duminică, 3 iulie 2016

BĂTĂLIA DE LA GIURGIU



După strălucita victorie obținută la Călugăreni împotriva urdiei turcești, condusă de însuși marele vizir, Kodja Sinan Pașa, Mihai Viteazul a fost nevoit, fiind copleșit de superioritatea numerică a invadatorilor, să se retragă în mare grabă și fără ca turcii să-și dea seama spre nord pentru a-și pune oastea la adăpostul munților. În drum spre aceștia, marele voievod român și trupele sale au trecut prin București și, apoi, prin Târgoviște. Pe când oștirea română se pregătea să părăsească cetatea de scaun de pe Dâmbovița, „ungurii și alți oșteni mercenari au invadat Bucureștiul, fără știrea domnului, și au prădat totul, socotind că asemenea prăzi li se cuvin lor mai mult decât dușmanului”. Totuși, conform opiniei lui „Diego Galan (un creștin aflat în robia turcilor, care a fost  martor ocular al evenimentelor), care venea în urma oastei turce (…), pustiirea orașului s-a datorat unei acțiuni premeditate”, deoarece „după jaful executat de mercenari, Mihai Viteazul a dat foc orașului și n-a lăsat în picioare decât două biserici și Curtea domnească”, astfel că, „în momentul în care Sinan Pașa a ajuns la București, din fosta capitală a Țării Românești nu mai rămăsese nimic”.
           Ulterior datei de 16/26 august 1595 (mai precis înainte de 28 august/7 septembrie 1595), Mihai Viteazul și-a instalat tabăra la Stoienești, nu departe de pasul Bran, unde a ocupat „o poziție avantajoasă apărării” pe termen lung, în așteptarea ivirii unei împrejurări prielnice și a ajutorului militar promis de aliații săi, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, voievodul Moldovei, Ștefan Răzvan, împăratul romano-german, Rudolf al II-lea de Habsburg și de ceilalți conducători ai „Ligii Sfinte” și revenirii în Țara Românească pentru a-i alunga pe otomani.
              Intre timp, după ce și-a reorganizat armata și rămânând în tabăra ridicată în preajma câmpului de luptă de la Călugăreni, vreme de două zile, pentru a-și reface forțele, Sinan Pașa a trecut la ocuparea sistematică a Țarii Românești. In 16/26 august 1595, el va începe, cu prudență, să înainteze spre București, „drumul fiindu-i deschis de gruparea comandată de Hasan pașa, beilerbeiul (guvernatorul general) de Rumelia”.
            Astfel, în 18/28 august 1595 armata otomană a ajuns la București unde marele vizir, după ce și-a instalat tabăra în imediata apropiere a acestuia, a luat o serie de măsuri vizând transformarea statului medieval românesc sud-carpatin în pașalâc (provincie otomană). „Inainte de a părăsi Bucureștii și de a-l urmări pe Mihai, Sinan Pașa  a luat o hotărâre pe care turcii, care călcaseră pământul Moldovei și al Țării Românești, n-o mai luaseră până atunci. De obicei ei se mulțumeau cu jefuitul, distrusul și arsul a ceea ce reușea să rămână în picioare. De data aceasta, Sinan Pașa a hotărât să construiască”. Referindu-se la inedita decizie a marelui vizir, cronicarul otoman Kara-Celebi-Zade a  consemnat în lucrarea sa faptul că „prin irosire zadarnică de unelte și de sforțări omenești (turcii) s-au străduit să construiască o cetate la București”. Pentru îndeplinirea planurilor sale, Sinan Pașa l-a numit pe Satârgi Mehmed Pașa, beilerbei de „Kara Iflak” și va lăsa aici o garnizoană numeroasă („10.000 de oameni, sub comanda lui Ferhad-pașa”), cu misiunea de a întări orașul de pe Dâmbovița cu fortificații din lemn și pământ și de a-l apăra. Bisericile bucureștene (cele două rămase nearse și altele nedistruse complet) au transformate în moschei. De asemenea, în incinta bisericii Mănăstirii „Alexandru Vodă” (denumită, mai târziu, „Radu Vodă) a fost amenajată o geamie (construcție destinată celebrării cultului la mahomedani, de obicei mai mare decât moscheea). „Și pentru că ea însăși (mănăstirea respectivă) era întărită cu ziduri, Sinan a dispus ca dependințele din jurul ei să formeze o fortăreață. Este vorba de cimitirul de lângă biserică, împrejmuit și el cu un zid. In jurul acestora a fost făcută o palancă cu 5 sau 7 bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe), în care puteau să încapă mai multe mii de oameni”. Pentru realizarea acestei lucrări au fost necesare opt zile. „In același timp, în jurul orașului București a fost ridicată o palancă mai mare. Intre două rânduri de stâlpi din lemn s-a pus pământ, iar peste acest val au fost construite nouă bastioane în același tip, la o aruncătură de săgeată unul de altul și în fiecare bastion încăpeau până la cincisprezece tunuri. In fața valului era un șanț adânc de trei stânjeni (stânjen, unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m) și lat tot de trei stânjeni”. Fortăreața ridicată acum de otomani la București și, îndeosebi, cea înălțată de aceștia pe structura și în împrejurimile Mănăstirii „Alexandru Vodă” este cunoscută în istorie sub numele de „Palanca lui Sinan”. Același „Kara-Celebi-Zade socotea opera de fortificare a Bucureștilor ca o irosire zadarnică de forțe materiale și fizice (…) pentru că (până la urmă) tot turcii au ars palanca făcută de ei”.
             După mai bine de o săptămână, mai exact la 26 august/5 septembrie 1595, seraskier-ul (comandantul suprem) turc și-a ridicat tabăra din preajma Bucureștiului și a plecat, în fruntea grosului oștirii sale, spre Târgovişte, unde a sosit „în primele zile ale lunii septembrie (mai exact la 28 august/7 septembrie 1595)”. Şi aici a poruncit să fie construite „fortificaţii improvizate, îndeosebi pe laturile de vest şi nord, unde se aflau şanţuri şi valuri de pământ căptuşite cu lemn, gratii şi gabioane”. Vreme „de treizeci de zile, marele vizir s-a îngrijit de ridicarea unei cetăți la Târgoviște, el însuși împărțind diferitelor corpuri de oaste porțiunea pe care trebuiau s-o construiască”. Potrivit unor izvoare documentare de epocă, se estimează că pentru ridicarea acestor fortificații au fost folosiți „3.000 de meseriași și 70.000 de oameni (lucrători necalificați), iar întăriturile făcute erau mult mai mari decât cele de la București”. Drept forță de ocupație a străvechii cetăți de scaun a „Țării Românești”, Sinan Pașa a lăsat un puternic corp de oaste, numărând „cel puțin 1.500 oameni, cum arată un raportor creștin, vrednic de încredere, care a fost de față, și 40 de tunuri”) sub comanda lui „Ali, pașa de Caramania”. Referitor la efectivele și căpeteniile garnizoanei turcești, pe care marele vizir otoman a instalat-o la Târgoviște, există și alte variante și anume că acesta a lăsat aici „o oaste de apărare de 1.600 archebuzieri, (adică pușcași) dintre ieniceri, gebegii (oșteni turci însărcinați cu paza și transportul armelor și munițiilor), topcii (tunari) și azapi (pedestrași din trupele neregulate turcești, care trăiau din prada de război)” și că a mai poruncit ca acestora să li se alăture și „2.000 de călăreți dintre spahiii (oșteni din cavaleria nobiliară de elită a forțelor militare otomane) Silistrei, de Vallona și de Küstendil sub comanda lui Ali-pașa, fiul lui Aidir-pașa și a sangiacilor (sau sangiacbeilor, adică guvernatorilor) din numitele locuri”. De asemenea „după mărturiile ungurești, garnizoana turcească  ar fi fost puțin mai mare, de 4.000 anume, și ar fi avut de cap pe Ali-pașa și Mehmed-beg”. In ceea ce privește numărul pieselor de artilerie de care dispuneau turcii la Târgoviște, unele izvoare vorbesc că aici se afla „o garnizoană numeroasă (…) cu 154 de tunuri, 810 măsuri de praf de pușcă pentru tunuri și 30.000 de galbeni pentru leafă”, adică pentru plata soldelor oștenilor otomani încartiruiți în vechea cetate de scaun a Basarabilor.
            Că marele vizir intenționa, cu adevărat, să facă din teritoriul Țării Românești un vilaiet (adică o simplă provincie a Imperiului Otoman), rezultă și din alte măsuri luate de el acum și anume „după ce a ridicat întăririle din jurul Bucureștilor, Sinan Pașa a recrutat, aici, ostași: ienicerime, călăreți și oameni care să însoțească convoaiele, tunari și azapi, «precum și păzitori de cetăți»”. Desigur că bătrânul conducător de oști otoman urmărea ca ulterior să „transforme aceste lucrări preliminarii în ziduri puternice, să facă din București un adevărat oraș-cetate”.  Doar „după ce a întreprins aceste lucrări și a recrutat o garnizoană, Sinan Pașa a socotit că «raiaua țării a fost supusă (adică locuitorii Țării Românești), iar țara a fost orânduită potrivit legii ilustre, beilerbeii și agalele (ofițeri superiori comandanți în armata turcă) și vizirii, precum și ostașii pedeștri și călăreții s-au adunat și s-a hotărât ca toți să fie înregistrați din nou potrivit poruncii împărătești»; Constituirea unei cetăți, recrutări, înregistrări, iată procesul firesc care trebuia să ducă la transformarea Țării Românești, pentru totdeauna, într-un pașalâc”. Marele vizir a expediat la Înalta Poartă, o scrisoare prin care solicita ca Satârgi Mehmed Pașa să fie confirmat în funcția de beilerbei al vilaietului nord-dunărean, rugându-l, totodată, pe padișahul Mahomed al III-lea să-i trimită  acestuia „o ilustră poruncă, de care să asculte toată lumea, cu titulatura de vizir”. De asemenea, Sinan Pașa va mai numi, cu această ocazie, 10 bei (aici cu sensul de guvernatori), „pentru restul țării care urma să fie cucerit”, iar „după ce a încheiat aceste treburi organizatorice, pentru asigurarea aprovizionării, trupele turcești au fost lăsate în pradă”, pustiind țara, prin jefuirea „a tot ce se putea purta”, prin luarea în robie a atâtor oameni ai locului „încât prețul unui prins a scăzut de la trei reali de argint la trei bani”. Lipsa brațelor de muncă, cauzată atât de robirea în masă a locuitorilor „Valahiei Mari”, cât și de plecarea în pribegie a unei bune părți din populația acesteia, va avea drept consecință lăsarea neculeasă a recoltei și prin urmare pâinea a devenit un lux, o pâine ajungând să coste „mai mult decât o vacă” și prin strângerea a numeroase turme de vite și trecerea lor peste Dunăre Acestea „erau atât de multe, încât același Diego Galan  credea «că jumătate din Europa își trimisese acolo vitele». Prețurile la vaci, boi și cai au scăzut vertiginos, iar oile și caprele nu reprezentau nici o valoare”. Au urmat epidemiile cauzate, în mare măsură, de proasta alimentație, căci „carnea consumată fără pâine cerea apă și această îmbinare, sub căldura lui august, făcea ca oamenii să piară din pricina bolilor de stomac, a febrei”. Bineînțeles că „aceste raiduri prădalnice nu s-au făcut fără primejdie”, fapt relatat chiar de izvoarele documentare otomane. Astfel că, „într-o cronică turcească se menționează că mulți dintre turcii porniți după pradă au fost uciși de români”.
Din tabăra sa de la poalele munților, Mihai Viteazul, „războinic erou”, departe de a se descuraja, nici de fuga ostașilor nestatornici (este vorba de mercenari, pe care nu mai avea cu ce să-i mai plătească), nici de numărul cel mare al inamicilor”, își trimitea oștenii să-i atace și să-i hărțuiască „pe turcii care se depărtau de propria lor tabără”.
             Prin aceste incursiuni, bravul principe valah obținea atât pradă (arme, muniții, alimente, bani etc.), cât și prizonieri „de la care putea să afle planurile dușmanului”. In aceste condiții, Sinan Pașa s-a îndreptat, în 30 august/9 septembrie 1595, spre Stoienești, așezându-și „tabăra pe o înălțime de pe care se putea vedea aceea a invadatorilor”. Insă „din prudență sau teamă” aceștia nu au atacat, căci efectivele urdiei cu care se venise la nord de Dunăre scăzuseră simțitor de mult în urma pierderilor suferite, îndeosebi, în lupta de la Călugăreni, dar și ca o consecință a hărțuirii permanente la care fuseseră supuși invadatorii de către cetele lui Mihai Viteazul; a trimiterii unei părți considerabile dintre trupele sale turce după pradă; a dispersării mai multor unități militare otomane ca și garnizoane în marile orașe ale Țării Românești (vezi cazul Bucureștiului și al Târgoviștei), dar și în alte puncte strategice ale acesteia; a plecării la sud de Dunăre a unor numeroase detașamente pentru a escorta robii și „o parte din bunurile jefuite de pe teritoriul românesc” și, în sfârșit, datorită bolilor, care începuseră să facă ravagii printre războinicii otomani. De alminteri, însuși Sinan Pașa își recunoștea (chiar dacă doar parțial) neputința, justificându-și lipsa de inițiativă într-un document de epocă în care afirma că „deși din partea noastră s-a chibzuit de multe ori și s-au făcut pregătiri pentru a merge împreună cu beilerbeii din Grecia și Țara Românească și cu armata musulmană împotriva acelor blestemați, dar pentru că cea mai mare parte a armatei noastre era plecată, neavând pe lângă noi pe archebuzierii ienicerilor și fiind și locul unde se întăriseră acei nelegiuiți foarte greu de străbătut, stâncos și păduros, ei nu au putut fi atacați în nici un chip; cum oastea hanului n-a venit să ni se alăture, am urmat mai departe cu ridicarea cetății în locul amintit și apoi am pus oștile noastre și pe aventurieri (adică pe mercenari) să facă jafuri pe pământul Țării Românești, de unde au scos mulțime nesfârșită de robi”. De altfel, Mihai Viteazul îi scria (din tabăra sa de la Dâmbovița), în 2/12 septembrie 1595, nobilului și comandantului militar polon, Stanislaw Zolkiewski (castelanul (castelan, persoană care stăpânește un castel, care locuiește într-un castel sau care-l îngrijește și-l administrează; aici cu sensul de guvernator al unei fortărețe importante sau al unui oraș-cetate) Liovului și hatman de câmp (titlu purtat de comandantul unei armate polone, lituaniene sau căzăcești în Evul Mediu, în armata Poloniei că otomanii nu mai aveau, la acea vreme, la nord de Dunăre, decât 40.000 de luptători, dintre care numai 12.000 făceau parte din trupele regulate.
 Incă din 17/27 august 1595, principele ardelean Sigismund Báthory, în fruntea unui corp de cavalerie, alcătuit din 7.000-8.000 de oșteni, a plecat din Alba Iulia spre hotarul sudic al Transilvaniei, ajungând, în 24 august/3 septembrie 1595, la Codlea, lângă Brașov, unde și-a așezat tabăra. Aici, el a așteaptat să se adune și restul trupelor de care dispunea principatul intracarpatic, dar și sosirea aliaților săi, din „Liga Sfântă”, cu oștile lor. Rând pe rând, până la finele lunii septembrie (începutul lui octombrie) 1595, au venit să i se alăture: fostul domnitor moldovean, Ștefan Răzvan, cu 3.000 de luptători (2.300 pedestrași și 700 călăreți) și 22 de tunuri; detașamentele de trabanți (infanteriști) ale orașelor săsești, Brașov (1.000, în uniformă albastră), Sibiu (1.000, îmbrăcați în negru), Mediaș (1.000, purtând straie verzi), Bistrița (1.000, înveșmântați în roșu); 2.000 de soldați (800 lăncieri călare și 1.200 pușcași pedeștri) din Oradea; 1.500 de călăreți silezieni (înarmați cu pistoale și având echipament de culoare neagră), trimiși de împăratul Rudolf al II-lea; 300 de cazaci (înarmați cu puști lungi, pistoale, arcuri cu săgeți și sulițe) aduși din Polonia de un aventurier și 300 de călăreți toscani, comandați de Francisc Silvio Piccolomini, puși la dispoziția forțelor armate aliate de către marele duce de Toscana, Ferdinand I de Medici. Impreună cu oastea de curte a lui Sigismund Báthory (ce se găsea deja în tabăra de la Codlea și care includea și garda sa princiară), la care se mai adăugau un număr considerabil de mercenari (pe care îi „trimiteau celelalte orașe” transilvane), câteva puternice banderii (pe care le „aduceau unii nobili” ardeleni) și 8.000 de secui („din cele opt districte sau «scaune» ale lor”), efectivele corpului expediționar creștin vor ajunge să însumeze aproximativ 30.000 de oșteni, dintre care „18.000 de oameni, trupe de bună calitate”, și câteva zeci de de tunuri. 
              Inainte de 21 septembrie/1 octombrie 1595, puternica armată „cruciată” (concentrată la Codlea, în apropierea frontierei sud-estice a Transilvaniei, în vederea intrării în Țara Românească pentru a se alătura oastei lui Mihai Viteazul), condusă de Sigismund Báthory, se va pune în mișcare și, în curând, va trece hotarul, ajungând la Rucăr (chiar în 21 septembrie/1 octombrie 1595), unde principele ardelean va dispune să fie ridicat lagărul acesteia. De aici, în următoarele zile, armata aliată (transilvano-moldavo-germano-cazaco-toscană) va începe să treacă munții, însă îi vor trebui aproape două săptămâni „să ajungă de la Rucăr pe apa Dâmboviței, nu departe de Târgoviște” și să facă joncțiunea, în 2/12 octombrie sau 3/13 octombrie 1595, cu cea a voievodului român, în zona taberei acestuia de la Stoienești”. Aici, se vor concentra (luând în calcul și pe cei peste 10.000 de luptători, ce alcătuiau oastea lui Mihai Viteazul) în jur de 40.000 de luptători („dintre care numai 25.000 erau considerați ca oaste de elită”) și un mare număr de tunuri (peste 100). A doua zi, în 4/14 octombrie 1595, această impresionantă forță armată (atât ca număr de oșteni, cât și ca tehnică de luptă) va pleca de la Stoienești și, în 5/15 octombrie 1595, își va instala „tabăra într-un șes, la o milă (cam 1,5 km) de Târgoviște”, fiind gata să pornească ofensiva contra trupelor otomane de ocupație și operaționale din Țara Românească.
             Intr-o primă fază, creștinii aveau de gând să atace, în următoarea zi (6/16 octombrie 1595), oștirea otomană, comandată de Sinan Pașa, aflată în apropiere. Experiența dobândită în luptele anterioare, strălucitele victorii obținute împotriva turcilor și excepționalele sale calități de comandant militar (dar și cele de redutabil luptător, cu arma în mână, pe câmpul de bătaie), făceau din Mihai Viteazul adevăratul conducător al oștilor creștine reunite acum în apropiere de cetatea de scaun de la Târgoviște.
             Văzând că are de a face cu un dușman prea puternic și foarte hotărât, Sinan Pașa a decis, însă, retragerea forțelor sale armate, cu atât mai mult cu cât și din cei 30.000 de oșteni, pe care îi mai avea cu el (din rândul cărora doar 12.000 făceau parte din trupele permanente ale armatei turcești, restul aparținând unităților militare neregulate ale acesteia, adică fiind dotate cu armament și echipament de protecție de o calitate inferioară, precum și mai puțin disciplinate și pregătite pentru o confruntare de anvergură), mulți îl părăsiseră (mai ales mercenarii), căci „în lunga lui așteptare aici, soldații se răspândeau mereu după pradă și mulți își luau câștigul de vite și robi și nu mai veneau înapoi; iar acum, când a venit vestea că principele (Sigismund Báthory) se apropiea cu o numeroasă oaste, cuprinși de spaimă, turcii au început a se pregăti de fugă în vreme de noapte și mulți ieniceri fără voia lui Sinan s-au hotărât să plece, așa că bătrânul general nu mai putea avea nădejde de izbândă, văzând atâta tulburare și neorânduială a oastei sale”. Prin urmare, după ce va lăsa la Târgoviște 5.000 de războinici, pentru a întări garnizoana de aici, el a pornit, în noaptea de 5/15 spre 6/16 octombrie 1595, cu restul trupelor de care mai dispunea („cu vorba că pleacă pentru înșelăciune numai și se va întoarce când creștinii vor fi înconjurat cetățuia și se vor fi lăsat fără grijă noaptea la odihnă’), spre București. In realitate, avea intenția de „a nu se mai întoarce”.
             În dimineața zilei de 6/16 octombrie 1595, cu o oră înainte de ivirea soarelui „principele ardelean a poruncit să se dea semn prin sunarea trâmbițelor și a așeazat oastea creștină” într-un dispozitiv de luptă (întocmit după toate regulile războiului), alcătuit din șapte corpuri de armată dispuse în adâncime pe trei linii de bătaie, în prima dintre acestea aflându-se o grupare condusă chiar de Mihai Viteazul. „In această rânduială oastea a înaintat până în locul unde fusese tabăra dușmană și unde aflară vite destule, vii și moarte”. De teama unei eventuale perfide stratageme, pusă la cale de Sinan Pașa, oștirea creștină a rămas neclintită pe poziții și într-o permanentă alertă toată ziua de 6/16 octombrie și noaptea următoare. „Abia a doua zi (pe 7/17 octombrie) pe la amiază principele a dat voie oastei să-și lase armele din mâini, când află de la cetele trimise înainte pentru spionare că dușmanul a ajuns departe și fuge mereu”. Aflând acest lucru, căpeteniile armiei creștine au ținut un consiliu de război pentru a se decide ce era prioritar de întreprins în această situație și anume: să se pornească în urmărirea lui Sinan Pașa (opinie susținută de Sigismund Báthory „tânăr însetat de glorie” și de Francisc Silvio Piccolomini), sau să fie luată cu asalt și cucerită cetatea de la Târgoviște?. Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, susținuți și de magnații și comandanții militari maghiari transilvani, Ștefan Bocskay, Petru Huszár și Ferencz Nagy, au insistat să se opteze pentru cea de-a doua variantă, argumentând că era „periculos să lași o cetate mare, în spate, a cărei garnizoană ar fi împiedicat aprovizionarea oastei creștine din Transilvania”. Sumbra perspectivă zugrăvită de partizanii trecerii imediate la atacarea și ocuparea Târgoviștei (urmată, inevitabil, de distrugerea marelui detașament otoman aflat între zidurile acesteia) îi va convinge pe Sigismund Báthory și pe Francisc Silvio Piccolomini de oportunitatea acestei operațiuni militare.
             In consecință „la sfatul episcopului de Cervia și al altora, Sigismund Báthory  nu a rămas cu oastea creștină în locul taberei turcești, ci, ocolind partea din sus de oraș, a  poruncit de a se întinde aici corturile, în loc sănătos, lângă Ialomița”. Potrivit unui document de epocă armata creștină a fost dispusă după cum urmează: „moldoveanul (Ștefan Răzvan) în dreapta, cel din Țara Românească (Mihai Viteazul) în stânga și la mijloc principele (Sigismund Báthory), având în spate râul Ialomița, în dreapta munții, în stânga orașul și în față dușmanul; infanteria, artileria, iar carele (…) erau așezate în față, puțin mai departe, pe un dâmb, care odinioară fusese chiar malul râului”. Conform planului de luptă al comandamentului comun aliat atacul trebuia să constea în „lovituri convergente pentru încercuirea inamicului; voievodul Ștefan Răzvan, cu un corp de oaste, sprijinit de 10 tunuri, urma să atace dinspre răsărit, principele Báthory dinspre sud, iar Mihai Viteazul dinspre nord ;i dinspre vest”. Incă din seara zilei de 7/17 octombrie 1595 „și toată noaptea ambele tabere au schimbat (creștinii și turcii) focuri de tunuri și a început chiar hărțuiala, iar a doua zi (în 8/18 octombrie) a început baterea regulată a cetățuiei, ridicată de Sinan în jurul palatului domnesc”. Bombardamentul nu a încetat aproape deloc până în seara de 8/18 octombrie, când sub acoperirea „tunurilor și al pușcașilor din prima linie, o parte din ostașii aliați s-au apropiat de incintă și au întins scările”.
       Deși, „la început, otomanii s-au apărat cu disperare” în cele din urmă „mulți dintre ei, dându-și seama de inutilitatea rezistenței, și-au căutat salvarea pe poarta din spate a fortificației”. Dintr-o însemnare contemporană evenimentului, se află că „asaltul a durat 4 ore”, acesta începând „la orele 22 (…) astfel că la două din noapte, cetatea a fost cucerită” de creștini. „Comandantul cetății, Ali pașa de Caramania și Mohamed, begul de Albania, au fost prinși vii, însă greu răniți, și trimiși la Brașov împreună cu alte căpetenii. Numai trei din ei, care avură cai buni, scăpară ajutați de întuneric și-i aduseră lui Sinan la București în dimineața de 20 octombrie (10/20 octombrie 1595) vestea izbânzii creștine”. Cu această ocazie învingătorii au capturat „40 de tunuri, multă pulbere (praf de pușcă), puști, săbii și alte arme și provizii pe mai bine de 3 ani”, dar și câteva sute de prizonieri. „Nimicirea garnizoanei otomane și eliberarea cetății de la Târgoviște au avut o importanță deosebită în desfășurarea ulterioară a campaniei, înlesnind urmărirea forțelor principale ale lui Sinan pașa, care nu s-ar fi putut face în deplină siguranță atâta timp cât în spate ar fi rămas o garnizoană puternică sprijinită pe o fortificație aflată pe una din comunicațiile principale de legătură a Munteniei cu Transilvania”.
                A doua zi, pe 9/19 octombrie 1595, aliații și-au îngropat morții, dar au mai rămas la Târgoviște și pe 10/20 octombrie, „așteptând carele cu provizii din Ardeal și, după spusele ofițerului toscan, 10 mii ostași pedeștri, rămași ceva mai departe, pentru paza unor pasuri dinspre Moldova”. Oștile celor trei principi carpato-danubieni vor pleca spre București, în ziua de 11/21 octombrie 1595, însă „temându-se că marele vizir i-ar aștepta înlăuntru întăriturilor făcute de el, au ales un drum care i-a dus în apropierea capitalei într-un loc înconjurat de mlaștini”. Au aflat, totuși, în curând, de la iscoadele lor că Sinan Pașa părăsise Bucureștiul cu o zi înainte (la 10/20 octombrie), căci, așa cum va justifica el însuși, aflând despre victoria obținută de creștini la Târgoviște a convocat un consiliu de război, la care au luat parte toate căpeteniile forțelor militare de care mai dispunea la acea dată, în care „ a cerut să se întoarcă împotriva dușmanului; dar nimeni nu a vrut să-l asculte. Atunci a dorit să așeze oastea în buna cetate ce ridicase, ca și la Târgoviște, în jurul mănăstirii zidite de Alexandru Vodă (numită mai târziu, așa cum am mai arătat, «Radu Vodă»), dar nimeni nu s-a învoit la aceasta”. Prin urmare, „neavând nici unul nici inimă, nici putere de a mai sta înlăuntru, cu părerea și voia tuturor ne-am învoit (…), să ardem numita cetate. Se referea la întăriturile făcute din porunca lui, care trebuiau distruse «pentru ca nici adversarii să nu se poată folosi de ele» și să dăm foc la toate casele, bisericile, grădinile și curțile lor boierești și luându-ne artileria, am dus-o împreună cu oastea musulmană în cetatea noastră Giurgiu. Continuând pe aceeași notă justificativă, Sinan Pașa considera că părăsirea precipitată a teritoriului nord-dunărean avea ca motiv principal faptul că aici nu dispunea de fortărețe suficient de puternice între zidurile cărora trupele sale să se afle într-o siguranță deplină. „Întrucât nefiind în Țara Românească cetăți ridicate din vechime, ci doar făcute într-un răstimp de 15 zile și numai pentru a adăposti armata turcă, și care oricât ar fi fost de zdravene, când ar fi venit iarna necredincioșii asupra lor, ar fi putut cu artificii, păcură și lumânări incendiare să le dea foc”.
            In concluzie, luat prin surprindere de impetuoasa ofensivă a creștinilor, Sinan Pașa, în fruntea forțelor sale principale, a început o retragere precipitată spre Giurgiu, cu intenția de a trece cât mai urgent la sud de Dunăre. Graba sa a fost atât de mare „încât nu a mai avut timp să ordone alor săi nici să scoată tunurile din dispozitivul de apărare al capitalei Țării Românești, Muntenia”. Ba mai mult, așa cum se află dintr-un document contemporan evenimentelor (este vorba despre scrisoarea trimisă din Istanbul, în 28 octombrie/7 noiembrie 1595, de către Edward Barton, agentul diplomatic al Angliei la Constantinopol, adică în capitala Imperiului Otoman, prin care acesta informa Curtea regală de la Londra cu privire la  victoria obținută de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, el a abandonat „în mâna lui Mihai, care îl urmărise, artileria, tezaurul, steagurile, ba chiar și aproape toți ostașii” săi din garnizoana Bucureștiului.
              În fruntea unei puternice avangarde, numărând „circa 15.000 de luptători”, Mihai Viteazul  a pornit spre București cu scopul de-al ajunge din urmă pe Sinan Pașa și a-l împiedica să părăsească Țara Românească fără să primească o ultimă și totală corecție. Mihai era urmat, îndeaproape, de „corpul central”, comandat de Ștefan Răzvan, după care venea ariergarda, condusă de Sigismund Báthory. „Siguranța dispozitivului de marș era asigurată de 1.500 de călăreți, iar artileria și muniția aferente se aflau dispuse între avangardă și «corpul central»”. Pentru ca să nu fie lungită prea mult coloana și în același timp pentru a fi în măsură să intervină de la început cu o cantitate mai mare de forțe în cazul întâlnirii cu inamicul”, avangarda a fost dispusă într-un dispozitiv de marș având „o dezvoltare frontală mai mare”. Totodată, „pentru a-l feri de surprize și pentru a procura informații despre inamic”, călărimea lui Mihai „acoperea fața și flancurile” întregului dispozitiv de deplasare.
              Dorind să-l ajungă cât mai repede din urmă pe Sinan Pașa, armata creștină a ocolit Bucureștiul pe la vest, luând-o „pe drumul cel mai scurt care duce la Giurgiu”. Spre „Capitală a fost dirijat doar corpul de oaste comandat de Ștefan Răzvan, care a eliberat-o la 12/22 octombrie”. La 15/25 octombrie 1595, după un marș forțat și foarte obositor, avangarda armatei aliate, alcătuită din trupele conduse de Mihai Viteazul, a ajuns „în fața localității Giurgiu”, tocmai când începuse trecerea la sud de Dunăre a rămășițelor urdiei turcești, mai întâi artileria, apoi trupele regulate și în final akângiii. „Malul românesc al fluviului era legat de Ostrovul Sf. Gheorghe (Cioroiul), pe care se afla cetatea Giurgiu, printr-un pod mic, construit din cinci luntre”, iar „legătura dintre ostrov și malul sudic al Dunării era asigurată de un pod de vase construit de otomani la începutul campaniei”.  Primii care au intrat în luptă au fost călăreții voievodului român, care reușind să-și croiască drum prin mulțimea de robi, cirezi de vite, căruțe încărcate cu provizii și alte bunuri și obiecte de valoare (pe care invadatorii, mânați de spectrul morții, le abandonaseră pe malul românesc), au atacat cavaleria neregulată otomană (constituită din akângii), nimicind-o complet, încât, potrivit opiniei cronicarului turc Naima Mustafa, cu această ocazie „s-a tăiat (…) rădăcina akângiilor”.
               Conform declarației legatului papal (reprezentantului Papei de la Roma) Alfonso Visconti, ce se găsea la acea dată în tabăra lui Mihai Viteazul, până la sosirea creștinilor la Giurgiu, Sinan Pașa reușise să-și treacă dincolo de Dunăre majoritatea trupelor. Pentru a proteja  traversarea, ambițiosul general otoman crease pe malul nordic al fluviului un cap de pod, unde masase aproximativ 5.000 de războinici. In următoarele zile, neluând în considerare intensul tir de artilerie dezlănțuit de tunarii garnizoanei turcești din cetatea Giurgiu, „cavaleria și pedestrimea română din avangardă”  desființat, într-un timp relativ scurt, capul de pod  și a scos din uz podul de vase dușman. Pierderile înregistrate în aceste împrejurări de cotropitori au fost estimate la peste 3.000 de morți, pe când românii au lăsat pe câmpul de luptă doar 200 dintre ai lor.
              Peste două zile (la 18/28 octombrie) au ajuns în preajma  Giurgiului și restul trupelor aliate, acum fiind declanșată operațiunea de cucerire a cetății de aici. Astfel, detașamente ale infanteriei române, la adăpostul unui intens bombardament executat de artileria toscană, dar și sub acoperirea tunurilor din dotarea oștirii lui Mihai Viteazul, au luat cu asalt puternica fortăreață de pe Ostrovul „Sf. Gheorghe” și „după două zile de luptă, cetatea a fost cucerită”, la 20/30 octombrie 1595. Toți cei 600 de războinici musulmani, ce au apărat fortul de la Giurgiu, luptând cu fanatism,  au fost uciși fără milă de soldații creștini victorioși. Tot de la Diego Galan, aflăm că văzând prăpădul de pe malul nordic al Dunării, pricinuit de creștini războinicilor săi, Sinan Pașa ar fi decis să trimită în ajutorul acestora „două pașale cu trupe, dar Mihai și Sigismund, înțelegând intenția marelui vizir au bombardat și rupt podul, ceea ce a fost echivalent cu un dezastru pentru turcii rămași pe malul românesc. Creștinii au eliberat, cu această ocazie, un mare număr de robi, ceea ce l-a bucurat pe Mihai mai mult decât victoria”.
       Referitor la prada capturată de creștini în urma strălucitei biruințe de la Giurgiu, aceasta a fost estimată, potrivit izvoarelor vremii, la două milioane de galbeni, astfel că „cel mai mărunt soldat avea cel puțin 4 cai în afară de alte prăzi”. Despre pierderile omenești suferite de turci la Giurgiu există o sursă documentară conform căreia acestea au însumat vreo 5.000-6.000 de morți. Este vorba de cei 5.000 de oșteni lăsați de Sinan Pașa să păzească capul de pod și de garnizoana cetății Giurgiu, care ar fi numărat 1.000 de luptători, în timp ce alta indică faptul că „sub năpraznicele lovituri ale creștinilor, oastea inamică otomană a fost pierdută cu totul; mulți dintre cei rămași spuneau că 18 mii de turci își găsiseră aici moartea. Un braț mai adânc, format de Dunăre în dreptul orașului, se umpluse într-atâta cu turci înecați, încât cadavrele lor puteau servi drept punte trecătorilor. Din aceasta se poate trage cu ușurință o concluzie despre numărul celor ce pieriseră în toate părțile: la mal, pe insulă și pe pod. Luând în calcul atât pe războinicii otomani ce și-au pierdut viața la Călugăreni, cât și pe cei care au fost uciși în intervalul dintre această bătălie și cea de la Giurgiu, precum și pe cei căzuți în teribila confruntare de aici, rezultă faptul că invadatorii păgâni au înregistrat un total de peste 20.000 de morți, căci numai „de la Târgoviște la București, spuneau cei care au văzut, distanță de 12 mile nemțești (adică peste 80 de km, căci mila germană cea istorică și cea prusacă avea în medie cca. 6,8 km), nu se putea trece de putoarea celor morți”. Din această campanie, Sigismund Báthory s-a ales cu 50 de tunuri „pe care nu le lăsă lui Mihai, cum s-ar fi cuvenit”. Este posibil, însă, ca Mihai Viteazul să se fi „mulțumit cu tunurile ce luase mai înainte de la dușmani (…), care n-ar fi fost mai puține de 60 după mărturia principelui” Transilvaniei.
       Despre cele întâmplate la Giurgiu, tot istoricul turc Naima Mustafa a consemnat în cronica sa că „nici un individ (se referă, îndeosebi, la akângiii rămași să apere capul de pod de pe malul românesc al Dunării) n-a mai rămas în viață (…), niciodată nu s-a mai întâmplat o asemenea nenorocire și un asemenea prăpăd, niciodată n-a mai fost pomenită în istorie o asemenea retragere dezastruoasă și înfrângere. O descriere mai amănunțită și, în același timp, foarte plastică a lupelor de la Giurgiu a fost făcută de un alt cărturar al Inaltei Porți și anume Kiatip Ҫelebi, care în lucrarea lui a surprins și impactul avut de biruința românilor asupra moralului urdiei turcești. Astfel „când din cauza învălmășelii ca din ziua Apocalipsului oamenii nu știau unii de alții și erau uluiți de ceea ce se întâmpla, s-au ivit spre chindie (moment al zilei înainte de apusul soarelui) atacurile dușmane care și-au așezat tabăra în șesul Giurgiului (...). Cea mai mare parte din muniții și tunuri fiind luate de dușmani, orașul Giurgiu de asemenea, în văzul tuturor, a fost incendiat și în același timp ghiaurii au început să bată cetatea, pricinuind atâtea nenorociri și pagube, încât o astfel de înfrângere (a unei armate a sultanului) nu se mai întâmplase în nici un secol”. Tot pe aceiași linie se înscrie și cronicarul turc Ibrahim Pecevi, care  nota la rându-i faptul că „o așa mare pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”.
          In ziua de „marți, 21/31 octombrie 1595, oastea creștină s-a odihnit sub cetate și miercuri dimineața. 1 noiembrie (…) comandanții au îndreptat-o înapoi, luând drumul către București, fără a lăsa în Giurgiu, pe care-l arseră ungurii, măcar o garnizoană cât de mică”.
          Eliberarea cetății Giurgiu, important punct de sprijin al dominației Imperiului Otoman la Dunăre, a reprezentat o remarcabilă biruință repurtată de apărătorii Creștinătății. Principalul merit în dobândirea acesteia îi revine, bineînțeles, lui Mihai Viteazul, care a dat dovadă încă o dată de un real talent în arta militară. Despre contribuția deosebită a marelui nostru domnitor la obținerea victoriei de la Giurgiu vorbește în cronica sa și silezianul Balthasar Walther de la care aflăm că voievodul român și oastea lui „surprinse mulțimea (de războinici turci) ce nu apucase să treacă Dunărea, o înfrânse, o împinse, o înecă, o culcă la pământ cu tunurile sale și o nimici aproape în întregime; cu lovituri de tun a distrus cât a putut de repede podul făcut peste fluviu (…) între insulă (Ostrovul «Sf. Gheorghe») și malul valah, sparse și scufundă cu ghiulele două vase mai mari, iar alte două abia scăpară grav avariate”.
          Intervenția polonă în Moldova, lipsa de fermitate din partea principelui ardelean și demersurile făcute de hanul tătar, Gazi al II-lea Ghirai, aliatul Sublimei Porți (dar și un sincer admirator al lui Mihai Viteazul) pe lângă vajnicul descendent al Basarabilor pentru a-l convinge să încheie pacea cu sultanul au dus la încetarea operațiunilor militare antiotomane din vara-toamna anului 1595, cu toate că prin acțiunile întreprinse până atunci de Mihai Viteazul și de aliații săi au fost create condiții favorabile pentru înlăturarea dominației «împărăției turcești» în Peninsula Balcanică. Aceasta cu atât mai mult cu cât forțele armate turcești, aflate sub comanda lui Sinan Pașa (destituit, de altfel, în urma eșecului suferit, din funcția de mare vizir), drastic reduse numeric și cu moralul foarte scăzut, nu mai reprezentau un obstacol serios în calea ofensivei coaliției creștine, iar popoarele balcanice erau gata de a se ridica la luptă pentru a scutura jugul otoman.
         Impresionat de strălucitele victorii obținute de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, Edward Barton, ambasadorul reginei Angliei, Elisabeta I-a Tudor, la Inalta Poartă, i-a scris suveranei sale, la 28 octombrie/7 noiembrie 1595, „că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan”.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu