vineri, 9 mai 2014

SULEYMAN MAGNIFICUL - PASIUNE DE BIJUTIER XXXX



Sultanii otomani, ca și alte capete încoronate, se ocupau atent de educația copiilor, influențați fiind de lumea bizantină cucerită, dar și de lumea califatelor arabe, a Persiei și a țărilor europene din Apus. In ceea ce îl privește pe Suleyman Magnificul, pe când era prinț a fost trimis de tatăl său, Selim I-ul (1512-1520) să învețe o meserie, folositoare în viață. Arta mânuirii armelor, se vafla pe primul loc, dar era o meserie pentru vreme de război Selim I Viteazul (Yavuz) și-a trimis fiul să deprindă o profesie și pentru timpuri de pace. Și-așa a ajuns la Trabzon (fostul Trapezunt), cel mai mare centru de giuvaergie din Imperiu, unde-a ucenicit la un bijutier. După un timp de inițiere meșterul care l-a l-instruit a venit el la palat, cu toate sculele și cu calfele lui. Suleyman a fost atât de atent la lecțiile pe care le-a primit și atât de atras încât se zice că și-a întrecut cu mult maestrul.
Se presupune că Selim I-ul avea și el o pasiune pentru arta fină a bijuteritului. Selim I care a extins enorm imperiul spre răsărit, spre Arabia și Egipt și a dus o viață de războaie  nu doar că lucra niște bijuterii superbe (unele dintre ele – ca și dintre cele făurite de Suleyman – pot fi admirate în muzeele Istanbulului, unde se precizează clar că au fost create de el), dar era și protectorul oficial al breslei bijutierilor, cunoascută sub numele de Ehl-i  Hiref.
Metalele prețioase, precum aurul și argintul, intraseră în palatul sultanilor otomani încă din veacul al XV-lea, o dată cu așezarea capitalei în Constantinopolul abia cucerit. Aurul și gemele prețioase erau semn al puterii, al unei puteri ce nu se cădea a fi contestată de nimeni.

 Aurarii din vremea lui Suleyman Magnificul își afirmau din ce în ce mai mult meseria, atât în capitală, cât și în mari orașe, dând naștere la o emulație pe întinsul imperiului
Suleyman, care a domnit 46 de ani, între 1520 și 1566, aproape de 6 ori mai mult decât tatăl său, a deprins arta orfevăriei de la meșteri din Trabzon șin din capitală. O dată ajuns în capitală, o dată urcat pe tron, a luat sub protecția sa pe bijutieri. Mai mult decât atât, vreme de aproape o jumătate de secol, el avea să fie cel care dădea tonul modei podoabelor, nu doar printre femeile lui (mama, surorile, favoritele, între care una, Hurrem/- Roxelanna avea să-i devină nevastă cu acte-n regulă), ci în tot imperiul. Modelele create de el îi inspirau pe ceilalți meșteri membri ai breslei. Se pare că mareke sultn era foarte dotat și cu gust artistic de mare migală în alegerea formelor, a culorilor și a materialelor îmbinate.
Aurarilor li se spunea „zergeran” sau „zernișani”, iar celor care foloseau pietre prețioase (în monturi de aur sau argint) li se zicea „hakkakan”. Cel mai cunoscut dintre meșterii bijutieri din epoca lui Suleyman Magnificul a fost Mehmet Usta. Din păcate, în vremea aceea, bijutierii nu-și însemnau creațiile, așa că nu se pot identifica prea multe nume și cui anume a aparținut un model sau altul.

O explicație a dezvoltării artei bijuteriilor ar fi cucerirea de vaste teritorii euro-asiatice și îmbogățirea otomanilor prin jafuri.Venea atât de mult metal prețios din noile provincii, încât Istanbulul nu putea să rămână singurul centru de prelucrare din Imperiu. La Damasc, la Alep, la Diyarbakîr breasla bijutierilor s-a dezvoltat până-ntr-atât încât s-au deschis adevărate școli. Centrele vechi și centrele noi ale giuvaergiilor și-au dau mâna: Trabzon, Diyarbakîr, Erzincan, Kayseri, Erzurum, Sivas, Van și Gumuşhane. Un alt fapt interesant este acela că bijutierii,cei mai mulți dintre ei, nu erau turci, ci se ridicau dintre celelalte neamuri care locuiau în aceste teritorii: armenii, grecii, iranienii, arabii, slavii și evreii, cre aveau să devină majoritari între aurari și argintari.
Și pentru că tot mai mulți voiau să poarte podoabe, către sfârșitul vieții lui Suleyman au apărut și faslificatorii. Ei lucrau diferite obiecte din cupru, bronz sau fier, pe care le poleiau cu „tombac”, aur fals, obținut din 8 părți aur și o parte mercur. Acesta dădea bijuteriilor aspectul aurului. Insă pe lângă faptul că erau false, ele erau și toxice, din pricina mercurului. Ca un fel de răzbunare divină, tombacul îi ataca întâi de toate pe cei care lucrau cu el.

Modelul preferat al sultanului era Hayati. In trezoreria Palatului Topkapî se păstrează o mulțime de bijuterii care au aparținut casei imperiale otomane, unele dintre ele lucrate chiar de cei doi sultani, Suleyman Magnificul și tatăl lui, Selim I. Viteazul. Setul de bijuterii creat de Selim I pentru Sultana Ayșe, mama tătăroaică a lui Suleyman, poate fi admirat într-o vitrină a Palatului Topkapî. La fel alte câteva zeci de piese semnate de cei doi și dăruite femeilor din harem, slugilor devotate ori purtate chiar de ei.
Ele sunt dovada unei lumi elegante și a unei epoci în care giuvaergia și-a câștigat locul binemeritat pe podiumul artelor. Alături de obiecte de podoabă și obiecte decorative, s-au remarcat ca bijuterii și mânerele iataganelor sau unele componente ale armurilor. Cele mai interesante piese sunt însă cele care au fost descoperite în camera în care era păstrată mantia Profetului Mohamed, la Topkapî, între care cheile din Kaaba, sabia Profetului și o mulțime de casete cu relicve sfinte, toate obiecte din metal cu decorații superbe, despre care se spune că l-ar fi inspirat pe Suleyman atunci când gândea propriile podoabe.

Cele mai importante teme ale bijuteriilor lui Suleyman Magnificul au rămâs cele vegetale, flori, precum lalelele, garoafele și crinii, trandafirii și zambilele și apoi modelele zoomorfe, leul și păunul aflându-se în centrul de interes și arabescurile. Un cercetător cu ochi atent va descoperi ușor moștenirile arabe, iraniene și selgiucide, dar și elementele noi, care definesc timpul de glorie al neamului otoman. Unul dintre motivele preferate de sultanul Suleyman era „hayati”, un „arabesque” care constă în ramuri și frunze stilizate care se întrepătrund pe întreaga suprafață a desenului, cu mici rozete florale care par să se ițească din această încrengătură. Cuvântul provine din arabă și înseamnă „viață”. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu