenise cel mai mare exportator de vagoane feroviare de transport de marfă din lume și al treilea exportator de instalații petroliere. Romania era una din puținele țări care construia platforme maritime de foraj. Platformele uriașe erau asamblate pe santierul naval de la Galați, folosind componente produse pe plan local.
Pași mari au fost făcuți și în construcția de nave, mașini de teren, avioane și echipament electric și electronic.
După un sfert de secol industria României se regăsește numai în amintiri. Nu mai există decât extrem de puține locații industriale, restul fiind devalizate economic, distruse fizic, vândute pe sume ridicole unor șacali politici interni, sau unor străini l-au cumpărat pentru a anihila concurența pentru industrii similare din lumea lor de interese.