luni, 5 noiembrie 2012

CAMPANIA ROMÂNĂ ÎN TRANSILVANIA ȘI UNGARIA 1918-1919 BBB - X


Istoria romanilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptei pentru pregătirea desăvârșirii unității. Acestui obiectiv i-au fost subsumate toate eforturile al căror rezultat a fost dezvoltarea vieții economice si sociale, a activității politice și spirituale, includerea și afirmarea în circuitul vieții economice și politice internaționale, întărirea națiunii, a conștiinței și coeziunii naționale. Intrarea în Marele Război, în 1916, a fost pasul decisiv pe calea realizării acestei năzuințe istorice, iar epopeea din vara anului 1917 a probat puterea sentimentului național.
La începutul anului 1918 mișcarea națională din Transilvania s-a intensificat, desprinzându-se limpede necesitatea colaborării dintre fruntașii Partidului Național Român și ai Partidului Social Democrat în vederea unor acțiuni comune.
In luna octombrie, în principalele orașe ale Transilvaniei și în Banat au avut loc numeroase întruniri în favoarea păcii, pentru drepturi politice, pentru alipirea teritoriilor romanești in cuprinsul patriei. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit la Arad „Consiliul Național Roman Central" (C.N.R.C.) în care au intrat 6 reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldis, Teodor Mihali, Al. Vaida, Stefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazar) și 6 ai socialiștilor români. (Ion Fluieras, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu si Baziliu Surdu). In orașele și comunele din Transilvania au fost înființate consilii naționale românești cunoscute sub denumirea de „sfaturi", organe politico-administrative. Impreună cu consiliile naționale au fost inființate și au funcționat gărzile naționale romanești care au organizat rezistența populației.
La 9/22 noiembrie 1918, C.N.R.C. a trimis guvernului maghiar o nota ultimativă prin care se cerea preluarea puterii depline in teritoriile romanesti. In acest sens, între delegațiile română și maghiară au fost purtate tratative la Arad, între 13-15 noiembrie 1918. Tratativele în cursul cărora reprezentanții maghiari s-au situat pe vechile poziții, de neacceptare a doleanțelor românilor, au confirmat limpede problema revenirii Transilvaniei la Romania.
Pentru a analiza situația creata in urma discuțiilor, C.N.R.C. a convocat o consftuire, ce a impus, cu necesitate convocarea Adunării Naționale Constituante. Ca si la 1848, în lipsa unui organ reprezentativ propriu, Adunarea poporului, cu caracter plebiscitar și constituant, trebuia sa ratifice hotărârile naționale.
Pentru a face cunoscută opiniei mondiale voința românilor, la 18 noiembrie, Marele Sfat al natiunii române din Transilvania și Ungaria a adresat manifestul „Către popoarele lumii". tipărit in limbile română și franceză, în care era afirmat și legitimat dreptul populației românești de a înființa, pe teritoriul pe care locuia, statul sau liber și independent. A fost publicat apoi, textul pentru convocarea Marii Adunări și regulamentul pentru alegerea deputaților.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 au participat 1228 delegați aleși, iar din toate parțile Transilvaniei au venit, spre a lua parte la măreața sărbătoare, peste 100.000 de oameni.
Spectacolul a fost înălțător, delegații erau așteptați de zeci de mii de oameni, cântecele naționale răsunau în toate părțile. Manifestații similare, de proporții mai reduse, au fost organizate pe întregul teritoriu al Transilvaniei.
Marea adunare de la Alba Iulia a fost deschisă de George Pop de Băsești, acesta cerând celor prezenți sa pună, prin votul lor, „piatra fundamentală a fericirii neamului romanesc". Cuvantul festiv a fost rostit de Vasile Goldiș, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat spre aprobare Adunării Naționale proiectul rezoluției C.N.R.C., alcătuit din nouă puncte, care la punctul unu decreta Unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și a teritoriilor locuite de ei cu România și proclama „îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii romîne la întreg Banatul, cuprins intre râurile Mureș, Tisa și Dunăre".
Rezolutia a fost adoptata într-o atmosferă de elevat entuziasm patriotic. Se înfăptuia astfel Unirea cea Mare, act care a concentrat eforturile, speranțele, dar și sacrificiile a zeci si zeci de generații.
Spre deosebire de celelalte națiuni oprimate, care și-au proclamat unitatea și independența într-un cadru politic restrâns, în conferințe ale partidelor politice, sau prin declaratți în parlamente, poporul român, singur, și-a hotărât viitorul într-o adunare reprezentantă. Sutele de mii de adeziuni din adunările care au avut loc în aproape toate localitățile, au întărit și mai mult caracterul plebiscitar al hotărârii de unitate politică românească.
Ziua de 1 Decembrie 1918 va rămâne de neuitat în conștiințele și simțurile românilor de pretutindeni și din toate vremurile. Se  încheia în apoteoză un lung proces de lupte și speranțe, de așteptări și strădanii. Se deschidea cu acea zi o nouă epocă în istoria multiseculară a poporului român.
Condițiile interne și internaționale în care se săvârșise Marea Unire din 1 Decembrie 1918 erau complexe și nu lipsite de greutăți. După a doua mobilizare și reintrarea României în război (28 octombrie/10 noiembrie 1918), în acord cu guvernul și comandantul trupelor aliate de la Dunăre, Marele Cartier General roman a hotărât la 2/15 noiembrie 1918 ca trupele române să înainteze în Transilvania în limitele indicate de armistițiul de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918).
In timp ce la Alba Iulia națiunea română din Transilvania hotăra asupra viitorului sau destin, Divizia 7 infanterie și Divizia 1 Vânători, depășind crestele Carpaților, atingeau un aliniament care îngloba localitățile Bistrița, Târgu Mureș, Sighișoara, Brașov. La jumătatea lunii decembrie 1918 trupele romane, sporite ca număr în urma cuprinderii membrilor gărzilor românești, au atins linia Mureșului pe toată lungimea sa.
Concomitent s-au produs și modificări în structura organizatorică a trupelor romane ce operau în Transilvania. S-a constituit, la 11/24 decembrie 1918,  Comandamentul Trupelor din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moșoiu, destinat coordonării operațiunilor militare din aceasta parte a țării. Punctul de comandă al Comandamentului nou constituit s-a stabilit la Sibiu, acolo unde se mutase în 27 noiembrie/9 decembrie 1918 și Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei ales la 2 decembrie 1918).
Oprirea operațiunilor armatei române pe aliniamentul râului Mureș, a prilejuit, atât din partea guvernului român și a Marelui Cartier General, cât și din partea Consiliului Dirigent repetate proteste și cereri către Conferința de Pace și Consiliul militar interaliat de la Versailles pentru revizuirea clauzelor armistițiului. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât dincolo pe linia de demarcație existau organizații reacționare ungare, șovine, care acționau împotriva românilor, săvârșind numeroase nelegiuiri, jafuri și crime sub ochii autorităților ungurești.
De aceea, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic și Consiliul militar interaliat de la Versailles și-au dat acordul ca trupele române să depășească linia de demarcație și să ocupe, rând pe rând, un aliniament spre vest, marcat de localitățile: Dej, Cluj, Turda, Arad, Alba Iulia, apoi de Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeșul Mare, Brotuna, Zam, Bucova.
Pentru desfășurarea în continuare a acțiunilor militare, la comanda Comandamentului trupelor din Transilvania s-a numit generalul G.D. Mărdărescu, iar șef de stat major generalul Ștefan Panaitescu.
Menținerea stării încordate de-a lungul liniei de demarcație și agravarea situației militare din zonă, au determinat, în cele din urmă, Consiliul militar interaliat de la Versailles să decidă, la 13/26 februarie 1919, constituirea unei zone neutre intre România și Ungaria. Dar, noul guvern al Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat să-și retragă trupele dincolo de aliniamentul stabilit și a hotărât sa recurgă la variate mijloace, inclusiv la forța armelor, pentru păstrarea teritoriului românesc. In acest scop a declarat mobilizarea generală a bărbaților între 16 și 54 de ani. Totodată, Bela Kun și V.I. Lenin au pus la cale un atac concentric asupra României.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, după o puternică pregătire de artilerie a trecut la ofensivă în lungul văilor Someșului, Crișului Repede și Mureșului. Ripostând prompt, forțele romane comandate de generalul George Mărdărescu au trecut la contraofensiva în chiar dimineața zilei de 16 aprilie, au respins trupele ungare pe întregul front, iar până la 1 mai 1919 au ieșit în Valea Tisei, intre Csap si Seghedin. Pe acest aliniament au rămas pana la 20 iulie 1919.
Pentru apărarea teritoriului pe o linie avansată în cazul reluării acțiunilor militare de către inamic și menținerea în stăpânire temporară a spațiului dintre Carpații Occidentali și râul Tisa, favorabil manevrei forțelor și mijloacelor proprii pe direcții interioare, comandantul român a realizat pe Tisa un dispozitiv operativ cu Diviziile 16 și 18 infanterie în primul eșalon. Faptul ca apărarea pe Tisa a fost realizată pe front larg, fiecărei divizii revenindu-i în medie 150 km, demonstrează atitudinea strict defensivă a trupelor romane.
In noaptea de 19/20 iulie 1919, comandamentul armatei roșii ungare a început ofensiva împotriva armatei române, cu efortul principal în sectorul central Szolnok. Alte două lovituri au fost executate în sectoarele Csongrad, la sud și Tokay, la nord. Trupele ungare au forțat Tisa și au realizat un cap de pod în zona Szolnok, pătrunzând circa 60 km în dispozitivul armatei române.
Trupele diviziilor 16 si 18 infanterie, datorita superiorității inamicului, s-au retras în contact cu inamicul, până la 24 iulie, când ofensiva ungară a fost oprită. Comandamentul român a trecut la contraofensivă, prin executarea unei manevre dublu învăluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a acțiunilor ofensive viguroase, până la 26 iulie trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar a doua zi au început pregătirile pentru forțarea râului Tisa.
In noaptea de 29 spre 30 iulie, începând cu ora 03.00, trupele române au forțat Tisa și, după scoaterea din luptă a Corpului 1 Armată ungar, în după amiaza zilei de 3 august, un detașament de cavalerie (4 escadroane), comandat de generalul Rusescu, a intrat în Budapesta. Deoarece o parte din forțele ungare reușiseră sa se retragă la vest de Dunăre, comandamentul roman, din considerente strategice, a apreciat necesară înaintarea unor unități dincolo de Dunăre, unde au format un cap de pod ce punea la adăpost grosul trupelor romane ramase în Budapesta. Trupele romane au evacuat Ungaria în mai multe etape, începând cu 4 octombrie 1919 și terminând în 30 martie 1920.
Operațiile armatei romane de la sfârșitul anului 1918 și din cursul anului 1919, fac parte din războiul de eliberare și întregire națională dus de poporul nostru în perioada 1916-1919. Deși pe fronturile europene războiul a încetat la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, când s-a semnat armistițiul de la Compiégne, poporul român și armata sa au continuat sa lupte din greu, mai mult de un an pentru a-și apăra unitatea naționala și teritorială.
Soluția militară a fost impusă de guvernanții de la Budapesta, care, chiar în condițiile îmbrațișării de către ei a ideilor socialiste și a republicii sovietice, au refuzat altor popoare dreptul la autodeterminare. Voința populației românești majoritare din provincia românească Transilvania, de a se uni cu celelalte provincii istorice românești și realizarea întregirii naționale a românilor pe vatra lor străbună, a fost nesocotită de guvernanții de la Budapesta. Ei au recurs la arme pentru a împiedica cursul normal al unei evoluții istorice implacabile.
Odată ce soluția militară ne-a fost impusă, comandamentul român, îndeplinind obiectivele conducerii politice a statului, a trecut, fără ezitare, la pregătirea și conducerea acțiunilor militare, dovedind operativitate, spirit organizatoric dezvoltat, fermitate în atingerea scopurilor fixate.
Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului român în primul război mondial, închinate cauzei nobile a întregirii naționale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voința lor nestrămutată au înfăptuit, la încheierea războiului, unirea tuturor pământurilor românesti într-un singur stat național, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internațională. Poporul nostru nu a uitat si nu va uita niciodată supremul sacrificiu făcut de martirii neamului românesc pe câmpurile de bătălie ale primului război mondial.

CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE DIN 1917 BBB X



     Campania din vara anului 1917 de pe frontul român are o mare importanță în istoria armatei și a artei militare românesti. Desfășurarea ei a demonstrat că, comandamentele de mari unități române au fost în măsură să rezolve cu competență, cu pricepere și iscusință situații dintre cele mai complexe, iar ostașii români, înzestrați cu noi mijloace și instruiți corespunzător cerințelor câmpului de luptă, s-au dovedit superiori inamicului.
Pe plan strategic, planul comandamentului româno-rus din vara anului 1917 urmarea scopuri echilibrate, proporționale cu mijloacele la dispoziție, ceea ce îi garanta succesul. Modificarea planului de campanie a fost determinată de situația nefavorabilă ce se crease în Bucovina, urmare a ofensivei Armatelor 3 și 7 austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului de rupere a apararii inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil si comunicatiile de rocada ofereau posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de pe o directie pe alta in timp scurt, iar dezvoltarea ofensivei pe cele doua directii convergente, in adancimea apararii inamicului putea duce la incercuirea si nimicirea gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o directie de-a lungul careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca aceasta urma sa se dea cu aripile interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura o si mai mare putere, intrucat se insumau eforturile a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea rezistentei darze pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei importante grupari impotriva fortelor austriece din Bucovina. Masura a fost numai partial aplicata, intrucat ofensiva inamicului din Bucovina a fost oprita inainte de a influenta direct situatia de pe frontul din Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania anului 1917 s-au concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km. Durata operatiei a fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu de ofensiva a fost favorabil trupelor romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in artilerie, insa densitatile medii realizate au fost in general mici, fapt care explica ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai fost influentat si de terenul accidentat si de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la Marasesti. Largimea fasiei de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei divizii ii revenea un front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai multe ori frontal. Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in flancurile pungilor create de inamic in cursul ofensivei sale, fapt care arata supletea si priceperea acestuia. Ca si celelalte fronturi ale primului razboi mondial, si pe frontul roman apararea s-a dovedit superioara ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in special dezvoltarea succesului in adancime.
O particularitate importantă a operației de apărare de la Mărășești a constat în faptul ca Armata 1 nu a dispus de o perioada de pregătire a apărării, în care trupele sa se organizeze la teren. De regulă, marile unități române își ocupau pozițiile de apărare în urma unor viguroase acțiuni ofensive, care îmbrăcau caracterul luptei de întâlnire, pentru respingerea inamicului, sau sub presiunea puternică a acestuia, după care își consolidau aliniamentele atinse. Pe măsură ce se introduceau în luptă diviziile române, loviturile ofensive puternice, sau dârza rezistență în apărare au obligat comandamentul german să-și mute mereu lovitura principală, evitând de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane (preferând sectoarele ruse).
Comandamentele celor două armate române s-au dovedit a fi la înălțimea cerințelor războiului în etapa respectivă. Ele și-au demonstrat deplina competență în pregătirea și conducerea operațiilor ofensive și de apărare, manifestând hotărâre și îndrăzneală în exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor române s-a perfecționat față de cea din campania precedentă, datorită experienței de luptă însușită de trupe și înzestrării cu noi mijloace de luptă, care au mărit puterea de foc. S-a îmbunătățit conducerea trupelor, cooperarea între unități, mari unități și arme.
In ofensivă s-au realizat dispozitive, de regulă, pe doua eșaloane, fapt care a permis alimentarea continuă a efortului în adâncime. A crescut puterea de foc a infanteriei și artileriei, mai ales prin armamentul automat și noile guri de foc intrate în dotare, îmbunătățindu-se totodată cooperarea lor în luptă. S-a folosit frecvent manevra de învăluire și întoarcere. Deseori s-au executat acțiuni de noapte cu caracter local încununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atenție folosirii focului în ofensivă, ceea ce a avut ca efect micșorarea pierderilor proprii.
In apărare, dispozitivele tactice au fost, de regulă, pe două eșaloane, imprimând acestora o mai mare stabilitate. Densități tactice corespunzatoare s-au realizat prin repartizarea unor fâșii largi de 7-8 km pentru diviziile din eșalonul întâi.
Apărarea trupelor române s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinând rezistența îndârjită pe poziție cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau îl respingeau, punându-l pe fugă, în special când erau dezlanțuite prin surprindere (de exemplu la Doaga, la pădurea Răzoare etc.).
Este de menționat îndemânarea dovedită de ostașii romani în lupta corp la corp, unde erau neîntrecuți. Din această cauză comandantul german a dat instrucțiuni trupelor sale sa evite lupta corp la corp cu românii.

BĂTĂLIA DE LA OITUZ -IULIE-AUGUST 1917 (II)



       In dimineata de 26 iulie 1917, la doua zile dupa declansarea bataliei de la Marasesti, inamicul a trecut la ofensiva si in valea Oituzului, atacand pozitiile aparate de trupele Armatei 2 romane. El urmarea sa patrunda in valea Trotusului spre Onesti, apoi spre Adjud, unde spera sa faca jonctiunea cu Armata 9 germana care lupta la Marasesti.
Fortele Armatei 2 romane incepeau batalia in conditii grele, deoarece se gaseau intinse pe fronturi largi si fara sa dispuna de nici o rezerva in adancimea apararii. In sectorul de rupere, inamicul isi asigurase superioritatea de forte necesara atacului, intrucat concentrase 54 batalioane si 200 guri de foc (dintre care 32 grele si 4 supragrele) fata de 34 batalioane si 104 guri de foc, ale Corpului 4 armata roman.
Dupa o puternica pregatire de artilerie, in care au fost folosite si proiectile incarcate cu substante toxice de lupta, fortele austro-ungare si germane au trecut la ofensiva. Trupele romane s-au aparat cu atata darzenie incat, dupa doua zile de lupte, diviziile inamice reusisera sa patrunda doar 3-5 km in dispozitivul nostru. La 28 iulie, introducand in lupta forte proaspete, inamicul a reluat ofensiva. Situatia devenise deosebit de critica pentru trupele noastre care nu mai dispuneau de rezerve, fapt pentru care generalul Prezan, comandantul Armatei 2 romane, a cerut grabnic ajutoare Marelui cartier general. Acesta i-a pus la dispozitie Divizia 1 cavalerie, o brigada de graniceri si un batalion de vanatori de munte.
Lupte de o mare intensitate s-au dat in ziua de 29 iulie pe frontul Diviziei 7 infanterie unde inamicul reusise sa cucereasca varful Ciresoaia, unul din stalpii apararii trupelor noastre. Dealurile Cosna si Stibor, ultima bariera spre valea Trotusului, au cazut, de asemenea, in mainile inamicului.
In aceasta situatie extrem de grava au fost introduse in batalie fortele proaspete trimise din rezerva Marelui cartier general. Contraatacul dat prin surprindere la ora 19 de catre Divizia 1 cavalerie si batalionul de vanatori de munte a respins fortele inamice, carora le-a produs mari pierderi in oameni si materiale de lupta; el a dus la recucerirea dealului Stibor si a pantelor de est ale dealului Cosna, redresand astfel situatia in acest sector. La luptele din aceasta zi au luat parte si doua escadrile de aviatie romane care au executat misiuni de bombardament asupra pozitiilor inamice de la est de satul Grozesti. Ofensiva inamicului fiind oprita, iar momentul de criza prin care trecuse defensiva noastra depasit, raportul de forte in acest sector incepuse sa se schimbe in favoarea trupelor romane.
In ziua de 30 iulie unitatile noastre au executat cu succes o puternica riposta ofensiva in timpul careia vitezele regimente 15 si 27, din Divizia 7 infanterie, impreuna cu batalionul vanatorilor de munte si un regiment rus au recucerit varful Ciresoaia, silind trupele inamice sa se retraga in panica. Luptele au continuat cu intensitate sporita si in ziua urmatoare, cand ostasii Diviziei 1 cavalerie, lasandu-si caii, s-au avantat in aprige ciocniri corp la corp pe pantele dealului Cosna pe care l-au smuls din mainile inamicului, aparandu-1 apoi cu fermitate.
Dupa cateva zile de calm relativ, inamicul a reluat ofensiva, incercand din nou sa-si deschida drum spre Onesti si Adjud. La 6 august, in timp ce Armata 9 germana asalta pozitiile romanesti de la Marasesti – padurea Razoare, Grupul Gerock a atacat cu o maxima violenta sectorul de aparare al Diviziei 1 cavalerie. Cel mai aprig disputat a fost dealul Cosna, cheia, apararii noastre, care in rastimp de numai cinci ore a trecut de mai multe ori dintr-o mana intr-alta. Aici a cazut eroic caporalul Constantin Musat care, desi avea un brat amputat dupa luptele din toamna anului. 1916, ceruse sa fie trimis din nou pe front. Moartea l-a surprins in primele randuri ale granicerilor in timp ce arunca grenade cu mana care ii ramasese teafara. In vremea aceasta, cele patru companii ale vanatorilor de munte, angajand lupta la baioneta, alungau inamicul ce pusese stapanire pe dealul Ciresoaia. Luptele au continuat la fel de indarjite si in ziua de 7 august cand ofensiva inamica pe valea Oituzului a fost definitiv oprita.
Biruinta Armatei 2 romane la Oituz avea ca implicatii imediate facilitarea actiunilor Armatei 1 la Marasesti, contribuind astfel la schimbarea spartei razboiului. Ca si la Marasesti, in batalia de la Oituz dusmanul fusese infrant. Desi, cu pretul unor pierderi insemnate, el reusise un succes tactic limitat, patrunzand pe o adancime de circa 6 km, planurile sale operativ-strategice se prabusisera total. Comunicatiile din valea Trotusului ca si intreaga regiune cu resursele ei de petrol si carbune ramasesera in mainile romanilor.

Victoria de la Oituz din vara anului 1917 s-a datorat acelorasi factori care au hotarat succesul armatei romane in celelalte doua mari batalii. Ca si la Marasti si Marasesti, s-au manifestat alesele calitati ostasesti ale luptatorilor romani, patriotismul lor fierbinte, dorinta arzatoare de a stavili si zdrobi fortele dusmane cotropitoare. Si la Oituz au fost definitiv inmormantate sperantele si planurile comandamentului Puterilor centrale de a obtine un succes hotarator pe frontul roman.
Luptele eroice purtate de armata romana in vara, anului 1917 au avut un puternic ecou in intreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante victorii ale aliatilor impotriva Puterilor centrale. Ele au facut sa creasca prestigiul tarii noastre pe plan international, iar faptele de vitejie ale armatei romane au atras respectul atat al prietenilor, cat si al adversarilor. Generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul roman, care cunoscuse de aproape desfasurarea operatiilor armatei noastre scria: „Sunt plin de admiratie pentru eroismul trupelor romane si felicit comandamentul, ofiterii si soldatii tuturor unitatilor pentru felul stralucit in care au respins ofensiva inamicului". In acelasi spirit se pronunta, intr-un interviu acordat ziarului „Romania" la 23 septembrie 1917, generalul Berthelot, seful misiunii franceze in tara noastra: „Chemata la suprema incercare... armata Romaniei a dat nenumarate dovezi de eroism. Soldatii romani lupta admirabil. Ei sunt la inaltimea celor mai viteji aparatori. Sunt cei mai buni soldati din lume". Revolutia bolsevica din Rusia a facut ca soldatii rusi sa refuze a mai lupta si sa paraseasca in masa transeele, inclusiv pe frontul romanesc. Romania si armata sa „constituia – dupa expresia generalului Foch din decembrie 1917 - singurul element inca solid al frontului oriental." Rezistenta acesteia mai impiedica Puterile centrale sa transfere importante forte de pe frontul romanesc pe cel occidental si sa incline raportul de forte in favoarea lor.
Situatia Romaniei se agrava cu fiecare zi. Cu teritoriul amputat, inconjurata de armate dusmane, tara era practic izolata. Diviziile romane trebuiau sa sustina si sectoarele rusesti. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917 Rusia sovietica a incheiat la Brest-Litovsk armistitiul cu Puterile Centrale. Aprovizionarea armatei romane nu se mai putea face prin Rusia. Ucraina fusese invadata si frontul romanesc era amenintat si din spate. In aceste conditii, guvernul de la Iasi a fost obligat sa incheie armistitiul de la Focsani cu Puterile Centrale (26 noiembrie/9 decembrie 1917). Dupa pacea separata de la Brest-Litovsk, Romaniei, complet izolata, i-a fost impusă Pacea de la Bucuresti (24 aprilie/7 mai 1918) prin care Romania era aservita economic de Germania, iar armata demobilizata si redusa drastic. Se ceda Austro-Ungariei pe toata frontiera Carpatilor o suprafata de 5600 km.p.; Dobrogea urma sa treaca sub stapanire straina.
Tratatul de la Bucuresti nu a fost totusi ratificate regele Ferdinand, iar conducerea armatei a conservat cat mai mult forta de aparare a statului. S-au pastrat neoficial contactele cu aliatii vestici, s-au ascuns in Moldova insemnate cantitati de armament si munitii care sa asigure la nevoie dotarea a 18 divizii romane. Fata de 30 000 cat prevedea pacea cu Puterile Centrale, Romania a tinut sub arme circa 160 000 oameni gata de actiune.
Cand conditiile au permis, in toamna anului 1918, Romania a denuntat pacea de la Bucuresti (28 octombrie/10 noiembrie) si a facut a doua mobilizare a armatei. Inainte de armistitiul semnat de Germania (11 noiembrie 1918) Romania intra in razboi alaturi de Antanta si trece la eliberarea teritoriului national.
La Oituz a luptat și Peneș Curcanul (Constantin Țurcanu), veteran al Războiului de Independență (1877-1878) și al celui de al Doilea război balcanic, figură legendară a eroismului român, amintită și de Vasile Alecsandri. In semn de omagiu, s-a acceptat  să rămână în cadrele armatei până la sfârșitul vieții, în 1932.  Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: "Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece...Ridicaţi!".
 
La Oituz, în 1917 a luptat și locotenentul german Erwin Rommel, care a devenit general în cel de al Doilea război mondial, când a fost supranumit Vulpea Deșertului.





 

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘEȘTI - 24 IULIE-21 AUGUST 1917 (II)


      Desfasurarea evenimentelor pe timpul bataliei de la Marasti a determinat schimbarea planurilor de campanie ale fortelor ce se confruntau pe frontul roman. Comandamentul german, care fusese silit sa-si consume o parte din fortele destinate ofensivei pentru a restabili situatia din zona Vrancei, a conceput un nou plan potrivit caruia lovitura principala a Armatei 9 germane se muta din sectorul Namoloasa in sectorul Marasesti. Aici inamicul isi propunea ca printr-o operatie ofensiva de mare amploare sa realizeze un cap de pod la est de Siret, in timp ce grupul Gerock 3 din Armata 1 austro-ungara trebuia sa treaca la ofensiva in sectorul Oituz.
Intrucat, fata de noua situatie, aparuse necesitatea unor modificari ale dispozitivului defensiv, comandamentul romano-rus a ordonat efectuarea unor regrupari si inlocuiri ale marilor unitati romane si ruse. Declansarea ofensivei inamice a surprins fortele celor doua armate tocmai in cursul acestor regrupari.
Pe plan valoric cantitativ, in batalia de la Marasesti s-au confruntat urmatoarele forte: inamicul (Armata 9 germana) dispunea de 102 batalioane de infanterie, 10 escadroane si 213 baterii de artilerie, dintre care 31 grele; cele doua armate aliate (1 romana si 4 rusa) aveau impreuna 142 batalioane, 70 escadroane si 136 baterii, dintre care 17 grele. Dupa cum se vede, pe frontul de ofensiva inamicul avea superioritate numai in artilerie. El a reusit insa ca in sectorul de rupere, larg de circa 12 km, sa concentreze un numar insemnat de unitati si guri de foc, realizand densitati superioare trupelor aflate in aparare.
Ofensiva Armatei 9 germane, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud, s-a declansat in dimineata zilei de 24 iulie 1917, dupa o intensa pregatire de artilerie. In primul esalon si pe directia loviturii principale a atacat Corpul 1 armata german care a reusit sa strapunga apararea Diviziei 34 ruse silind-o sa se replieze spre nord. Succesul ce se contura pentru inamicul dezlantuit a fost de scurta durata, deoarece, in spatele fortelor ruse ce se retrageau, Divizia 5 infanterie romana reusise sa intre in pozitie.
Dupa o lupta deosebit de indarjita, la care au concurat cu foc de flanc si bateriile romane de pe malul de est al Siretului, inaintarea fortelor germane a fost oprita. Reluat in ziua urmatoare, 25 iulie, atacul inamicului din sectorul Doaga a fost zdrobit de trupele Diviziei 5 infanterie, care printr-o curajoasa lupta la baioneta au recucerit satele Doaga si Strajescu.
O pagina de stralucita bravura din istoria razboiului nostru de reintregire nationala au inscris in acea zi ostasii Regimentului 32 Mircea. Sfidand ploaia de gloante si de obuze cu care ii improsca inamicul, superior ca numar, soldatii acestui viteaz regiment s-au avantat, numai in camasi, cu manecile suflecate si capetele descoperite, intr-un viguros contraatac la baioneta. Surprinsi de aceasta neasteptata aparitie ca si de impetuozitatea actiunii romanilor, dusmanii s-au retras in dezordine pe pozitiile de plecare. Cu acelasi elan au luptat la baioneta si ostasii Regimentului 3 vanatori care au respins inamicul ce atacase satul Doaga. Rezistenta deosebit de darza opusa de trupele romane inca din primele zile ale ofensivei dusmane asilit comandamentul german sa renunte la intentia de a forta Siretul si sa paraseasca directia initiala a loviturii principale, mutand-o mai spre vest.
In zilele de 26 si 27 iulie s-au desfasurat lupte crancene in sectorul Diviziei 9 infanterie, de-a lungul liniei ferate Marasesti-Cosmesti. Beneficiind de focul artileriei de toate calibrele si folosind gaze toxice de lupta, trupele germane au reusit, cu pretul unor mari pierderi, sa realizeze o patrundere de 3-4 km. Intrata in dispozitiv in noaptea din ajunul luptei, Divizia 9 infanterie a trecut la contraatac cu regimentele 34 Constanta si 36 infanterie. Inclestarea cu inamicul a fost atat de sangeroasa incat dupa o de lupta, in care au fost folosite, deopotriva, mitraliera, grenada si baioneta, cele doua viteze regimente pierdusera mai mult de 2/3 din efective. In acest sector al luptelor cade ca un erou datorie insusi comandantul Regimentului 36, colonelul Ioan Georgescu, care, desi ranit la brat si la genunchi, continua sa conduca contraatacul pana ce un glont vrajmas i-a strapuns pieptul. Dureroasa jertfa a romanilor nu a fost zadarnica: dusmanul a fost scos din pozitiile ce le cucerise si aruncat cu mari pierderi pe valea Susitei.
In ziua urmatoare, la 28 iulie, diviziile 5 si 9 infanterie, impreuna cu doua divizii ruse, au executat o contralovitura in lungul caii ferate Marasesti-Focsani, cu scopul de a reface apararea pe limita dinainte. Desi acest obiectiv nu a putut fi atins, actiunea trupelor romane a contribuit la diminuarea capacitatii ofensive a fortelor germane, lucru recunoscut chiar de generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane. Neputand strapunge apararea organizata de diviziile 5 si 9 romane in fata Marasestilor, comandamentul inamic a schimbat din nou lovitura principala pe stanga, in fasia Corpului 18 armata german, pe care 1-a intarit cu un corp alpin. Cu forte sporite el a reusit in zilele de 29 si 30 iulie sa inainteze in zona de jonctiune a trupelor ruse si romane, cucerind mai multe localitati, printre care si Panciu. Dupa lupte grele, care au durat pana in seara de 3 august, trupele noastre au reusit sa opreasca pe inamic. Rolul hotarator in reusita acestor actiuni 1-au avut diviziile romane 10 si 13 care sub focul ucigator al artileriei germane au inlocuit trupele ruse ce paraseau in deruta pozitia. In lupta sangeroasa de la Chicera, capitanul Vasile Serbanescu, comandantul unei companii de mitraliere din Regimentul 38 infanterie, conducea personal o sectie care inainta in prima linie a valului de asalt, secerand randurile dusmane si cautand sa iasa pe creasta dealului. Unul dupa altul au cazut toti servantii, ultimul fiind bravul ofiter, mort cu degetul pe tragaciul mitralierei. Toate asalturile trupelor germane s-au dovedit zadarnice. Liniile romanilor dintre vaile Susitei si Zabrautului n-au mai putut fi clintite.
Numirea la comanda Armatei 1 romane a generalului Eremia Grigorescu, in locul generalului Cristescu, a avut consecinte pozitive asupra moralului efectivelor noastre. El condusese cu pricepere si energie apararea pasului Oituz in toamna anului 1916, iar celebra sa deviza, devenita acum, in fata Marasestilor, „Nici pe aici nu se trece !" insufla incredere in victorie ostasilor romani.
Dupa doua zile de relativa liniste, folosite de ambele parti pentru regrupari de dispozitiv si odihna trupelor, inamicul a reluat ofensiva cu si mai multa indarjire, mutand din nou lovitura principala in fasia Corpului 1 armata german, intarit cu noi forte. Atacul dezlantuit in dimineata zilei de 6 august viza ruperea dispozitivului defensiv roman intre Marasesti si padurea Razoare. Lovitura principala o primea acum Divizia 13 infanterie care avea sa se acopere de glorie in crancena batalie ce a dus-o cu un dusman extrem de puternic si ambitios.
Desi artileria noastra a produs mari pierderi in dispozitivul de atac al inamicului inca pe timpul contrapregatirii, valurile de asalt germane au reusit sa patrunda in prima pozitie de aparare unde s-au angajat violente lupte corp la corp. La centrul dispozitivului Diviziei 13, inamicul s-a apropiat nevazut prin culturile inalte si a asaltat de la mica distanta transeele noastre care suferisera mult din pricina focului artileriei. in zona cotei 100 au intrat in actiune rezervele de regiment, in cadrul carora se gasea si compania de mitraliere comandata de capitanul Grigore Ignat. Ocupand in graba o pozitie de tragere, aceasta subunitate de eroi a ramas neclintita la datorie, producand pierderi considerabile inamicului, pana ce ultimul tragator, comandantul companiei, a cazut rapus de baionetele dusmane. In Inaltul ordin de zi nr. 41 dat de comandantul suprem al armatei romane se spunea: „Capitanul Ignat Grigore, din Regimentul 51/52 infanterie, a fost gasit mort in transee, cu mitraliera in brate, inconjurat de oamenii sai si mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav si tot astfel a si murit... inconjurat de dragostea si devotamentul subalternilor sai care, facand cu piepturile lor zid de aparare in juru-i, i-au dat putinta sa-si manuiasca mitraliera lui draga pana Ia cel din urma cartus".
Cu toate pierderile pricinuite de aparatorii romani, fortele inamice au reusit, atacand in valuri, sa cucereasca o parte din padurea Razoare si sa realizeze o patrundere de circa 2 km in dispozitivu1 Diviziei 13 infanterie. Dusmanul se socotea victorios cand, deodata, batalia lua o intorsatura neasteptata. In acel moment critic, comandantul diviziei, generalul Ion Popescu, arunca in lupta rezervele care nu fusesera angajate, executand un contraatac prin surprindere in ambele flancuri ale pungii realizate de inamic. Atacurile fulgeratoare ale romanilor, care nu mai tineau seama nici de focul ucigator al tunurilor si mitralierelor germane si nici de numarul jertfelor ce sporeau vazand cu ochii, produc panica in randurile dusmanului care se retrage in dezordine. Cea mai mare parte a trupelor Diviziei 115 infanterie germana este nimicita, unii supravietuitori fug inapoi spre pozitiile de pe care plecasera. Ostasii romani sunt hotarati sa treaca la ofensiva pentru a alunga cit mai departe pe inamicul demoralizat, dar comandamentul Armatei 1 opreste actiunea si ordona trupelor sa se consolideze pe aliniamentul atins.
Concomitent cu luptele ce se desfasurau pe frontul Diviziei 13 infanterie, o inclestare de forte la fel de apriga avea loc in fasia de aparare a Diviziei 9 infanterie, in fata Marasestilor. Valurile de asalt a doua divizii germane au rupt prima pozitie de aparare si au obligat trupele noastre sa se retraga pe un aliniament ce trecea prin fata garii si pe marginea de sud a orasului Marasesti. Aici voiau sa ajunga dusmanii, dar panza de foc realizata de mitralierele romanilor, unele instalate in cladirea garii, ca si focul de flanc al artileriei de pe malul estic al Siretului, au ridicat un baraj de netrecut in calea agresorilor.
Ziua de 6 august 1917 s-a incheiat cu o grea infrangere suferita de fortele germane cotropitoare in fata zidului de netrecut al eroicilor aparatori romani. In ordinul de zi nr. 90 dat de generalul Eremia Grigorescu catre ostasii Armatei 1 se spunea: „In lupte crancene si vijelioase, inamicul, intreit in numar, in nesatioasa lui pofta de a cuceri si restul din bogatul trup al scumpei noastre Romanii, napustindu-se furios, s-a izbit 12 zile si 12 nopti de vitejia voastra ca de o stanca neclintita. La Susita si Siret ati naruit sfortarile groaznice ale salbatecului dusman, dovedind lumii odata mai mult ca nici pe aici nu se trece. Aci cunoscu generalul german Mackensen ce este infrangerea. Marasesti fu mormantul iluziilor germane... Ziua de 6 august a fost inscrisa de voi cu litere de aur in cartea vitejiei neamului nostru, afirmand in lumea intreaga drepturile lui nebiruite".
Victoria obtinuta de trupele Armatei 1 romane in ziua de 6 august a avut o influenta hotaratoare asupra deznodamantului final al bataliei de la Marasesti. Recunoscand infrangerea suferita in aceasta zi, comandamentul Armatei 9 germane a hotarat sa treaca la aparare in sectorul principal al frontului, renuntand la scopurile ce si le propusese la inceputul ofensivei. O ultima incercare facuta la 15 august in zona Muncelu a fost zadarnicita de actiunea darza a trupelor noastre. In ziua de 21 august 1917 ofensiva inamica a fost definitiv oprita, iar Armata 9 germana a trecut la aparare pe tot frontul.
Batalia de la Marasesti reprezinta cea mai mare si mai insemnata victorie a armatei romane din timpul primului razboi mondial. Ea a dus la zdrobirea ofensivei inamice si zadarnicirea definitiva a planurilor Puterilor centrale de a cuceri intregul teritoriu al tarii si a scoate Romania din razboi. Succesul tactic neinsemnat realizat de armata germana prin patrunderea, pe adancime de circa 8 km intr-un sector cu largimea de 30-35 km a fost platit de inamic cu pretul a 65 000 de soldati si ofiteri morti, raniti si disparuti. Pierderile inregistrate de trupele romane s-au cifrat la 450 de ofiteri si 21000 soldati, morti, raniti si disparuti. La baza acestei victorii stralucite a stat patriotismul ostasilor nostri, factor generator al atator fapte de vitejie si eroism. S-a demonstrat si in aceasta batalie ca soldatul roman, bine inzestrat cu armament si mijloace de lupta moderne, a fost superior soldatului inamic. Mai ales curajoasele sale atacuri si contraatacuri 1a baioneta, de care dusmanul se temea cel mai mult, s-au dovedit irezistibile si 1-au facut cunoscut lumii intregi.
Adversarii de atunci au fost ei insisi nevoiti sa recunoasca eroismul luptatorilor romani. Generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane, scria in darea de seama asupra bataliei de la Marasesti. Armatele ruse si romane s-au batut vitejeste si fiecare sant, fiecare casa, fiecare inaltime au fost aparate vitejeste. La randul sau, generalul von Morgen, comandantul Corpului german, infrant in lunca Siretului, recunostea ca: „Rezistenta inamicului, si in special a romanilor, a fost neobisnuit de indarjita si s-a manifestat prin 61 contraatacuri in cursul celor 14 zi1e de lupte. Ele au dus la ciocniri 1a baioneta si ne-au provocat pierderi foarte mari. Luptele din august au dovedit ca romanii erau adversari redutabili".
      Victoria armatei române la Mărăsesti a avut un puternic ecou peste hotare, fiind apreciată, pe buna dreptate, printre cele mai importante succese ale aliaților împotriva Puterilor Centrale. Exprimând impresia profundă produsă în întreaga lume de bravura ostașilor noștri, ziarul englez „Times" scria la 17 august 1917 că „romanii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldații germani au fost atât de violent atacați, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca să nu fie făcuți prizonieri. Aceasta este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei".

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘTI - IULIE 1917 BBB X



     In vara anului 1917, de la soldat la general, crescuse dorința de a da piept cu dușmanul, pentru a-1 alunga de pe pământul patriei cotropite și a răzbuna suferințele îndurate. Cu vie emoție au ascultat ostașii noștri vibranta chemare la luptă a comandantului Armatei a II-a romane, generalul Alexandru Averescu, care în ordinul dat în ajunul bătăliei spunea: „Ostași ! A sosit momentul mult așteptat de toată suflarea romanească, de voi insă mai mult decât de oricine, să reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele parinților, fraților, copiilor noștri, sub apăsarea vrăjmasului hrăpăreț. Nu uitați că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă și mai sfântă cauză: pentru izgonirea cotropitorilor din căminele noastre".
                 După o intensă pregătire de artilerie, care a durat două zile, în dimineața de 11 iulie 1917, la ora 4, trupele Armatei a II-a române au declanșat ofensiva împotriva pozițiilor germane și austro-ungare din sectorul Mărăști. Inamicul, care dispunea în această zonă de 21 batalioane de infanterie și 36 escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 mitraliere și 142 guri de foc de artilerie. Iși sprijinea apărarea pe un sistem dezvoltat de lucrări genistice. Fortele Armatei a II-a române totalizau: 56 batalioane și 14 escadroane, dispunând de 448 mitraliere, 228 guri de foc de artilerie (dintre care 52 grele) și 21 de avioane. Raportul de forțe era de 2,7/1 la infanterie; 1,6/1 la artilerie si 2/1 la cavalerie, în favoarea trupelor noastre. Un fapt demn de semnalat era că, spre deosebire de campania anului 1916, acum unitațile Armatei a II-a române aveau aproape de trei ori mai mult armament automat decât inamicul din fața sa.
               Lovitura principala a Armatei a II-a române a fost dată cu Corpul 2 armata care a reușit, printr-un vijelios atac al infanteriștilor săi, să rupă prima poziție de apărare a inamicului, obligându-1 să se retragă la sud-vest de raul Sușița. Deosebit de crâncene au fost luptele duse de ostașii din regimentele 2 vânători și 4 infanterie pentru zdrobirea rezistențelor inamice de pe dealul Mărăști, puternic organizat pentru defensivă. Aici au fost angajate înverșunate lupte la baionetă, care 1-au silit pe dușman să părăsească prima poziție de apărare. In vremea aceasta, Regimentul 22 infanterie, printr-un curajos atac de front, combinat cu o manevră de învăluire, pe la nord, a cucerit satul Mărăști, zdrobind prin lupte corp la corp, duse și pe timpul nopții, rezistențele dușmane. Concomitent cu ofensiva Armatei a  II-a române, a trecut la acțiune și dreapta Armatei a IV-a ruse, ale carei trupe, până în seara zilei de 11 iulie, au cucerit dealul Momâia și satul Voloscani. Prima zi de ofensivă a forțelor române și ruse s-a încheiat cu un important succes. Poziția defensivă a inamicului a fost ruptă într-un sector larg de peste 20 km, trupele germane și austro-ungare fiind silite să se retragă pe un nou aliniament.
              In zilele urmatoare, ofensiva Armatei 2 române a continuat cu aceeași impetuozitate. Intrucât noua linie defensivă a inamicului se stabilise pe un șir de înaltimi care îi asigurau o anumită tărie, așa cum erau dealurile Arșita, Teheraele, Rachițasele, comandantul armatei, generalul Alexandru Averescu, a hotărât să introducă în luptă Divizia 1 infanterie aflată în rezervă. Noile poziții defensive inamice au fost atacate și cucerite de trupele române în luptele din 13 și 14 iulie. Sub presiunea ofensivei energice a forțelor noastre, dușmanul a fost silit să părăsească depresiunea Vrancei și să se refugieze în munți, lăsând în urma lui mii de morți, un însemnat număr de prizonieri și o mare cantitate de material de război.
             In ziua de 15 iulie trupele române și-au continuat efortul ofensiv, înfruntând cu vitejie atât greutățile terenului frământat și foarte greu accesibil, cât, mai ales, rezistența înverșunată a unui inamic bine instalat în apărare, cu lucrări genistice amenajate cu mult timp înainte. După lupte de o rară violență, ostașii Diviziei 6 infanterie au reușit să cucerească muntele Sboina Neagră și înălțimile învecinate.
           Succesele repurtate de trupele române în primele zile ale ofensivei au obligat comandamentele german și austro-ungar să ia măsuri urgente de întărire a frontului de la Mărăști, deplasând în aceasta zonă numeroase forțe noi, precum și trei divizii din cele pregătite pentru ofensiva din sectorul Namoloasa.
         Evoluția nefavorabilă a operațiilor militare pe frontul din Galiția și Bucovina, unde trupele ruse începuseră să se retragă sub presiunea forțelor Puterilor Centrale, a determinat comandamentul romano-rus sa efectueze o regrupare și să renunțe la ofensiva care se desfășura atât de favorabil. Astfel, în seara de l9 iulie operațiile ofensive ale Armatei a II-a române au fost oprite, iar unitățile ei au trecut la apărare, extinzându-și fâșia de acțiune spre nord până în valea Doftanei.
            Bătălia de la Mărăști s-a încheiat cu o biruință stralucită a trupelor romane. Acțiunea noastră ofensivă, purtată timp de nouă zile, cu o neasemuită energie, a obligat comandamentele german și austro-ungar să renunțe la planul de campanie inițial și să efectueze importante deplasări de forțe spre zonele periclitate prin ruperea frontului. Bilanțul bătăliei de la Mărăști a fost deosebit de bogat. Rupând apărarea inamică de pe un front de peste 30 km lărgime și pe o adâncime de 20 km, trupele române au eliberat un teritoriu de circa 500 kilometri patrați și au recucerit 30 de localități. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 2 793 prizonieri, 69 guri de foc, 27 mitraliere, 2 500 puști și o mare cantitate de muniții de artilerie și infanterie. Cateva mii de militari inamici zăceau morți pe văile și dealurile Vrancei.. Victoria Armatei a II-a române nu fusese deloc ușoară. Ea fusese platită cu prețul a 1 469 morți și 3 052 răniți.
            Bătălia de la Mărăști rămâne ca un episod strălucit al luptelor din vara anului 1917, o dovadă grăitoare a creșterii capacității militare a cadrelor de comandă ca și a elanului și vitejiei soldatului român. Acest prim examen la care au fost supuse trupele noastre dupa reorganizarea lor a fost trecut cu succes. O contribuție notabilă la victoria de la Mărăști a adus-o populația civilă din zona luptelor, care a furnizat trupelor informații despre inamic și le-a călăuzit pe poteci de munte necunoscute de dușman pentru a cădea prin surprindere în flancul și spatele pozițiilor acestuia.
   

REFACEREA ȘI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE 1917 BBB X



              In iarna și primăvara anului 1917 în Moldova s-a desfășurat o activitate febrilă pentru reorganizarea armatei române și refacerea potențialului ei de luptă. In condiții excepțional de grele, când o mare parte din teritoriul țării era cotropit de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unitaților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. Hotărâte să înfrângă cu orice preț pe dușman și să elibereze teritoriul cotropit, masele populare au suportat cu bărbăție toate lipsurile, au învins toate greutățile și au asigurat forțelor armate ale țării tot ce le era necesar.
           La nivelul conducerii forțelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina până la Marea Neagră, comanda supremă a revenit regelui Ferdinand al României, dar frontul românesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din răsărit, în frunte cu țarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov, iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
            Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați s-au putut înzestra 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unități germane, cu care trupele române aveau să se măsoare curând. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizată și înzestrată aeronautica română. O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, trimisă la cererea guvernului român. Unii dintre ei au luptat și au cazut alături de ostașii români în marile bătălii din vara anului 1917.
           In tot cursul iernii și primăverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților și marilor unități s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și ,mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, puști-mitralieră, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
                 Printr-un suprem efort al intregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioadă relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Constituită acum din mari unități omogene ca structură, dotare și instruire a efectivelor, dispunând de armament automat modern și în cantități suficiente, precum și de o artilerie puternică, armata română a devenit o forță capabilă să desfășoare operații ofensive și de aparare de mare amploare pe teritoriul național. Pe bună dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia că armata română „nu este cu nimic mai prejos decât oricare din armatele marilor puteri aliate".
             Comparabile cu unitățile germane și austro-ungare pe planul organizării și înzestrării pentru luptă, trupele române erau net superioare acestora prin moralul lor înalt. Soldații și ofițerii români erau plini de încredere în victoria finală, hotărâți să nu precupețească nici un sacrificiu pentru a-și elibera căminele cotropite. Caracterizand armata română refăcută, poetul Octavian Goga scria în acele zile: „O oaste nouă, mai vartoasă ca cea dintăi, încercată. de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste care e mândria țării, așteptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multa încredere și mai multă îndârjire".
           In provinciile românesti din Austro-Ungaria, romănii au simțit din plin consecințele războiului, dând jertfe mari și participând activ la efortul general românesc de eliberare și întregire națională. Ei au fost mobilizați și trimiși în primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde au plătit un greu tribut de sânge pentru o cauză straină. In Transilvania și Banat au fost mobilizați circa 500 000 de români (5,5% din forțele imperiului), din care 92,6% au fost trimiși direct pe front, iar din aceștia 20% s-au pierdut morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia română din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare românii credeau că locul lor era în armata română și alături de România. Peste 100.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei române. Ca masură de protecție împotriva „contaminării" militarilor români cu ideile românismului și a dezertărilor peste Carpați Comandamentul austro-ungar a retras pe alte fronturi unitățile cu majoritate românească din zonele limitrofe României. In Transilvania și Bucovina măsurile polițienesti antiromânesti au ajuns la cote maxime. S-au intentat mii de procese românilor, altii au fost deportați sau trimiși pe front (Iuliu Maniu–1915). S-au întețit măsurile discriminatorii, de desnaționalizare a românilor. Fruntașii politici au protestat, au înaintat plângeri și memorii la Viena și Berlin solicitând autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte, iar ostașii de pe front, cu un „pronunțat și manifest sentiment românesc", protestau în forme proprii: refuzul recrutării, dezertarea și trecerea în România, sau predarea la ruși pe frontul din Galiția.
            După reocuparea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un nou val de teroare: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări (3 000 de intelectuali deportați în vestul Ungariei, circa 6 000 de români intemnițați etc.). Starea de spirit a populației românești și a soldaților români devenise „tot mai explozivă". Formarea detașamentelor de voluntari din rândul prizonierilor români din Rusia și venirea lor pe frontul românesc, începand din iunie 1917 au marcat o formă superioară de exprimare a voinței românilor ardeleni și bucovineni pentru eliberare și întregire națională.
            Pentru campania anului 1917, Conferința internațională de la Chantilly hotărâse să se desfășoare operații ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de răsărit se preconiza scoaterea Bulgariei din război printr-o ofensivă a trupelor române și ruse spre sud, combinată cu o înaintare a forțelor aliate de la Balcani spre nord.
           Raportul de forțe – economic si militar – între cele două mari tabere beligerante începuse să se schimbe în favoarea Antantei, mai ales odată cu intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917). Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operații cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă, astfel: în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata a I-a română și cu dreapta Armatei a VI-a ruse; lovitura secundară trebuia dată la Mărăsti, cu Armata a II-a română și cu dreapta Armatei a IV-a ruse. Ulterior, prin. înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie încercuită și nimicită Armata a IX-a germană.
           Comandamentul Puterilor Centrale își propusese în planul său de campanie să nimicească forțele romăne și ruse din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării și să-și deschidă drum spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. In acest scop el intenționa să execute o lovitură puternică dinspre nord, din Galiția și Bucovina, combinată cu ofensiva Armatei a IX-a germane în zona Nămoloasa, care după ruperea apărării noastre de pe Siret, trebuia să dezvolte inaintarea spre nord.
Bătăliile care s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei în vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile comandamentului german și austro-ungar.

CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE DIN 1916 - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X




     Insuflețită de dorința arzatoare de a elibera pământul Transilvaniei de sub dominația straină, armata română a început, în noaptea de 14/15 august 1916, ofensiva pe frontul Carpaților. Trupele de acoperire ale celor trei armate au zdrobit rezistențele inamice, au pus stăpânire pe trecătorile Carpaților Orientali și Meridionali și au pătruns simultan în Transilvania. In luptele purtate în bazinul Hațegului și lângă Orșova, în zona Timișului de Jos, Bran, la sud de Sibiu, unitățile române au dovedit vitejie și măiestrie militară, au îmbinat cu succes focul cu manevra prin surprindere în flancul și spatele dispozitivului inamic. Până spre sfârșitul lunii august, forțele principale ale celor trei armate române au desfășurat cu succes operațiile ofensive stabilite în planul Marelui Cartier General, pătrunzând cu impetuozitate pe o adâncime de peste 120 km în zona centrală a frontului din Transilvania. Au fost astfel eliberate orașele Brașov, Sfântu Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea Ciuc si Orșova. Pretutindeni trupele noastre au fost primite cu entuziasm și bucurie de populația romanească din Transilvania eliberată. Dând expresie acestor sentimente „Gazeta Transilvaniei" scria în acele zile: „Stăm încă uluiți, nu găsim cuvinte să dăm glas bucuriei înabușite de suferințele seculare... Fratii liberatori au sosit... Bine ați venit și mergeți cu bine tot înainte". In timp ce la nord și vest de arcul carpatic înaintarea forțelor române se desfășura cu rezultate favorabile, pe frontul de sud inamicul a trecut la ofensivă. O puternică grupare germano-bulgară, sub comanda feldmareșalului von Mackensen, a atacat în sudul Dobrogei, cu lovitura principală împotriva capului de pod de la Turtucaia unde se aflau în apărare trupele Diviziei 17 infanterie. In zilele de 23 si 24 august au avut loc în această zonă lupte extrem de înverșunate. In ciuda rezistenței dârze opuse și deselor contraatacuri ce le-a executat, divizia română, suferind pierderi grele și fiind încercuită de forțele inamice superioare ca număr și înzestrare, a fost nevoită să cedeze capul de pod de la Turtucaia. Luptele de la Turtucaia au suferit grav și din cauza unei grave lipse de comandă. Corpul de armată rus, prevăzut prin convenția militară, să ocupe poziții defensive în Dobrogea, a intervenit cu mare întârziere și nu a mai putut salva situația. Puternica presiune a forțelor agresoare a silit trupele romane sa se retragă spre nord, ducând lupte pe aliniamente succesive, până ce, la 6 septembrie; inamicul a fost oprit pe linia Cernavodă-Constanța. Evenimentele petrecute pe frontul din Dobrogea au avut consecinte importante asupra desfășurarii ulterioare a primei campanii, în ansamblul ei.
             Comandamentul român a hotărât, la 6 septembrie, oprirea ofensivei în Transilvania și transportarea unor importante forțe de acolo pe frontul de sud, tocmai în zilele în care numeroase forțe germane se concentrau la nord de Carpați, pregătindu-se pentru contraofensivă. Marele Cartier General român, schimbând planul de campanie cu care începuse războiul, a hotărât să treacă la aparare în Transilvania, aproximativ pe aliniamentul atins de cele trei armate, și să execute o puternică ofensivă in Dobrogea, pentru a nimici gruparea inamică patruns acolo.
           La 18 septembrie, două divizii române au trecut Dunarea, prin surprindere, în zona localitatii Flămânda și au început să înainteze spre sud. Alte patru divizii se pregăteau să treacă peste podul de vase ce se construia sub focul bombardamentelor aviației germane. Deși în decurs de două zile trupele române au respins rezistențele inamice și au realizat lărgirea capului de pod, conturându-se un succes al acestei operații, comandamentul roman a hotărât să renunțe la manevra de la Flămânda și să retragă forțele trecute la sud de Dunăre. Aceasta decizie era determinată de faptul ca în Transilvania inamicul trecuse la ofensivă, dar și de faptul că timpul era nefavorabil la sud de Dunăre.
               Aici, pe lângă Armata 1 austro-ungară, fusese constituită, din mari unități aduse de pe alte fronturi, Armata a IX-a germana, pusă sub comanda generalului Falkenhayn, fost sef al Marelui Cartier General german. La 13 septembrie inamicul a început ofensiva pe valea Oltului. Trupele romane ocupau o poziție izolată, la sud de Sibiu, fiind despărțite de grupările vecine prin mari masive muntoase. Timp de trei zile cât a durat bătălia de la Sibiu, ostașii români au opus o rezistență deosebit de dârză în fața forțelor dușmane superioare numeric, retrăgându-se apoi pe crestele munților până la vechea frontieră.
             Forțele germane au atacat, de asemenea, pozițiile Armatei a II-a române ale cărei efective fuseseră reduse simțitor prin trimiterea unor unități pe frontul de sud. Sub presiunea deosebit de puternică a forțelor inamice, covârșitoare ca număr și tehnică, trupele noaste au fost nevoite să se retragă pe crestele Carpaților. Astfel a luat sfârșit, după patruzeci de zile de la declararea războiului, ofensiva română din Transilvania.                       Armata noastră începea o noua etapă a campaniei, al cărei obiectiv central era apărarea trecătorilor Carpaților împotriva invaziei inamice care devenea tot mai amenințătoare. Intr-adevar, profitând de stagnarea operațiilor militare pe alte fronturi, Puterile Centrale au concentrat numeroase forțe pe frontul român pentru a scoate din lupta țara noastră și a ocupa bogatele sale zone agricole și petrolifere. Trei mari generali, dintre cei mai capabili, urmau sa conduca invazia: Falkenhayn și Arz von Straussenberg la nord, von Mackensen la sud. Aproape două luni inamicul și-a alternat loviturile repetate, când în sectorul nordic, când în cel sudic, cautând punctele slabe ale acestui front extrem de vast, aproape 1 200 km, adică tot atât cât frontul rus, de la Riga la Carpați.
            In cursul lunii octombrie, forțele germane și austro-ungare au declanșat prima bătălie pentru cucerirea trecătorilor Carpaților. Trupele inamice au reușit, cu prețul unor mari pierderi, să ocupe intrările nordice ale defileelor Bran, Predeal și Buzău. Atacurile de flanc date în direcția pasurilor Oituz și Ghimeș, cu intenția de a deschide accesul pe valea Trotușului și a Siretului, au eșuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistența, de o dârzenie fără seamăn, a Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a cărei deviză „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotărârii intregii armate române de a apăra pământul scump al patriei. In ziua de 6 octombrie 1916, printr-un vijelios atac la baionetă, ostașii acestei mari unități române, supranumită de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul pătruns în forță dincolo de linia fostei frontiere, producându-i grele pierderi.
            Nici incercările trupelor inamice de a pătrunde pe valea Oltului, pe la Turnu Roșu și pe valea Topologului nu au avut mai mult succes. Șeful Marelui Cartier General austro-ungar declara într-un raport adresat comandamentului suprem: „Românii se apără atât de crâncen, încât un succes hotărâtor nu este de așteptat decât numai prin aducerea de forte importante din partea noastră".
             Nereușind să-și deschidă prin forță drumul cel mai scurt spre București, inamicul a încercat o lovitură prin surprindere pe Valea Jiului, executând, la 10 octombrie, o puternică acțiune ofensivă împotriva pozițiilor apărate de Divizia 11 infanterie. După ce au depășit slabele rezistențe ale elementelor de acoperire de pe fosta frontieră din zona muntoasă, forțele inamice au înaintat până la nord de Târgu Jiu. Contraatacul viguros al trupelor române, dat la 14 octombrie 1916, a provocat o mare derută în rândul inamicului a cărui retragere precipitată nu s-a mai oprit decât pe pozițiile inițiale de plecare la ofensivă. La aceste lupte a luat parte cu o insuflețire patriotică impresionantă populația satelor din zonă și îndeosebi locuitorii orașului Târgu Jiu, bătrâni, femei, copii, barbați nemobilizați pentru front, care, înarmați cu puști de vânătoare, sau cu arme luate de la răniți, au respins un detașament german ce încerca să treacă podul de peste Jiu. In luptele din Valea Jiului din octombrie 1916, printre cei ce și-au jertfit viața pentru apărarea patriei amenințate s-a aflat și generalul Ion Dragalina, comandantul Armatei I-a române, rănit mortal în zona acțiunilor de luptă.
             Prima bătălie a trecătorilor luase sfarșit printr-un eșec general al planurilor comandamentului german, dar defensiva română devenea din ce în ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor centrale erau aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistența forțelor române.
         In cursul lunii noiembrie 1916 inamicul, cu forte sporite, a declanșat cea de a doua bătălie a trecătorilor, atacând simultan pe mai multe directii. Gruparea generalului Kuhne a atacat cu 7 divizii pozițiile noastre de pe Valea Jiului apărate de o singură divizie română. In ciuda disproporției forțelor, românii s-au luptat cu dârzenie în fața orașului Târgu Jiu, dar au fost nevoiți să se retragă. După ce a ocupat Craiova, această grupare a forțat Oltul și a început înaintarea spre București. Concomitent, alte două grupări inamice își îndreptau eforturile ofensive în aceeași direcție: dinspre nord, gruparea generalului Kraft, care reușise să pătrundă pe valea Oltului; dinspre sud, gruparea generalului Kosch, care forțase Dunărea la Zimnicea.
             Pentru a face față acestei situații deosebit de grave, comandamentul suprem român a pregătit o mare operație contraofensivă, care a rămas in istorie sub denumirea de „Bătălia pentru București". Planul bataliei prevedea oprirea cu orice preț a  înaintării inamicului dinspre vest și nord-vest, în timp ce forțele Armatei de Dunăre, puse sub comanda generalului Prezan, urmau să atace gruparea generalului Kosch, socotită ca cea mai periculoasă. Din nefericire, acest plan temerar nu a putut fi realizat. In fața imensei superiorități numerice a forțelor invadatoare, trupele române, obosite, slab dotate cu armament și muniții, cu rândurile rărite din luptele anterioare, nesprijinite de aliații ruși, au încercat zadarnic, printr-o supremă sforțare, să stăvilească pe dușman. Marea bătălie de pe Neajlov și Argeș, deși încărcată de numeroase episoade în care vitejia și spiritul de jertfă al ostașilor români s-au vădit din nou cu putere, s-a încheiat în defavoarea forțelor române.                Un factor nu lipsit de importanță care a condus la acest insucces l-a constituit imprudență a doi ofițeri de stat major care, fiind luați prizonieri, au lasăt să cadă în mainile inamicului planul bătăliei conceput de comandamentul roman. Aflând secretul manevrei proiectate de români, generalul Falkenhayn a putut lua măsuri imediate de contracarare, apropiindu-și victoria. La 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, armatele inamice intrau în București, în vreme ce trupele romîne începeau retragerea spre est, luptând pe aliniamente succesive în întreg spațiul dintre Carpați și Dunăre.
                In ultimele zile ale lunii decembrie a luat sfârșit campania română din 1916. Epuizarea potențialului combativ al forțelor inamicului nu ii permitea acestuia continuarea luptelor în condițiile unei ierni aspre. Astfel, frontul s-a stabilizat; linia ce se întindea de pe Carpații Orientali, pe cursul inferior al Siretului și Dunărea maritimă. Acest front era menținut de o armata română, Armata a II-a, compusă din șase divizii, și de trei armate ruse.
               Campania anului 1916 se încheia cu un rezultat nefavorabil. Două treimi din teritoriul statului român erau ocupate (circa 100 000 km.p. si 3,5 milioane de locuitori), intrând sub administrație militară și un regim de jaf și exploatare sălbatică a tuturor bogațiilor țării, de teroare asupra populației care nu reușise să se refugieze în Moldova. In cei doi ani de ocupație ce au urmat Romania a fost jefuită de 1 140 809 tone produse petroliere, peste 1,7 milioane tone cereale, milioane de animale mari și ovine, mașini și utilaje. Puterile Centrale n-au putut totuși să scoată România din război. Actiunea României a dus la uzura și diminuarea capacității combative a Puterilor Centrale în favoarea Antantei. Armata română a pierdut circa 250 000 oameni – morți, răniți și dispăruți.
          Campania din anul 1916 oferă numeroase învățăminte de ordin militar, care au contribuit la dezvoltarea artei militare românești. In campania din 1916, conducerea politică și militară a României a avut probleme deosebit de grele de soluționat pe plan strategic, rezultate din desfășurarea războiului pe două fronturi, ambele cu întinderi foarte mari față de cantitatea de forțe de care dispunea armata română, fără un sprijin corespunzator din partea aliaților, acestea impunând soluții și măsuri originale și mai ales oportune.
              Situațiile strategice mai importante pe care comandamentul român le-a avut de rezolvat în anul 1916 au fost: executarea ofensivei în Transilvania, zdrobirea grupării inamicului patruns în Dobrogea și apărarea Munteniei.
          Prin aplicarea planului de campanie, se desprinde concluzia ca forțele române puteau ajunge pe Mureșul mijlociu, unde frontul s-ar fi scurtat și s-ar fi creat condiții pentru continuarea ofensivei spre vest, nord-vest, sau pentru organizarea unei puternice apărări în Transilvania, pe un aliniament tare din teren, cum erau Munții Apuseni, sau cursul mijlociu al Mureșului, fapt ce ar fi permis ulterior trupelor române sa facă față în condiții mai bune ofensivei inamicului.
         Patrunderea inamicului în Dobrogea și în special pierderea capului pe pod Turtucaia a influențat puternic comandamentul român,  determinându-l să modifice planul de campanie.
            Manevra pe direcții  interioare aplicată de comandamentul român în bătălia de pe Neajlov-Argeș a fost concepută în mod corespunzător, dar nu a dus la rezultatele scontate deoarece raportul de forțe a fost nefavorabil pentru trupele române, informațiile privind deplasarea diferitelor grupări de forțe inamice fiind incomplete și nu s-au luat măsurile cele mai indicate de asigurare a flancului descoperit pentru a da libertatea de acțiune necesară grupării de manevră. Se pare că mai indicat ar fi fost să se treacă la apărare pe aliniamentul definit de raul Argeș, pe care, în funcție de situația concretă s-ar fi adoptat apărarea fermă, apărarea manevrieră, sau chiar s-ar fi trecut la ofensivă.
           In cursul campaniei, comandamentul român a conceput și a executat două manevre strategice pe direcții de operații exterioare: prima in Transilvania (potrivit planului de campanie inițial), iar cea de-a doua pe frontul de sud, manevra de la Flămânda, în septembrie 1916. Nici una însă nu a fost dusă până la capăt, dar ambele oferă unele învățăminte.
               Pe plan operativ, armata română a desfășurat atât operații ofensive cât și operații de apărare.
Operațiile ofensive declanșate la 15 august 1916, s-au desfășurat în teren muntos, fâșiile de ofensivă ale armatelor fiind largi (150-200 km), iar marile unități tactice au acționat in lungul trecătorilor cu mari intervale între ele, rezultând un pronunțat caracter de independență. Directiile de ofensivă ale armatelor au fost, în general, convergente în adâncimea apărării inamicului, fapt care ar fi permis micșorarea ulterioară a fașiilor de ofensivă și realizarea unei strânse cooperări operative, dacă ofensiva nu ar fi fost oprită.
        Trupele române au executat o singură operație ofensivă care s-a desfășurat complet, până la deznodământul final, bătălia de pe Neajlov-Argeș. In cadrul bătăliei, comandamentul român a conceput combinarea unei lovituri frontale cu o manevră de întoarcere amplă. Situația strategică de ansamblu (Gruparea Kühne intervenind în flancul și spatele Grupului de manevră român) și în special, raportul de forțe general nefavorabil trupelor române au împiedicat obținerea succesului. Aceasta împrejurare prilejuiește concluzia ca acțiunile tactic-operative au valoare numai în măsura în care ele corespund situației strategice și posibilităților reale ale forțelor avute la dispoziție.
           In operațiile de apărare, dispozitivele operative au fost constituite pe un singur eșalon, armata păstrând în rezervă, de regulă, o singură divizie. Ca particularitate a dispozitivelor realizate de marile unități este aceea ca având fașii largi de apărat, își grupau forțele pe anumite direcții, cu intervale mari între ele, ceea ce, însă, oferea posibilitatea inamicului să-și concentreze succesiv efortul asupra diferitelor părți ale dispozitivului, realizand o mare superioritate de forțe și mijloace, să le manevreze prin intervalele existente. Dezavantajul astfel creat, a impus necesitatea executării manevrei de forțe și mijloace pentru a se putea face față ofensivei inamicului.
               Apararea a avut în general un caracter dinamic. Contraatacurile s-au executat pe una sau mai multe direcții, fiind, de regulă, indreptate asupra flancurilor inamicului, obținându-se de multe ori rezultatele scontate.
           Pe plan tactic, trupele române au desfășurat numeroase lupte ofensive, de apărare și în condiții speciale. Ofensiva marilor unități tactice și a unităților a avut aspectul specific acțiunilor duse în munți, folosindu-se frecvent detașamente înaintate.
             Ca forme de manevră a fost folosită lovitura frontală, combinată cu învăluirea și întoarcerea.
             Principalul neajuns în ducerea luptei ofensive a constat în slaba cooperare dintre infanterie și artilerie, fiecare din cele două arme ducându-și acțiunile, în mare masură, pe cont propriu.
          In apărare, cele mai caracteristice și mai reușite acțiuni duse de trupele române au fost cele din Carpați. Comandamentele marilor unități au ales just direcțiile de interzis si au realizat o repartiție corespunzatoare a forțelor și mijloacelor, în funcție de importanța acestor direcții. Intervalele au fost supravegheate, iar flancurile asigurate cu detasamente ușoare. Majoritatea forțelor marilor unități se găseau în eșalonul întâi, iar rezervele erau uneori neînsemnate și dispuse la o distanță mică de eșalonul întâi, în special pe direcțiile principale de interzis. In asemenea condiții, dispozitivele deveneau vulnerabile față de armamentul automat și in special față de artilerie, pierderile provocate fiind însemnate.
       Apararea trupelor române a avut, în general, un caracter dinamic, folosindu-se pe scară largă contraatacurile, care uneori erau executate frontal în fața limitei dinainte a apărării, în majoritate cu trupe din esalonul întâi, înainte ca inamicul să fie oprit, fără a fi sprijinite de artilerie și de aceea nu s-au soldat cu efectele scontate, trupele ce contraatacau suferind serioase pierderi.
           Referitor la folosirea diferitelor categorii de arme au rezultat învățăminte prețioase care au produs unele mutații în organizarea, înzestrarea și intrebuințarea lor, încă de pe timpul desfășurării campaniei. Astfel, focul armamentului automat a obligat cavaleria să descalece, adoptand procedee de lupta similare cu ale infanteriei; artileria și-a reconsiderat modul de acțiune pe măsura acumulării experienței de luptă, renunțând tot mai mult la folosirea descentralizată în favoarea intrebuințării focului masat și conducerii lui centralizate.
            In timpul campaniei din anul 1916 armata română și-a însușit o bogată experiență de luptă, care a stat la baza schimbărilor în bine ce s-au produs, și a fost valorificată în mod substanțial în procesul de reorganizare a armatei și pe timpul desfășurarii campaniei din vara anului 1917, în cadrul marilor bătălii din sudul Moldovei.

BĂTĂLIA DE LA OITUZ 1917 - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X




                     Aceasta este numită cea de a doua Bătălie de la Oituz, prima fiind cea din toamna anului 1916.
           In cursul lunii octombrie 1916, fortele germane si austro-ungare au declanșat prima bătălie pentru cucerirea trecătorilor Carpatilor. Trupele inamice au reușit, cu prețul unor mari pierderi, să ocupe intrările nordice ale defileelor Bran, Predeal si Buzau. Atacurile de flanc date în direcția pasurilor Oituz și Ghimeș, cu intenția de a deschide accesul pe valea Trotușului și a Siretului, au eșuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistența, de o dârzenie fără seamăn, a Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a carei deviză „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotărârii intregii armate române de a apăra pământul scump al patriei.
           In ziua de 6 octombrie 19I6 printr-un vijelios atac la baionetă, ostașii acestei mari unități române, supranumită de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul pătruns în forță dincolo de linia fostei frontiere, producandu-i grele pierderi.
           In vara anului 1917, după terminarea bătăliei de la Mărăști, Armata a II-a ocupa următorul dispozitiv: Corpul 4 avea Divizia 7 Infanterie între râul Dofteana și râul Oituz, Divizia 6 Infanterie între Oituz și Măgura Cașinului și Divizia 8 în continuare până la nord de Zboina Neagră. Corpul 2 avea între Zboina Neagră și Valea Sării Diviziile 12, 1 și 3 Infanterie. Rezerva era constituită din patru batalioane. Nu a existat timpul necesar pentru a dezvolta slabele fortificatii existente.
           De partea cealaltă, Armata I austro-ungară planuia sa atace cu Grupul Gerock, aripa sa stangă, de-a lungul Vaii Oituzului. Efortul principal revenea Corpului 8 austro-ungar, care era dispus între Valea Dofteanei și Măgura Cașinului, în fața Diviziilor 7 si 6 Infanterie române. Acesta era alcătuit din Divizia 70 Infanterie austro-ungară, Divizia 117 germană și Divizia 71 austro-ungară. In rezervă avea Diviziile 7 si 8 Cavalerie austro-ungare, care erau pregătite să exploateze un eventual succes al infanteriei.
           Atacul a fost hotărât pentru data de 8 august 1917. Divizia 117 Infanterie germană trebuia să înainteze pe la nord de Valea Oituzului, spre vârfurile Ungureanu si Coșna, iar Divizia 71 austro-ungară pe la sud de vale. Divizia 70 Infanterie austro-ungară trebuia să asigure stanga Corpului 8, atacând spre Târgul Ocna peste inalâțimile Cireșoaia și Pravila. Sectorul de atac era larg de 7 km, iar Puterile Centrale realizaseră o superioritate de forte de 4 la 1.
           Pregatirea de artilerie a durat patru ore si jumătate și a fost foarte violentă. In sectorul Diviziei 7, varful Pravila a fost asaltat de patru ori de Divizia 70 austro-ungară fără nici un rezultat, Regimentul 27 Dorobanți Bacau, pe aripa dreaptă a diviziei romane, rezistând pe poziție. La aripa stangă, Regimentul 16 Dorobanți Baia, presat de Divizia 117 Infanterie germană a cedat 1-2 km în zona vârfului Ungureanu, suferind pierderi mari. Companiile 9 și 10 au fost încercuite, dar au reușit să iasă spre liniile amice. Vârful Balcuța a fost atacat de Divizia 71 austro-ungară, care, cu mari eforturi, a împins înapoi Regimentele 11 Dorobanți și 7 Vânători aproximativ 1-2 km. La sud, Regimentul 10 Dorobanți Putna a reușit să-și păstreze poziția. Astfel, în timpul primei zile a bătăliei, Corpul 8 austro-ungar a realizat o pătrundere în zona centrală a frontului.
             In timpul nopții, generalul Văleanu, comandantul Corpului 4 roman, a ordonat un contraatac în zona centrală, trupele sale reușind să recăștige o parte din terenul pierdut în timpul zilei. Regimentul 27 a capturat 200 de prizonieri, 3 mitraliere și un tun. Dar pe 9 august, dupa-masa, Puterile Centrale au reluat ofensiva. Divizia 117 germană a forțat Regimentul 16 să se retragă pe Muntele Coșna, Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au luat vârful Pravila. Divizia 7 Infanterie română s-a retras pe un nou aliniament de apărare.
          Pe 10 august 1917, presiunea asupra Diviziei 7 s-a mărit, trupele române fiind nevoite să cedeze Slănicul, iar Muntele Coșna a fost asaltat puternic, dar a rezistat. Situația era critică, deoarece turpele din prima linie erau epuizate după trei zile de lupte extrem de violente, iar Corpul 4 nu mai dispunea de rezerve. De asemenea pozițiile pe care se afla erau ultimile înalțimi înaintea văii Trotușului. Generarul de corp de armata Alexandru Averescu a ordonat Corpului 2 sa trimită toate rezervele disponibile și a cerut întăriri Marelui Cartier General. Deoarece batalia de la Mărășești era în toi nu s-a putut trimite urgent decât Divizia 1 Cavalerie, care a ajuns la Onești a doua zi dimineața. Mai erau în drum Batalionul de Vânători Munte și Brigada de Grăniceri.
          Generalul Gerock a aruncat în luptă și el ultimele rezerve pe 11 august, în încercarea de a sparge frontul. Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au atacat Cireșoiaia, care era aparată de Regimentul 15 Dorobanți Razboieni. Toate asalturile au fost respinse, dar, în urma infiltrării unor unități austriece pe la sud de vârf, fiind amenințat cu încercuirea, regimentul s-a retras în Valea Trotușului. Târgul Ocna era acum direct amenintțat. Mai la sud, Divizia 117 germană a asaltat din nou Muntele Coșna, dar nu a reușit să-l cucerească. A realizat însă pătrunderi pe la sud, în satul Oituz, unde înaitarea a fost oprită. Având spatele amenințat, trupele române de pe Coșna s-au repliat. Grupul Gerock reușise să cucerească și ultimele două înalțimi care il despărțeau de Valea Trotușului. In acest moment au sosit întăririle. Doua batalioane au contraatacat în zona Cireșoaia și au reușit să recâștige o parte din terenul pierdut și s refacă legătura cu stanga Armatei a IX-a ruse. La ora 19:00 Divizia 1 Cavalerie a fost și ea aruncată în luptă. A atacat cu o brigadă trupele germane de panta sudică a Muntelui Coșna, iar cu Brigada 2 Roșiori Dealul Stibor, cucerind ambele obiective. Regimentul 1 Vânători, trimis de la Corpul 2 român, a contratacat și el susținut de două autoblindate și a respins unitățile Diviziei 117 care intraseră în satul Oituz.
             Pericolul fusese îndepărtat, dar pătrunderea realizată de Corpoul 18 Rezervă german în zona Panciu la flancul stang al Armatei 2 l-a silit pe generalul Averescu să mute iar o parte din rezerve in zona Corpului 2. Chiar dacă forțele i se diminuaseră și Brigada de Grăniceri încă nu sosise, generalul Văleanu a hotărât să reia Varful Cireșoaia pe 12 august. Atacul a fost dat de Regimentul 27, un batalion din Regimentul 15, două batalioane din Divizia 2 rusă (din Armata IX) și Batalionul de Vânători de Munte (care era de fapt un batalion întărit, având 5 companii de pușcași și 2 de mitraliere). Acesta de abia sosise după un marș de 160 km și a pornit la asalt după o pauză de 20 de minute. Pentru a realiza surpriza, nu s-a realizat pregătirea de artilerie. Batalionul de Vânători de Munte, sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, a rupt apararea Diviziei 70 Infanterie austro-ungară și a pătruns în spatele pozițiilor inamice. A luat 417 de prizonieri și 4 mitraliere, pierderile suferite de batalion fiind infime: 2 morți și 19 răniți. In total divizia austro-ungară a pierdut 1500 de oameni la Cireșoaia. Pentru această acțiune opt ofițeri ai batalionului, în frunte cu comandantul, au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, aproximativ un sfert din totalul de 25 acordate pentru toata bătălia de la Oituz. Steagul batalionului a fost decorat de asemenea aceasta mare distincție.
              In timpul nopții a sosit și Brigada de Grăniceri. Ea a primit sarcina ca a doua zi să atace pe la sud de râul Oituz. Divizia 1 Cavalerie, întărită cu patru batalioane și două baterii trebuia să reia Muntele Coșna și să înainteze spre Slănic, iar Divizia 7 Infanterie să continue înaintarea în zona Cireșoaia.
              Pe 13 august, la ora 5:00, după o scurtă pregatire de artilerie, Divizia 7 a trecut la atac, împreună cu Divizia 2 rusă de la dreapta sa, silind Divizia 70 austro-ungară să se retragă. Au intervenit însă rezervele trimise de Grupul Gerock și au respins Regimentul 195 Infanterie rus, amenințând flancul trupelor române, care au trebuit să se replieze. In sectorul Coșna, Divizia 1 Cavaleire a reușit să cucerească vârful si apoi să-l mențină în fața contraatacurilor Diviziei 117 germane. Brigada de Grăniceri, comandată de colonelul Gheorghe Cantacuzino, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru luptele din 1916, era obosită în urma marșului forțat din zilele precedente. Colonelul a cerut o amânare. Atacul a început la ora 10:00, dar a eșuat în fața rezistenței organizate a Diviziei 71 austro-ungare. După-amiaza, al doilea atac a avut aceeași soartă. Pierderile au fost însemnate, aproximativ 800 de oameni.
Erwin Rommel - viitorul general germansupranumit Vulpea deșertului în cel de al
doilea război mondial a participat la luptele de la Oituz
              A urmat o pauză de 5 zile. Luptele au avut un caracter local, iar cele două tabere și-au reorganizat forțele și și-au întărit pozițiile ocupate. Pe 16 august, Regimentul 2 Grăniceri a cucerit vârful Runcu, doi din ofiterii săi fiind decorați cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele lor din acea zi.
               Pe 19 august Armata 1 austro-ungară a reluat atacul. Sectorul ales era cel al vârfului Coșna, apărat de Divizia 1 Cavalerie care fusese intercalată între Divziile 6 și 7 Infanterie. Dispunând de o superioritate însemnată de forțe, trupele germane au reușit să ocupe vârful, dar cavaleriștii români s-au repliat pe panta estică a muntelui, unde au rezistat pe poziții. In cursul nopții, Armata 2 a trimis întăriri în sector două batalioane de grănicieri și un regiment de infanterie. Pe 20 august, la ora 7:00, Divizia 1 Cavalerie astfel întărită și susținută de toată artileria română disponibilă a atacat și a reușit să reia o parte din terenul pierdut ziua precedentă.
             Această acțiune a constituit ultimul episod major a celei de-a doua bătălii de la Oituz, purtată în vara anului 1917. Armata 1 austro-ungară reușise doar să înainteze între 2 și 6 km pe un front larg de 20 km și eșuase să patrundă pe Valea Trotușului, de unde să amenințe spatele armatelor române și ruse din sudul Moldovei. In total 25 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români pentru faptele săvârșite in august 1917 în zona Oituz. Drapelele de luptă a trei unități (un regiment si doua batalioane) au fost decorate cu aceeasi prestigioasă decorație.
              La Oituz a luptat eroic și legendarul Peneș Curcanul, cântat în versurile lui Vasile Alecsandri.
Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui. Era singurul copil al lui Gheorghe Țurcan și al Mariei. Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. La 15 mai 1875 s-a înrolat în Regimentul 13 Dorobanți, iar în timpul Războiului de Independență s-a distins în luptele de la Grivița. La începutul războiului avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent. La sfârșitul războiului, sergentul Constantin Țurcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independenței”, “Medalia comemorativă rusă” și în mod cu totul excepțional “Steaua Romaniei”, care era rezervata exclusiv ofiterilor.
Constantin Țurcan -alias Peneș Curcanul

Constantin Țurcan a participat și la Al II-lea Razboi Balcanic și la Primul Razboi Mondial, chiar dacă avea deja o vârst înaintată. Cu unitatea lui se afla printre cei care în bătălia de la Oituz au oprit înaintarea germanilor. La sfârșitul războiului, Peneș Curcanul avea pe piept alături de medaliile primite în 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militară”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativă a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Vitezul”. In afară de aceste distincții românești, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiană de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” și “Crucea de război”. La 1 iunie 1920 Țurcan a fost avansat la gradul de plutonier major și cu toate că se apropia de 70 de ani a fost menținut, la cererea sa, în serviciul activ. A rămas în armată până în ziua morții sale, la 15 noiembrie 1932.  

           Generalul german Erwin Rommel, supranumit "Vulpea Deșertului" în cel de al Doilea Razboi Mondial, a fost rănit grav la mână în august 1917 în luptele pentru cucerirea Muntelui Coșna de la Oituz.
          Cota 789 Coșna era ultimul obstacol care împiedica intrarea armatelor germane și austro-ungare pe Valea Trotușului, urmând ca pe această cale să cadă în spatele forțelor ruso-române care luptau pe frontul din sud, de la Mărășești. Locotenentul Erwin Rommel avea 26 de ani în 1914, cand a fost trimis pe front. A luptat în Franța până în octombrie 1916, când batalionul său a fost trimis în România. In octombrie, unitatea sa a purtat lupte de mică intensitate, Rommel remarcandu-se într-un episod în care unul din plutoanele companiei sale s-a izolat pe timpul unui atac pe ceață. El a luat o mitralieră și a ținut românii cu capul în pământ până când plutonul s-a întors. Cel puțin așa a spus Charles Messenger in biografia lui Rommel. 
        In noiembrie Rommel a mers în Germania, unde se va casatorit cu Lucie Mollin, iar la mijlocul lui decembrie s-a intors în România. Bucureștiul fusese ocupat iar batalionul său a fost trimis să curețe munții la nord-est de capitală. Compania comandată de Rommel fusese întărită cu un pluton de mitraliere astfel încât, practic, el comanda acum două companii, dezvoltând un concept pe care avea să-l pună în practică în Africa: acela de a folosi concomitent grupe de infanterie și mitraliere în cursul unei operațiuni.