duminică, 23 decembrie 2012

PRINCIPATELE ROMÂNE ȘI CONGRESUL DE LA PARIS - 1856


              
Pentru ţara noastră acest Congres a reprezentat momentul favorabil apărut pe plan internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor.

Hotărârile lucrărilor Congresului au fost exprimate în Tratatul de Pace încheiat pe 18 martie 1856. Principalii negociatori, reprezentanţi ai celor şapte puteri participante au fost: Alexandre Walewski din partea Franţei, George Clarendon din partea Marii Britanii, Karl von Buol din partea Imperiului Habsburgic, Otto von Manteuffel din partea Prusiei, Alexey Fyodorovich Orlov din partea Rusiei, Camillo Benso, conte de Cavour, din partea Sardiniei şi Mehmed Aali Paşa din partea Imperiului Otoman.

Conferința s-a încheiat cu unTratat, care pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi), principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii. Congresul de la Paris a avut loc între 13 februarie 1856 - 18 martie 1856 şi a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei. Tratatul de la Paris s-a semnat la 18 martie 1856.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării. Din cadrul Comisiei făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisarilor din statele suzerane imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Interesul strategic în politica externă a Rusiei a fost dintotdeauna expansiunea. După ce şi-a încheiat extinderea în est şi după ce, în urma Congresului de la Viena, extinderea în vest era puţin probabilă, Rusia şi-a îndreptat privirea în sud unde a găsit un teren fertil, veriga slabă fiind Turcia, aflată în permanent regres de două secole.

Pretextele utilizate de Rusia au fost panslavismul şi panortodoxismul (apărarea creştinilor din Balcani aflaţi sub dominaţie otomană). Astfel de-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia şi-a sporit permanent influenţa in sud-estul Europei, cu scopul de a ajunge la Strâmtori şi a elimina Imperiul Otoman. Faptul că era un regim autocratic a ajutat la îndeplinirea acestui obiectiv prin faptul că nu a avut probleme interne şi a putut să îşi concentreze atenţia cu predilecţie asupra politicii externe. Totodată, în timpul mişcărilor de la 1848 a demonstrat că avea capacitate militară, armata ţaristă fiind cea care a restabilit ordinea în majoritatea monarhiilor (spre exemplu înăbuşirea insurecţiei maghiare).

Din acel moment pentru diplomaţii europeni a devenit clar că Rusia a produs defecţiunea echilibrului puterii stabilit la Viena, iar pretextul a opri expansiunea Rusiei a fost oferit de Războiul Crimeii.

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizare Insulelor Åland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I

 

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

  • desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.

cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat             Rusia de gurile Dunării.

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a Județului Ismail din Basarabia țaristă (pînă în 1812 parte integrală a Moldovei). Celelalte 7 județe ale Basarabiei țariste rămîn în continuare în cadrul Imperiului Rus. Trebuie remarcat că în cadrul Moldovei fostul județ țarist Ismail este divizat în trei județe mai mici: Cahul, Bolgrad și Ismail.

  •  
  • libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.
  • suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
  • armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă. Era foarte important că se prermitea principatelor să întrețină fiecare propria oștire pentru siguranța internă și paza hotarelor.

In ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă:
- Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.
-Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală unire a Principatelor.
-Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpânirea sa.
-Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.
-Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.
-Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.
-Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

In cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc. A fost stabilită convocare în principate de Divanuri Ad-hoc (fapt realizat în 1857 la Iași și București) pentru exprimarea dorinței populației asupra unirii și altor principii fundamentale de organizare a statului.

 Consecinţe

Prin Congresul de la Paris Marile Puteri au reuşit să stopeze expansiunea Rusiei, să amâne destabilizarea echilibrului european şi să menţină status quo-ul. De această situaţie pe plan internaţional au profitat Principatele care, în cele din urmă, în anul 1859, îşi vor îndeplini idealul unificării.

  • Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;
  • Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franța);
  • Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență sporit.

 

 

 

 

CEAUȘESCU ȘI BREJNEV ȘI TEZAURUL ROMÂNESC


               
Subiectul privind Tezaurul român esc sechestrat la Moscova nu figura pe ordinea de zi a întâlnirii dintre Ceaușescu și Brejnev, la Moscova, în 1965. Totuşi, Ceauşescu a deschis problema tezaurului, iar atmosfera a devenit fantastic de încordată, arată transcrierea discuţiilor purtate acum 47 de ani, redate într-un articol din România Liberă.
"Înainte de toate, am vrea să vă spunem că punerea problemei cu tezaurul românesc ne-a provocat nedumeriri. Niciunul dintre noi, participanţi la tratative, nu eram la curent cu această chestiune şi am ridicat totul în picioare. Această problemă are o vechime de 50 de ani şi ea se referă la socotelile dintre Rusia ţaristă şi România regală", a spus Brejnev după ce liderul român iniţiase discuţia.
Ceauşescu a replicat: "Nu putem împărtăşi considerentele expuse de tovarăşul Brejnev. Aceste considerente nu sunt fundamentate nici din punct de vedere juridic şi nici din alte puncte de vedere. [...] Noi nu putem fi de acord cu felul cum au fost ridicate problemele de către tovarăşul Brejnev în legătură cu tezaurul".
In plus, Ceauşescu i-a relatat lui Brejnev modul în care România comunistă a returnat Poloniei aurul luat în păstrare de România regală, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Ceuşescu concluziona că, din punctul său de vedere, "după toate normele internaţionale şi interne, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ţi-l înapoieze". Brejnev a spus, simplu, că problema este "îngropată".
Iritat de spusele lui Brejnev, Ceauşescu a încheiat: "Vă spun în mod cinstit părerea mea : aceasta nu poate constitui o bază de dezvoltare a relaţiilor noastre. Singura bază de dezvoltare a prieteniei şi colaborării dintre noi este discutarea cinstită a problemelor, oricât de spinoase ar fi ele, fără să le complicăm şi fără să le dăm o altă interpretare. Problema aceasta va rămâne de rezolvat".
Vizita în URSS a delegaţiei române a avut loc între 3 şi 11 septembrie 1965. Ceauşescu devenise secretar general al PCR în iulie 1965.


CRAIOVA - PRIMARII 1864-2012


               
Dintre primarii Craiovei, cei mai cunoscuţi sunt, fără îndoială, cei care şi-au legat numele de o instituţie, sau de un loc din oraş.


Este cazul lui Gheorghe Chiţu, primar între 1864 şi 1866, al cărui nume este purtat, astăzi, de
Colegiul Naţional Economic Gheorghe Chiţu. Şi, bineînţeles, în această categorie selectă intră şi Nicolae Romanescu, primar al Craiovei în mai multe rânduri (1898-1899, 1901-1905, 1914-1916, 1929), al cărui nume este purtat de unul dintre cele mai mari şi mai frumoase parcuri din Europa. Nicolae Romanescu deţine, astfel, recordul şi în ceea ce priveşte numărul de mandate de primar: 4, cumulând însă mai puţin de 8 ani, de-a lungul unei perioade care se întinde pe trei decenii. Primarii Craiovei nu au fost, în general, prea longevivi, cazul ultimilor doi (Vasile Bulucea şi Antonie Solomon, cu câte două mandate) fiind mai degrabă o excepţie, din acest punct de vedere, dacă ţinem cont de întreaga istorie a oraşului.

Iată, aşadar, lista completă a primarilor Craiovei:

Primarii Craiovei înainte de primul război mondial


Gheorghe Chițu 1864-1866

Constantin Otetelișanu 1866-1868

Anastasie Stolojan 1868-1869

Mihai Măldărescu 1869-1870

Ion Vorvoreanu 1870-1871

Mihail Zavarof 1871-1872

Iorgu Cacaliceanu 1872-1873

Costică Haralambie 1872-1873

Emanoil Chinezu 1872-1873

Ștefan Rusănescu 1873

Gogu Vorvoreanu 1873-1874

Barbu Bălcescu 1874-1875

Gheorghe Pesicu 1875-1876

Statie Stoenescu 1876

Gheorghe Pesicu 1877-1879

Dumitru Căpreanu 1880

Gheorghe Pesicu 1880-1883

Alexandru Nicolaide 1883-1887

Nicolae Racoviță 1887-1888

Gheorghe Calețeanu 1889

Ulysse Boldescu 1890-1894

Ștefan Pleșea 1895

Mihail Măldarescu 1896-1898

Nicolae Romanescu 1898-1899

Ulysse Boldescu 1899-1901

Nicolae Romanescu 1901-1905

Nicu Economu 1905-1906

Constantin Ciocăzan 1907-1911

Ion Pessiacov 1911-1912

Nicolae Guran 1912-1914

Nicolae Romanescu 1914-1916

Constantin Poenaru 1916-1918

Primarii Craiovei in perioada interbelica


Gheorghe Pencioiu 1918

Constantin Pop 1919

Ionel Popescu 1920

Ion Georgescu 1920-1922

Ilie Antonioni 1922

Constantin Neamțu 1923-1924

Constantin Negrescu 1924-1927

Emanoil Tătărescu 1927-1928

Iuliu Vulcănescu 1928-1929

Nicolae Romanescu 1929

Constantin Potârcă 1929-1930

Traian Angelescu 1931-1932

Constantin Potârcă 1932-1933

Ion Rădulescu 1938

Alexandru Hagi Gheorghe 1938

Constantin Potârcă 1938

General Constantin Zeno Vasiliu 1938-1940

Dr. Ion Trifan 1940-1941

Primarii Craiovei în perioada comunistă


Dr. Zeno Vasilescu 1944-1947

Ion Dina 1948-1953

Romulus Năzdravan 1953-1958

Gheorghe Arustei 1958-1961

Marin Iordache 1961-1964

Petre Gigea 1965-1968

Ion Zăvaleanu 1968-1973

Vasile Bulucea 1973-1977

Stefan Negreț 1977-1980

Constantin Chițimia 1981-1986

Marin Lungu 1986-1988

Ion Voiculescu 1988-1989

Ion Botofei 1989-1990

Primarii Craiovei după 1990


Constantin Bușoi 1990

Tudor Rădulescu 1990-1992

Dan Nicolae 1992-1995

Vasile Bulucea 1996-2004

Antonie Solomon 2004 – 2012

CAROL I ȘI CONSTITUȚIA DIN 1866


            După acceptarea Tronului României de către Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, noua Adunare de la Bucureşti, deschizându-şi lucrările la 28 aprilie/10 mai 1866, avea să-şi atribuie rolul de Constituantă, urmând a dezbate şi adopta, în regim de urgenţă, proiectul de Constituţie elaborat de Consiliul de Miniştri.
Intenţia declarată a liberalilor radicali era aceea de a accelera aprobarea Constituţiei, înainte de sosirea Prinţului Carol în ţară. Ţinând cont de experienţa anterioară, când Domnitorul Al. I. Cuza instituise un regim personal prin diminuarea atribuţiilor Parlamentului, liberalii încercau să îngrădească posibilitatea Suveranului de a modifica în sens restrictiv Constituţia. Reţine în mod deosebit atenţia faptul că în proiectul înaintat spre aprobare. se preconiza o singură Adunare legislativă, ce urma a fi alcătuită pe baza împărţirii corpului electoral în trei colegii: două rurale şi unul urban, iar Şeful statului dispunea doar de dreptul de veto suspensiv (condiţionat).
Materializarea intenţiei liberalilor radicali se va dovedi mult mai dificilă decât s-a crezut iniţial, conturându-se tot mai clar disensiunile între aceştia şi conservatori. În timp ce liberalii radicali se pronunţau în favoarea sistemului unicameral, conservatorii erau adepţii instituirii Senatului (conceput ca un Corp ponderator, capabil să tempereze deciziile Adunării Deputaţilor, şi în care să-şi păstreze poziţia dominantă). Opinia conservatorilor avea să fie împărtăşită şi susţinută apoi cu fermitate de către Carol I, care, într-un Consiliu de Miniştri, afirma cu hotărâre că "nu cedează şi stăruieşte absolut pentru sistemul bicameral". In repetate rânduri, inclusiv în discuţii directe cu o parte a membrilor Adunării, Principele îşi manifestase dorinţa de a se accepta acordarea dreptului de veto absolut. Insă în Adunare au existat şi opinii, mai ales ale membrilor Fracţiunii libere şi independente de la Iaşi, potrivit cărora era suficient dreptul de veto condiţionat (suspensiv) conferit Domnului. Pentru aplanarea divergenţelor avea să intervină I. C. Brătianu, care susţinea necesitatea acordării dreptului de veto absolut, argumentând că întotdeauna Camerele, prin intermediul bugetului, pot obliga puterea executivă de a respecta legalitatea. Pe de altă parte, acest drept era caracteristic monarhiilor constituţionale din Europa. În consecinţă, Adunarea va adopta, şi datorită insistenţelor lui Carol I, dreptul de veto absolut. Astfel, Suveranul beneficia de posibilitatea refuzării sancţionării legilor votate de ambele Camere, fără a fi obligat să explice motivele acestui refuz.
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea femeilor şi a moştenitorilor acestora. Aşa cum reiese din discuţiile purtate în Adunarea Constituantă, Carol I îşi manifestase dorinţa de a se adăuga la acest articol şi formularea potrivit căreia moştenitorii Tronului să fie crescuţi în religia ortodoxă, o mai veche cerinţă exprimată în Adunările ad-hoc din 1857. Această prevedere va stârni ulterior reacţia Sfântului Scaun, manifestată prin întârzierea recunoaşterii şi chiar excomunicarea lui Carol I.
După aproape două luni de dezbateri, adeseori contradictorii şi care au determinat chiar intervenţia energică a lui Carol I, Constituţia era votată la 29 iunie/11 iulie 1866, cu unanimitatea celor 91 de voturi exprimate. Pe baza raportului Consiliului de Miniştri, Domnitorul o sancţiona în ziua următoare, când avea să depună, în sala Adunării Deputaţilor, jurământul pe noua Constituţie a ţării. In discursul rostit în faţa reprezentanţilor naţiunii, Suveranul considera că acest act era cel mai solemn al vieţii sale, constituia pactul definitiv prin care se ataşa pentru totdeauna de destinele noii sale patrii. Redactată pe baza unui acord între reprezentanţa naţională şi Suveran, noua lege fundamentală, liberală în litera şi spiritul ei, instituise monarhia constituţională ereditară şi regimul parlamentar, asigurând cadrul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti.
In 2012 se împlinesc 146 de ani de la adoptarea în Parlament a primei Constituţii a României, la puţin timp după proclamarea ca domnitor a lui Carol I. Constituţia Regală de la 1866 era una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa în 1831. Constituţia stabilea noua organizare administrativ-teritorială a României, prin Articolele 1 şi 2:
Art. 1.Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România.
Art. 2.Teritoriul României este nealiabil.Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât in virtutea unei legi(…)
A fost prima constituţie elaborată fără participare străină şi fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenţei. A făcut abstracţie de suzeranitatea otomană, obligaţiile faţă de Poartă fiind intenţionat omise din prevederile constituţionale. A contribuit crucial la dezvoltarea şi modernizarea statului Român.
Ideea de bază a Constituţiei din 1866 şi a tuturor constituţiilor regale care i-au urmat era aceea că regele conduce fără a guverna. A fost cea mai longevivă constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
Constituţia Regală de la 1866 transforma România în monarhie constituţională ereditară (“în linie coborâtoare directă şi legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.” Toţi moştenitorii tronului urmează să fie crescuţi în religia ortodoxă- Art. 82) şi prevedea principii democratice precum: responsabilitate ministerială, separarea puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar menţinea votul cenzitar (persoanele puteau vota în baza unei sume de bani).
Conform primei Constituţii a României, puterea executivă era reprezentată de Guvern, care era condus de Primul Ministru. Primul ministru împărţea puterea executivă cu monarhul. Parlamentul reprezenta puterea legilativă fiind format din Senat şi Camera Deputaţilor. Odată cu Constituţia, Parlamentul a adoptat Codurile Penal, Civil şi Comercial şi a organizat Armata. S-a stabilit libertatea de expresie, libertatea presei, interdicţia cenzurii, secretul inviolabil al corespondenţei.
Potrivit prevederilor constituţionale, Monarhul, care dispunea de prerogative similare cu cele ale Suveranilor europeni, trebuia să fie un element ponderator între cele trei puteri ale statului, un arbitru în disputa dintre grupările politice pentru obţinerea puterii. Cu alte cuvinte, misiunea sa era aceea de a se situa deasupra patimilor de partid.
In momentul intrării în vigoare a pactului fundamental de la 1 iulie 1866, domnitorul, puţin familiarizat cu mecanismul vieţii politice, cu mentalităţile românilor, cu temperamentul vulcanic al radicalilor şi cel ponderat al conservatorilor, a căutat, în conformitate cu rolul de şef al puterii executive, să respecte cu scrupulozitate principiile constituţionale. Tabloul vieţii politice româneşti avea să fie cu totul altul, înregistrându-se, cel puţin în primii cinci ani de domnie ai lui Carol I, o acută instabilitate guvernamentală şi parlamentară, în care s-au succedat la putere nu mai puţin de nouă Guverne şi au avut loc şase dizolvări ale Corpurilor legiuitoare, în care principiile constituţionale nu au fost întotdeauna respectate şi aplicate în litera legii, manifestându-se chiar câteva tentative de revizuire a Constituţiei.

Rezultatul primelor alegeri din iulie 1866 nu fusese considerat satisfăcător de nici una dintre grupările politice, iar Carol I s-a arătat profund dezamăgit, cu atât mai mult cu cât structura Camerei era extrem de compozită, făcând dificilă sarcina Guvernului de a dobândi majoritatea parlamentară necesară bunului mers al activităţii legislative. In asemenea împrejurări, Carol I era sfătuit a spori autoritatea princiară, pentru materializarea bunelor sale intenţii fiind necesar un „mic grăunte de absolutism”. Semnificativ este faptul că, de pildă, liberalul Ion Ghica, socotit un om politic cu vederi moderate, sublinia, într-un memoriu înaintat Domnitorului, necesitatea instituirii unui regim autoritar. Carol I era îndemnat nu numai să domnească, ci să şi guverneze, instituind un „despotism onest şi inteligent”, secondat de legi draconice, în care Adunarea legislativă să exercite doar un rol consultativ. Printre mijloacele socotite necesare punerii în aplicare a acestei surprinzătoare alternative figurau: constituirea unui Consiliu privat devotat Principelui, compus din şapte persoane, şi care să deţină puterea reală, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu un corp de jandarmerie. Iată deci că primele indicii menite a sugera, dacă nu modificarea Constituţiei, cel puţin adoptarea unor metode care nu erau tocmai conforme cu principiile constituţionale datează din 1866.
Potrivit mecanismului parlamentar constituţional, şeful puterii executive, în momentul confruntării cu o criză guvernamentală, iniţia consultări cu principale grupări politice parlamentare pentru depăşirea situaţiei. Cel căruia îi revenea misiunea de a decide între Guvern şi opoziţie era Domnul. Acesta, în eventualitatea în care Guvernul nu mai avea încrederea sau majoritatea în Parlament, trebuia să-i solicite demisia, ori să recurgă la dizolvarea uneia sau a ambelor Adunări legiuitoare, pe baza unor rapoarte motivate ale Consiliului de Miniştri. Aşa cum se poate observa, mecanismul ca atare avea raţiuni obiective, însă nu le putea exclude şi pe cele subiective ale şefului puterii executive.
Primii cinci ani sunt semnificativi sub raportul disfuncţionalităţilor mecanismului constituţional. De pildă, în timpul guvernării liberal-radicale din 1867-1868 se va încetăţeni o practică în viaţa noastră politică, întâlnită şi în alte state cu regim parlamentar asemănător, aceea a ingerinţelor guvernamentale, rezultând o gravă anomalie: Guvernul va da componenţa Camerelor şi nu invers, cum ar fi fost normal şi conform prevederilor constituţionale. În acest fel, factorul determinant al vieţii politice era şeful puterii executive, care, uzând şi de prerogativele sale constituţionale (dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legiuitoare ş.a.), decidea care grupare politică se dovedea capabilă a prelua puterea. Desigur, nu putea să nu ţină cont de manifestarea opiniei publice sau a opoziţiei, dar aceste elemente nu erau definitorii.
Obstinaţia cu care Domnul îi menţinea pe radicali la putere şi opoziţia senatorilor conservatori, ce deţineau majoritatea, aveau să contribuie la colportarea zvonurilor privind intenţia guvernanţilor de a se debarasa de Senat şi chiar de a instaura dictatura printr-o lovitură de stat. Diplomatul francez acreditat la Bucureşti era chiar convins că se va recurge la suspendarea sau suprimarea Constituţiei şi acordarea unor puteri excepţionale lui Carol I. Nu ştim în ce măsură astfel de zvonuri aveau un fundament real şi dacă depăşeau stadiul unor simple speculaţii ale opozanţilor, însă în cursul dezbaterilor Constituantei, radicalii nu se numărau printre partizanii instituţiei Senatului. Pe de altă parte, M. Kogălniceanu considera că una din slăbiciunile Principelui era tocmai aceea de a se fi mulţumit doar cu rolul de a domni, fără să guverneze, ceea ce ar fi avut drept consecinţă abandonarea întregii iniţiative în mâinile lui I. C. Brătianu.
Una din cele mai delicate situaţii pentru practica regimului constituţional avea să fie cea din cursul anilor 1870-1871, când Carol I a avut intenţia de a modica pactul fundamental în sens autoritar. La o astfel de decizie concuraseră o serie de factori: agitaţia şi instabilitatea politică, incapacitatea constituirii unui Guvern de durată, atacurile directe din partea radicalilor la adresa persoanei sale şi a felului în care înţelegea să-şi exercite rolul constituţional de arbitru, ameninţările cu detronarea, libertatea absolută a presei.
Domnitorul avea să dezvăluie unor diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti existenţa mai multor scenarii pentru remedierea situaţiei critice a ţării. Unul din ele avea să fie acela de a proceda, prin intermediul unei lovituri de stat, la suprimarea Constituţiei, măsură extremă pe care nu o agrea; putea fi încercată şi o acţiune de revizuire a pactului fundamental cu sprijinul Corpurilor legiuitoare, variantă însă puţin probabilă în condiţiile în care liberalii radicali dispuneau de un număr însemnat de deputaţi; în opinia sa mai multe şanse de câştig ar avea o intervenţie a Puterilor garante menită a determina o modificare a regimului politic din România şi a statutului juridic internaţional. Sublinia, totodată, necesitatea unei mai mari libertăţi de acţiune pentru a putea stăpâni agitaţiile interne şi acţiunile îndreptate împotriva sa, dar şi incapacitatea de a îndrepta ceva atâta timp cât prerogativele constituţionale erau limitate.
Pe această linie se circumscrie scrisoarea confidenţială al lui Carol I, din 25 noiembrie/7 decembrie 1870, către suveranii Puterilor garante, cu excepţia Franţei, unde reliefa piedicile pe care le întâmpină în aplicarea Constituţiei, care, de altfel, nu este în concordanţă nici cu starea de dezvoltare, nici cu obiceiurile şi tradiţiile ţării. Soluţia era aceea de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim „stabil şi puternic”, prilejul oferit fiind acela al întrunirii Conferinţei de la Londra, ce urma să aducă anumite modificări în privinţa Tratatului de la Paris din 1856.
Intenţia lui Carol I în direcţia amintită începea să se contureze tot mai clar în condiţiile în care atmosfera din Camera Deputaţilor devenea pe zi ce trece tot mai ostilă, adresa de răspuns la mesajul tronului precizând necesitatea aplicării cu stricteţe a legilor ţării şi asigurându-l de un devotament condiţionat de respectarea Constituţiei.
Trebuie amintită aici ca semnificativă pentru aplicarea cu stricteţe a principiilor constituţionale, procedura de investire în decembrie 1870 a noului Guvern prezidat de Ion Ghica, după votul de blam acordat celui anterior (condus de Manolache Costache Epureanu), potrivit recomandărilor celor două Camere legislative întrunite în şedinţă secretă.
A doua etapă menită a duce la concretizarea intenţiei lui Carol I de a revizui Constituţia a fost redactarea unui amplu Memoriu, nedatat, extrem de sugestiv asupra concepţiei Domnului în această privinţă, destinat a fi adus la cunoştinţa Puterilor garante.
După o sumară trecere în revistă a primilor cinci ani de domnie, Domnitorul menţiona că stadiul înapoiat de dezvoltare în care se afla societatea românească, tradiţiile existente, moravurile politicienilor şi permanentele rivalităţi dintre ei au determinat ca introducerea instituţiilor liberale la 1866 să nu aducă rezultatele benefice întâlnite în alte ţări cu regim parlamentar asemănător. Fiind lipsit de mijloacele eficace pentru a asigura ordinea şi stabilitatea necesare operei reformatoare, nu putea decât să recurgă la o soluţie radicală, aceea de a revizui în sens autoritar Constituţia, făcând apel la sprijinul şi autoritatea Puterilor garante. Acţiunea sa era motivată şi de transformarea Constituţiei într-o jucărie a grupărilor politice, care se erijau în apărătoare ale principiilor constituţionale, încălcându-le însă fără scrupule.
In opinia lui Carol I, Constituţia avea să fie substituită pe o perioadă de 5-10 ani de un „regim tranzitoriu”, asociat unei vaste acţiuni de reformare internă. Sporirea autorităţii domneşti se făcea în dauna Parlamentului, care urma să dispună doar de atribuţii consultative, retrăgându-i-se dreptul de control asupra finanţelor. Ca o garanţie suplimentară pentru desfăşurarea unei activităţi legislative normale, dar şi ca o măsură menită a asigura stabilitate şi continuitate, se prevedea votarea bugetului pe o perioadă de cinci ani.
Prima măsură absolut necesară avea să fie, în opinia lui Carol I, reînfiinţarea unui Consiliu de stat, care să elaboreze proiecte de legi din iniţiativa Domnitorului, să examineze, înainte de a fi sancţionate, legile deja votate de către Camere şi, în general, să-şi dea consimţământul asupra tuturor măsurilor importante ce urmau să fie promulgate sub forma decretelor. Structura Consiliului de stat era alcătuită din cincisprezece specialişti din diferite ramuri ale administraţiei, dreptului şi economiei naţionale, persoane numite direct de către şeful statului. Tot acesta numea, la propunerea ministrului de resort, funcţionarii superiori, care se bucurau de inamovibilitate.
Pentru a asigura o reprezentare cât mai fidelă a dorinţelor şi necesităţilor ţării, cele patru colegii electorale ale Camerei aveau să fie reduse la două, ca şi la Senat. Dacă Adunarea Deputaţilor rămânea în continuare electivă, în schimb, Senatul trebuia să devină o instituţie ai cărei membri, în mare majoritate, erau numiţi pe viaţă de către Domnitor. Totodată, preşedintele ales al Camerei avea nevoie de acordul şefului statului pentru a fi validat, cu alte cuvinte o modalitate de control a puterii executive asupra celei legislative. Deputaţii erau aleşi pe o perioadă de cinci ani, fără a primi vreo indemnizaţie pe toată durata mandatului. Interesant este faptul că se avea în vedere chiar şi o limitare a timpului rezervat interpelărilor şi discuţiilor legate de votarea adresei de răspuns la mesajul tronului.
Aceste măsuri trebuiau însoţite de o reformă completă şi radicală în ceea ce priveşte instituţia Curţii cu juri, ce nu se ridicase la înălţimea misiunii sale. Nu scăpa de revizuire nici articolul referitor la libertatea presei, pentru a evita ca aceasta să degenereze în licenţă, specificându-se cu o mai mare claritate cazurile de responsabilitate penală a semnatarilor articolelor încriminate. Lipsa braţelor de muncă şi a mijloacelor de exploatare necesare în agricultură puteau fi suplinite, în opinia autorului Memoriului, prin înlăturarea restricţiei din art. 3, permiţându-se astfel colonizarea cu străini. Totodată, se sugera şi posibilitatea acordării naturalizării individuale.
În urma sugestiilor primite din partea cercurilor diplomatice de la Berlin, Carol I nu a mai considerat oportună avansarea Memoriului către Puterile garante, însă a căutat să cointereseze oamenii politici dispuşi a sprijini monarhia şi implicit a revizui Constituţia în sens autoritar. Astfel, cea de a treia etapă în această direcţie o constituie publicarea în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, la 21 ianuarie/2 februarie 1871, a unei scrisori a lui Carol I către dramaturgul german Auerbach. Autorul epistolei îi mărturisea destinatarului dezamăgirea sa şi intenţia de a abdica. Situaţia gravă prin care trecea România se datora saltului de la un „regim despotic” la una din cele mai liberale Constituţii din Europa, nenorocire cu atât mai mare cu cât românii nu se puteau lăuda „cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat quasi-republicană”. Nu i se puteau imputa Domnitorului bunele intenţii de care a fost călăuzit, responsabilitatea în ceea ce priveşte situaţia internă a ţării revenind oamenilor politici liberali radicali, care, desăvârşindu-şi studiile în Occident, au încercat să transplanteze aici idei utopice.
Scrisoarea, reprodusă pe larg şi comentată atât de presa străină, cât şi de cea românească, avea să producă în ţară serioase reacţii de aprobare din partea unor lideri conservatori sau dezaprobare, din partea radicalilor şi a moderaţilor. In Adunarea Deputaţilor se solicitau explicaţii în privinţa epistolei, primul ministru Ion Ghica, declarând autenticitatea ei. In cele din urmă se va vota o moţiune în care se exprima devotamentul către dinastie, dar şi hotărârea de a menţine Constituţia. Dominat de conservatori, Senatul îl asigura pe domn de fidelitate necondiţionată.
Potrivit consulului francez de la Iaşi, mai ales în Moldova erau suficienţi oameni politici decişi să-l susţină pe Carol I în acţiunea de revizuire a Constituţiei. Potrivit aceluiaşi diplomat, se redactase o petiţie de către 1.000 de semnatari, îndeosebi conservatori, prin care îl îndemnau pe Domn să nu abdice de la misiunea sa, promiţând în acest sens concursul pentru modificarea Constituţiei. La Bucureşti, fostul premier M. C. Epureanu, era şi el adeptul revizuirii, fiind sigur că o astfel de acţiune avea să urmeze în scurt timp.
Cel care îşi va asuma responsabilitatea preluării puterii în condiţiile „crizei abdicării”, şi care va oferi garanţii pentru consolidarea dinastiei, avea să fie Lascăr Catargiu, constituindu-se un Guvern ce va reprezenta „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiunii de la 1866”.
Anumite elemente conservatoare susţineau ideea modificării în sens restrictiv a Constituţiei, considerată neadecvată stadiului de dezvoltare a societăţii româneşti, coroborată şi cu o întărire a autorităţii domneşti. Mai mult, fuseseră înaintate principelui numeroase memorii sau petiţii, care sub paravanul respectării ordinii şi instaurării stabilităţii, solicitau restrângerea libertăţilor publice, centralizare administrativă, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a. Cei mai înclinaţi spre astfel de intenţii erau conservatorii moldoveni, unii pronunţându-se în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, iar alţii pentru modificarea Constituţiei în sensul sporirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă în faţa tribunalelor ordinare.
La puţin timp după preluarea puterii de către conservatori, exista o anumită stare de spirit pozitivă în direcţia revizuirii anumitor dispoziţii ale Constituţiei, însă nu printr-o lovitură de stat, ci pe calea legală prevăzută chiar în pactul fundamental. Despre o asemenea tentativă îi pomenea Carol I reprezentantului francez, cu ocazia călătoriei întreprinse în Moldova (martie 1871).
O încercare concretă de revizuire a Constituţiei era celebra „Petiţie de la Iaşi”, din martie 1871, redactată de liderul conservatorilor ieşeni, Grigore M. Sturdza, şi subscrisă de 89 de persoane, printre care se număra şi Manolache Costache Epureanu. La rândul lor, junimiştii Titu Maiorescu, V. Pogor, Iacob Negruzzi ş.a. se angajau să o susţină în faţa Corpurilor legiuitoare. In Petiţie se propunea suspendarea Curţii cu juri; introducerea stării de asediu; judecarea proceselor de presă de către tribunalele corecţionale; reintroducerea pedepsei cu moartea în caz de asasinat; reducerea numărului colegiilor electorale la trei şi sporirea censului; numirea direct de către domnitor a 16 senatori; reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de şeful puterii executive. Petiţia avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă după consultări cu deputaţii conservatori de la Bucureşti şi ca urmare a deciziei Guvernului de a nu proceda la o revizuire a Constituţiei, ea nu a mai fost citită şi a rămas abandonată.
Guvernul conservator, în deplin acord cu Domnul, avea să iniţieze şi să concretizeze anumite proiecte de reorganizare a regimului intern, care nu modificau efectiv prevederile constituţionale, dar aduceau anume corective în sensul sporirii autorităţii şi a centralizării. Pe această linie se înscrie, în primul rând, proiectul pentru modificarea legii consiliilor judeţene (februarie 1872) şi proiectul de modificare a legii consiliilor comunale.
Pe de altă parte, având în vedere înmulţirea atacurilor la adresa Domnului în ziarele opoziţioniste, s-a încercat şi o acţiune de revizuire a unor articole din Codul penal şi de procedură penală, pentru ca Guvernul să poată exercita un anumit control asupra presei. In ianuarie 1873 era depus la Cameră un proiect al Guvernului unde se prevedea dreptul judecătorului de instrucţie, în caz de delict, de a sechestra ziarele şi chiar tiparniţele (art. 58) şi chiar de a investi pe judecător cu dreptul de a da preventiv mandat de depunere împotriva jurnalistului încriminat. O asemenea acţiune, ce avea să fie combătută chiar din sânul majorităţii guvernamentale, de pildă de către Titu Maiorescu, nu s-a mai concretizat, Cabinetul conservator retrăgându-şi proiectul.
În februarie 1874 se vor revizui însă anumite articole din Codul penal, prevăzându-se pedepse între 6 luni şi 2 ani şi amenzi de până la 1.000 de galbeni împotriva celor care prin presă ar comite vreo ofensă Domnitorului, familiei sale şi rudelor până la al treilea grad (art. 77), precum şi contra celor care aduc ofense suveranilor străini şi agenţilor lor acreditaţi în România (art. 229). Se poate astfel observa o identitate de opinii între Carol I şi conservatori, Guvernul adoptând anumite măsuri legislative care, deşi nu modificau efectiv Constituţia, introduceau, indirect, o mai pronunţată notă de autoritate.
După Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, când independenţa României era condiţionată, prin art. 44, şi de revizuirea articolului 7 din Constituţia română, în sensul eliminării deosebirilor de credinţe religioase în acordarea cetăţeniei, Carol I, deşi condamna maniera în care ni s-a impus acest lucru, se manifestase pentru un compromis, acela al naturalizării individuale a evreilor.
Incepând din 1882, Guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu va declanşa o veritabilă campanie pentru revizuirea unor articole din Constituţie, mai ales cele privind o lărgire a bazei electorale. Cu acest prilej, Regele împărtăşea opinia primului său ministru de contopire a primelor două colegii electorale de la Adunarea Deputaţilor într-unul singur, considerând radicale ideile lui C. A. Rosetti privind colegiul unic sau votul universal. De altfel, odată cu revizuirea constituţională din iunie 1884, Carol I era satisfăcut de atitudinea lui I. C. Brătianu în acest sens, care merita „cea mai mare laudă din interior şi din străinătate”, apreciind sensul moderat şi „fără zguduiri pentru stat”al noilor modificări.
Abia în ianuarie 1914, după numirea Guvernului liberal, în frunte cu I.I.C. Brătianu, avea să se pună problema unei noi revizuiri a Constituţiei în sensul exproprierii în anumite limite a marii proprietăţi şi a colegiului unic electoral al ştiutorilor de carte. Insuşi Regele Carol I, în urma întrevederilor cu şeful Partidului Naţional-Liberal, a consimţit la înfăptuirea acestor reforme. Potrivit anumitor mărturii, monarhul considerase iniţial că o revizuire a Constituţiei nu reprezenta o soluţie imperioasă, dar ar fi fost convins de liberali că o astfel de modificare nu se putea face decât în timpul domniei sale, întrucât avea puterea necesară de „a domoli patimile”. Reformele trebuiau să se realizeze, însă, şi de această dată, cu moderaţie, prin temperarea avântului curentului de stânga a partidului, înscrierea lor în Constituţie urmând a se face în înţelegere cu Partidul Conservator.
Speranţa Regelui, aşa cum rezultă şi din Mesajul tronului rostit în faţa Constituantei, la 5 iunie 1914, era aceea că va fi dusă la bun sfârşit opera modificării Constituţiei, „punând de acord interesele legitime într-un spirit de armonie socială”. Singurul lucru notabil avea să fie acum doar constituirea comisiilor parlamentare însărcinate cu pregătirea şi propunerea articolelor supuse revizuirii.
Regele Carol I nu avea să mai vadă înfăptuită şi această operă, întrucât, în urma agravării situaţiei internaţionale prin izbucnirea primului război mondial, problema reformelor va fi amânată, eforturile concentrându-se în jurul atitudinii României şi a pregătirilor diplomatice şi militare pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale.