marți, 15 mai 2012

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - UNIREA BUCOVINEI BBB X

           Războiul ruso-turc dintre anii 1768-1774 s-a încheiat cu înfrângerea Imperiului Otoman şi prin Tratatul de la Kuciuk-Kainardji. Tratatul a reprezentat o lovitură extrem de umilitoare primită de a-tot puternicul Imperiu Otoman. Pe lângă mari pierderi teritoriale din nordul Marii Negre, care asigurau Rusiei ieşirea la Marea Neagră şi prin pierderea regiunii cabardine din Caucaz (Kabarda), tot prin tratat, Moldova şi Ţara Românescă au fost scutite de haraci pentru doi ani, iar Rusia a primit dreptul de a interveni în favoarea Principatelor. In luna septembrie, acelaş an, s-a emis un nou Hatişerif al "Porţii" privind Moldova şi Ţara Românească, document care confirma vechile privilegii ale celor două Principate, dar limita monopolul otoman asupra relaţiilor lor externe şi, mai asles, ale celor comerciale.
             Intre 1787 si 1792 a avut loc un nou război austro-ruso-turc. Austriecii, care înaintaseră adânc în ţările române, s-au retras subit din cauza problemelor ivite în Occident din cauza Revoluţiei Franceze (pacea cu turcii de la Şistov, august 1791). Ruşii au încheiat, la rândul lor, pacea cu turcii, la Iaşi (ianuarie 1792).  Prin cele două războaie victorioase asupra Imperiului Otoman, ruşii au ajuns succesiv la Nipru, Bug şi Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul urmator sa fie anexarea ambelor „Principate dunărene", după cum erau numite ţările române pe atunci în cancelariile europene. 
           Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kinardji (21 iulie 1774) a avut şi o urmare neprevazută şi dramatică pentru români. Ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, Austria a obţinut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porţiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a uşura Austriei trecerea catre sudul Poloniei, teritoriu pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei, în 1771. Porţiunea ruptă samavolnic din trupul Moldovei a primit din acele vremuri numele de Bucovina (Ţara fagilor, de la "buk", care însemna fag în limbile slave). Inainte ţinutul făcea parte din "Ţara de Sus" a Moldovei.
               Domnul Moldovei era în acel tragic an, 1775, Grigore al III-lea Ghica. El a protestat cu vehemenţă la "Poartă" împotriva acestei ciuntiri a ţării, ciuntire contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată", contrară chiar hatişeriful-lui emis cu un an înainte. Protestul a  fost în zadar, dar nu fără urmări, căci marele vizir a trimis un capugiu în Moldova, care l-a sugrumat pe domnitorul patriot Grigore al III-lea Ghica chiar în palatul lui (1777).
            Bucovina ruptă s-a aflat sub administraţia militară austriacă până în 1786, iar din 1790 a fost alipită Galiţiei. Spre sfâtşitul anului 1918, când Puterile Centrale s-au prăbuşit pe toate fronturile Primului Război Mondial, pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii s-au grăbit să-şi creeze state naţionale.
           Pe timpul războiului, Bucovina fusese acea parte a teatrelor de luptă ale Austro-Ungariei care suferise cel mai mult. Aşezată într-un punct foarte disputat al frontului de luptă oriental, ruso-austriac, vecină cu România, teritoriul ei  trebuia să satisfacă necesităţi strategice şi să slujească demonstraţiilor politice ale marilor forţe în conflict. De trei ori ocupată de ruşi, de trei ori reocupată de austrieci, Bucovina a fost măturată, rând pe rând, de urgiile armatelor duşmane, suferind devastarea oraşelor şi a satelor, maltratarea şi jefuirea populaţiei.
            Pe timpul Războiului Mondial s-a instaurat pe timpul ocupaţiei austriece, un regim polițienesc tiranic și crud, regim condus de criminalul colonel austriac Fischer, un adevărat călău în galeria duşmanilor românismului.
         Incă dinaintea izbucnirii războiului, populaţia românească a Bucovinei se însufleţise de o puternică reacţie naţională. Mişcarea naţional-culturală fusese influenţată covârşitor de Nicolae Iorga, în rândurile tineretului intelectual bucovinean, cu ajutorul ziarului "Semănătorul". In plus, aniversarea a 400 de ani de la stingerea din viaţă a lui Ştefan cel Mare, în 1904, şi Expoziţia Naţională din 1906, de la Bucureşti, au avut darul de a apropia mai mult masele populare româneşti din Bucovina de fraţii din vechiul Regat. S-a redeşteptat conştiinţa legăturii de sânge, iar tricolorul român a început să fie desfăşurat la toate manifestaţiile publice la care participau românii bucovineni.
        Incă înainte de război, Bucovina austriacă a avut în persoana colonelului Fischer, comandantul jandarmeriei bucovinene, cel mai feroce cerber. El şi-a dat seama repede despre zdruncinarea ideii de stat austriac în Bucovina şi de  legăturile ce se întăreau între conducătorii politicii româneşti din Bucovina şi cei din Regatul României. A intuit şi semnalat marele pericol din Bucovina pentru Imperiuul Dualist. Tricolorul românesc a fost considerat emblemă sedeţioasă, astfel că purtarea lui în public a fost interzisă. Fischer a supus populaţia românească, în special pe intelectuali, sub o supraveghere strictă a jandarmeriei, simţind aspiraţia crescândă de alipire a Bucovinei de România. Izbucnirea războiului mondial şi introducerea dictaturii militare, a dat mai dur Bucovina pe mâna colonelului Fischer şi a jandarmilor săi.
           Trupele ruse au intrat pentru prima dată în Bucovina în lunile septembrie şi octombrie 1914, iar a doua oară la sfârşitul lunii noiembrie. De această dată în întregime. Atitudinea veselă şi comunicativă a militarilor ruşi a condus la stabilirea între ruşi şi populaţia română a unor legături de simpatie. Deşi Romania păstra încă o neutralitate favorabilă, funcţionarii civili şi militari de la frontiera vechiului Regat spre Bucovina au intrat în relaţii prieteneşti cu ruşii, participând împreună cu ei la diferite manifestări cordiale, transformate, uneori, în manifestări politice de fraternitate de arme pentru realizarea idealurilor naţionale române.
           In februarie 1915, trupele ruse s-au retras din provincie, aşa că s-au revărsat din nou soldaţii şi jandarmii odioşi ai colonelului Fischer. Regimul austriac a dăinuit până în iunie 1916, când ofensiva generalului Brusilov a readus ocupaţia rusă, spre bucuria făţişă a populaţiei. In acea vară România a intrart şi ea în Marele Război.
             In august 1917 ruşii s-au retras din partea de nord a Bucovinei, pe fondul bolşevizării şi dezintegrării armatei ruse, dar şi al dorinţei de Pace separată cu Puterile Centrale. In martie 1918, în urma Păcii preliminare de la Buftea, românii au fost nevoiţi să parăsească şi ei sudul provinciei. Fischer a revenit pentru a treia oară, devenind stăpânul odios al Bucovinei. El a declarat că nu cunoaşte în Bucovina decît "germani, evrei şi ...trădători", cei din urmă fiind românii. S-a comportat conform acestei formule până la aruncarea lui la lada de gunoi a istoriei.
           Furia austriecilor împotriva românilor fost mărită de faptul că numeroşi intelectuali bucovineni, din toate categoriile, studenţi şi chiar ţărani şi-au părăsit avutul, unii chiar de la izbucnirea războiului, alţii după fiecare revenire a austriecilor, pentru a trece în ţara mamă. In Regat ei au desfăşurat o activitate foarte rodnică de informaţie şi propagandă în favoarea eliberării Bucovinei. Unii au intrat ca voluntari în armata română, iar alţii au trecut în Basarabia spre a contribui la redeşteptarea conştiinţei naţionale. Austriecii simţeau sentimentele celor rămaşi în Bucovina. Constatând caracterul periculos al mişcării româneşti antiaustriece, autorităţile şi-au propus să o extermine, ca şi pe cea rusofilă, prin mijloace violente: arestări, internări, deportări, condamnări şi execuţii. Pe parcursul întregului război, sub ocupaţie austriacă, Bucovina a trăit sub regimul celei mai absolutiste dictaturi militare. Concepţia guvernanţilor era că Austria avea un mare duşman în afară, Rusia, şi un altul în interior, naţionalităţile subjugate. Războiul era o ocazie binevenită pentru a reduce la tăcere duşmanul intern. Populaţia ortodoxă din Bucovina, indiferent dacă era română sau ruteană, era considerată rusofilă. Orice român, sau rutean, reprezenta un suspect, un posibil duşman din spatele frontului cu ruşii. In realitate niciun român nu era rusofil, aşa că represaliile s-au dovedit cu atât mai neîntemeiate şi criminale. Provincia a fost împânzită de spioni şi delatori. Toţi suspecţii de rusofilie erau arestaţi, acuzaţi de spionaj, de fraternizare cu duşmanul şi de trădare de patrie. Pentru urgentarea condamnărilor, Curţile marţiale se deplasau dintr-o localitate în alta, iar în timpul ocupaţiilor ruseşti funcţionau în localităţile vecine din Galiţia, Maramureş, sau din Transilvania. Pentru că acţiunea judiciară nu părea guvernanţilor destul de expeditivă, s-a recurs la execuţii sumare. Ordine emanate, fie de la generalul Kovess, comandantul austriac al frontului bucovinean, sau de la subalternii săi, fie de la colonelul Fischer, recomandau jandarmilor să nu-şi piardă vremea cu trimiterea vinovaţilor în faţa curţilor marţiale, ci "să se facă învinuiţilor şi martorilor scurte interogatorii, să se întocmească un scurt proces-verbal şi să fie împuşcaţi pe loc, dându-se astfel un exemplu populaţiei civile". Un alt ordin, cel al contelui Meran, guvernatorul Bucovinei, a făcut cunoscut populaţiei că: "comandanţii militari au ordin strict să împuşte pe loc pe oricare s-ar face numai chiar suspicios de trădare, sau de altă purtare duşmănoasă statului".
              Timp de patru ani populaţia Bucovinei a gemut sub regimul cel mai terorist. Se făceau arestări numai pe baza unei simple bănuieli, sau a umnui denunţ neprobat, se făceau încarcerări cu lunile sau cu anii, se aplicau bătăi barbare, internări în lagărul de la Thalerhof, în Stiria austriacă, focar de dezinterie şi tifos exantematic, în care mureau cica 30 de prizonieri zilnic, se făceau execuţii prin spânzurare din simplul ordin al unui ofiţer, sau chiar a unui  jandarm, monştri degeneraţi.
             Când loviturile primite din afară şi din interior au adus prăbuşirea monarhiei dualiste, Bucovina se afla într-o situaţie primejdioasă. Prezenţa unei populaţii rutene în nordul provinciei, care, după unele estimări tendenţioase oficiale austriece, ar fi fost mai numeroasă decât cea română, dădea loc la combinaţii politice dăunătoare românilor.
            Recensământul din 1776, imediat după răpirea ei din trupul Moldovei, a reliefat faptul că în Bucovina numărul de locuitori era de circa 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alții. Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.
          Trebuie consemnat şi un recensământ făcut de administraţia militară rusă de ocupaţie, în anii 1772-1773 şi 1774, recensământ premergător anexării Bucovinei de Imperiul Habsburgic. Atunci s-au consemnat pentru Bucovina un număr de circa 80 mii locuitori, grupaţi în 266 localităţi şi trei târguri. Din punct de vedere al structurii etnice, din totalul populaţiei circa 2/3 erau români, 1/4 erau ucraineni, alături de care se regăseau şi ţigani (peste 3%), evrei (mai puţin de 3%), ruşi (puţin peste 1%), polonezi (circa 0,5%) şi câteva familii de germani. In primele decenii ale stăpânirii habsburgice, populaţia Bucovinei a crescut în mod exploziv datorită colonizărilor organizate, operate de austrieci mai ales din motive economice, dar şi datorită colonizărilor spontane. Numeroşi imigranţi au venit în Bucovina de bună voie datorită existenţei unor condiţii mai bune de trai în comparaţie cu cele din locurile lor de baştină. Ultimul recensământ austriac (1910) consemna 798.355 locuitori, din care 34,24% români, 38,22% ucraineni, 9,15% germani, 12% evrei, 4,54% poloni, 1,85% „alte naţionalităţi”. Conform acestui recensământ, românii erau majoritari în sudul, iar ucrainenii în nordul Bucovinei.
Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură şi civilizaţie central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor şi evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea şi Sadagura) au luat fiinţă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). Coloniştii germani au fost în principal agricultori şi meşteşugari. Datorită muncii lor serioase, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare şi nivel de trai central-europene.
Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainardji, ocupându-se în special cu meşteşugurile, arendarea şi comerţul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina, din Galiţia şi Polonia, s-a accentuat, pentru că românii erau un popor blajin şi permisiv. Din a doua jumătate a sec. 18-lea şi mai ales în prima parte a sec. 19-lea, datorită înăspririi situației evreilor din Galiţia, un nou val de evrei s-au refugiat în Moldova şi Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante. In anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriaşi, dintre care 5.091 evrei şi 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic şi intrepid, evreii au ajuns, până la sfârşitul secolului al 19-lea, să domine, practic, toate compartimentele vieţii economice din Bucovina şi să devină purtători zeloşi ai culturii şi civilizaţiei germane pe aceste meleaguri. In Bucovina au mai fost colonizaţi în secolele 18-19 polonezi, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huţuli şi ucraineni, ultimii meritând o menţiune specială.
Emigrarea miilor de ucraineni din Galiţia vecină, în secolele 18-19 a avut motivaţii complexe. Aceste motivaţii erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, faţă de 80-100 zile în Galiţia), militare (coloniştii şi imigranţii sosiţi în Bucovina erau degrevaţi de serviciul militar pe toată durata vieţii lor) şi religioase (fiind în majoritatea lor ortodocşi, ucrainenii treceau într-o regiune tradiţional ortodoxă). Boierii bucovineni au stimulat şi au înlesnit aşezarea pe moşiile lor a braţelor de muncă ieftine şi nepretenţioase. Guvernul imperial austriac s-a dovedit excesiv de permisiv cu intrarea altor naţionalităţi pe pământul românesc răpit, tocmai pentru că a mizat pe deznaţionalizarea majoritar românească. Cu toate acestea sudul Bucovinei a rămas curat românesc.
In momentul disoluţiei Imperiului Austro-Ungar, populaţia ruteană s-a trezit la conştiinţa naţională rusească, cu tendinţa de alipire la Rusia. Pentru a contrasbalansa această tendinţă, Austria a creat ideea ucraineană, promiţând rutenilor intrarea în arena politică ca popor separat şi alipirea teritoriului locuit de ei la Galiţia şi Bucovina, într-o Ucraină proiectată la Viena. In ambele variante, cea a alipirii la Rusia, sau cea a alipirii la Noua Ucraină, Bucovina ar fi fost pierdută de România. Dar soarta războiului a decis altfel. Rusia şi Austria sau prăbuşit, iar Ucraina a fost trecută în registrul istoriei la rubrica născuţilor morţi.
Pe de altă parte, ceva mai înainte, în cursul tratativelor de Pace separată între Rusia şi Puterile centrale, de la Brest-Litovsk, împins de nevoile alimentării Austriei înfometate, Czernin, ministrul de externe austriac, vânduse formal Bucovina, Ucrainei. Printr-o dispoziţie sectretă a tratatului se spunea că "guvernul austriac se angajează ca să emită până la 15 iulie 1918 un proiect de lege prin care să despartă teritoriile Galiţiei de est a căror populaţie este în majoritate ucraineană, de Galiţia de până acum şi să le împreune cu Bucovina într-o ţară a Coroanei. Guvernul austriac se obligă de a da acestui proiect valoarea de lege''.
Atunci când cele 14 principii ale Wilson, pentru Pacea viitoare şi respectarea voinţei poparelor, au cucerit lumea şi au dat lovitura de graţie diplomaţiei secrete şi combinaţiilor oculte, făcute pe socoteala naţiunilor, rutenii s-au văzut nevoiţi a ceda din pretenţii. Neputând nega caracterul românesc al Bucovinei, ei s-au mărginit să revendice pentru viitorul stat ucrainean numai jumătatea de nord, până la Siret.
In al treilea caz şi cel mai rău, ei reclamau imediat partea dintre Prut şi Nistru, împreună cu Cernăuţiul, rămânând ca asupra regiunii de mijloc, dintre Prut şi Siret, să se decidă ulterior.
Românii nu erau dispuşi să accepte nici un compromis în această problemă teritorială. Drepturile istorice ale României asupra provinciei şi caracterul ei românesc, nu puteau fi alterate de elementele intruse pe timpul stăpânirii austriece. Bucovina fusese ruptă prin violenţă şi frudă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare. Despărţirea provinciei de Austro-Ungaria era cerută de dreptatea istorică şi de spiritul vremii. Ucraina, care era plăsmuirea celor doi miniştri de externe ai Puterilor Centrale, Czernin şi Kuhlmann, s-a evaporat odată cu retragerea trupelor de ocupaţie austro-germane, în ultimile clipe ale Marelui Război. Prin dezagregarea Austro-Ungariei, Galiţia s-a lipit de Polonia, iar Bucovina, teritoriu prea mic pentru a forma un stat de sine stătător, trebuia să se alipescă unuia din statele vecine.
Manifestul de federalizare al împăratului austriac Carol I-ul nu cuprindea nimic referitor la Bucovina. Hussarek se considerase obligat să emită unele precizări: '' Chestiunea Bosniei-Herţegovina şi chestiunea românească rămân deschise, dată fiind legătura lor cu Ungaria.....Bucovina va fi ca şi Triestul, dependentă de guvernul central, Galiţia va fi împărţită, rămânând ca părţile polone să se împreune cu Polonia, iar Galiţia de est să formeze o ţată de sine stătătoare...''. Intenţiile unuei soluţii filo-ucrainene se întrezăreau din declaraţiile evazive ale ministrului austriac.
Deputaţii români din Reichsrat-ul vienez au protestat împotriva oricăror veleităţi ucrainene asupra Bucovinei şi au proclamat ca problema românilor din Bucivina să fie rezolvată împreună cu a românilor din Ungaria, cu care să formeze un stat naţional unitar. Potrivit manifestului imperial şi oportunităţii momentului, deputaţii bucovineni concepeau, în acea fază a evenimentelor, un stat în cadrul unei Austrii federative. Ei au constituit un Consliu Naţional şi s-au adresat Comitetului Partidului Naţional din Transilvania pentru o acţiune comună. Chiar a doua zi, cel din urmă făcea, prin glasul lui Vaida Voevod, memorabila declaraţie prin care naţiunea română reclama dreptul să hotărească singură propria soartă. Legăturile cu Austria-Ungaria se rupeau. De acum iniţiativa marilor evenimente ale Buicovinei nu mai era la Viena, ci la Cernăuţi.
Abia după aceste evenimente, românii bucovineni au trecut la rezovarea chestiunii Bucovinei în cadrul românismului. Se poate spune că orizontul lor naţionalist era rămas în urmă faţă de cele din celelalte provincii cu populaţie românească majoritară. Intelectualii rămaşi în Bucovina au trecut repede la editarea ziarului ''Glasul Bucovinei''. La început gruparea acestor intelectuali nu era prea numeroasă, dar cu timpul s-au adunat cei refugiaţi în Regat, sau în Basarabia.
Reprezentanţii tuturor partidelor politice române din Bucovina au convocat pentru ziua de 27 octombrie 1918 o adunare la Cernăuţi, adunare la care au chemat pe deputaţii români din parlament, pe foştii deputaţi ai dietei provinciei, pe primarii români şi un număr de alţi intelectuali. Adunarea solemnă s-a declarat ''Adunare Constituantă'' şi a declarat că ''hotătăşte unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional indeprndent şi va purcede în acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria''. Incă se orientau spre vest, uitând de fraţii din Basarabia, deja uniţi cu Regatul Romîniei prin voinţă fermă.
S-a instituit un Consilu Naţional cu 50 de membri, care a delegat din sânul său un Comitet Executiv, în frunte cu Iancu Flondor, care trebuia să-şi asume guvernul Bucovinei. Guvernatorul austriac al provinciei, contele Etzdorf, a continuat însă să păstreze în mâini administraţia.
Constituanta a respins cu hotărâre orice încercare de ştibire teritorială şi a declarat că ''doreşte să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare''. Mulţimea ce manifesta pe străzi a pătruns în sala Palatului Naţional, unde se constituia Consiliul, şi a arborat la fereastră tricolorul României. Covârşit de emoţie, octogenarul părinte Bejan, care deschisese şedinţa Adunării, a salutat tineretul şi a rostit cuvintele cuviosului Simeon: ''Acum slobozeşte, Doamne, pre robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului''.
In aceeaşi perioadă de timp, ordinea publică a început să fie tulburată de bande de soldaţi demobilizaţi, de foşti prizonieri eliberaţi şi de agitatori ucraineni. Cei din urmă devastaseră depozitele militare, furând arme şi muniţii. Tot atunci au început a se produce excese antisemite prin unele sate. Contele Etzdorf l-a informat pe Flondor că ucrainenii reclamau pentru ei dreptul să guverneze partea de nord a provinciei, până la Prut, lăsând românilor partea de sud, până la Siret. Ţinutul mijlociu, dintre Siret şi Prut, urma să rămână în condominium până la delimitarea definitivă. La această soluţie convenise şi deputatul român Aurel Onciul, foarte cunoscut pentru activitatea lui antinaţională, manifestată prin încercări de a dezbina pe românii din Bucovina, de a ponegri ţara mamă şi de a lupta împotriva idealurilor româneşti. Flondor a comunicat guvernatorului că refuză orice asrfel de soluţie de împărţire a provinciei şi că pntru a proteja liniştea şi ordinea împotriva oricărei uzurpaţii a cerut intervenţia armată a României.
Flondor a dat dovadă de prevedere, pentru-că la 6 noiembrie, reprezentanţi ai ucrainenilor, însoţiţi de o bandă înarmată, au ocupat palatul guvernatorului austriac, pe care l-au izgonit, instalându-se ca guvern. Trădătorul Aurel Onciul era asociatul ucrainenilor, uzurpând calitatea de reprezentant al românilor, pe care nu i-o atribuise nimeni. Ucrainenii au pretins funcţionarilor jurământul de credinţă, dar le-a fost refuzat. Tot ei au acoperit zidurile oraşului cu proclamaţii, în timp ce Aurel Onciul a avut tupeul să se ducă la Iaşi spre a protesta împotriva trimiterii unei armate române. La Iaşi a găsit toate uşile închise, şi s-a confruntat cu o manifestaţie contondentă a studenţilor.
Adevăratul delegat al Bucovinei la Iaşi era Bondărescu, numit de Consiliul Naţional, care implora grabnica trimitere a armatei române. Regele Ferdinand şi guvernul s-au grăbit să îndeplinească îndatorirea faţă de fraţii de la nord. Era vorba de a doua provincie românească care avea nevoie de scutul armatei române, spre a-şi  putea afirma voinţa de a trăi o viaţă naţională.
Divizia a 8-a de infanterie, sub comanda generalului Zadik, a primit ordinul să intre în Bucovina. In două zile divizia a fost pusă pe picior de război cu ostaşii ce s-au putut strănge la repezeală. S-au putut strânge cu greutate trei detaşamente: ''Dragoş'', ''Alexandru cel Bun'' şi ''Suceava'', cu efective de câte 600 de oameni, compuse din ostaşii regimentelor de infanterie 16, 20 şi 37, la care s-au adăugat grănicerii şi jandarmii, care realizau paza pe frontiera Bucovinei. Fiecare detaşament a fost completat cu foarte puţină cavalerie, cu câte două baterii de artilerie şi un grup de mitraliere. Intregul efectiv nu depăşea 3000 de oameni, subţire echipaţi, slab aprovizionaţi, dar antrenaţi în lupte şi cu sufletul plin de mândria misiunii.
La 8 noiembrie 1918, armata română a trecut frontiera cea veche şi nefericută, iar la 9 noiembrie un aeroplan românesc a anunţat, prin manifeste aruncate de sus, sosirea armatei eliberatoare. In aceeaşi zi, uzurpatorii ucraineni ce se credeau guvern, care stăpâniseră numai câteva zile Cernăuţiul, au fugit în goana cailor peste Prut.  Cernăuţiul a trăit ziua cea mare la 11 noiembrie 1918. Generalul Zadik a intrat triumfal în capitala Bucovinei în fruntea deraşamentulşui ''Dragoş''. In acelaşi timp, detaşamentul ''Alexandru cel Bun'' traversa oraşul spre a trece la nord de Prut. Comandantul român a fost salutat şi îmbrăţişat de Iancu Flondor în sala de şedinţe a Societăţii de Cultură din Palatul Nasţional. După aceea comandantul român a fost acoperit cu flori şi purtat pe sus până la automiobilul său.
Sub preşedenţia lui Iancu Flondor s-a constituit un guvern al Bucovinei sub numele de ''Consiliu al secretarilor de stat'', care a trecut la măsuri de reorganizare a serviciilor publice, pe măsură ce armata română îşi continua marşul ferm de ocupare a întregului teritoriu al Bucovinei.
Actul din 27 octombrie nu soluţionase în mod hotărâtor soarta Bucovinei. Documentul era lipsit de precizia exprimării. Era mai mult o formulare a dorinţei de a se purcede la constituirea unui stat naţional împreună cu românii din Transilvania şi Ungaria. Unirea cu ţara mamă nu fusese proclamată. In plus, părea că decizia fusese luată oarecum unilateral, numai de către populaţia românească, fără participarea celorlalte grupări etnice conlocuitoare. Era neapărată nevoie ca unirea cu regatul României, relizată deja în fapt, prin ocuparea teritoriului de către armata regală, să fie proclamată sub o formă care să constituie un titlu de drept incontestabil.
La Congresul ce s-a ţinut în ziua de 28 noiembrie 1918, s-au stabilit raporturile politice între ţara Bucovinei şi statul român. S-a adoptat formula ''Unirii necondiţionate'' cu România. Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării din Chişinău, a explicat bucovinenilor de ce basarabenii puseseră condiţii la Unire. Ele nu erau chezăţii împotriva României, ci împotriva guvernului Marghiloman care guverna pe atunci cu baioneta germană în spate. In acel moment, însă, când duşmanul era năruit, când regele decretase împărţirea pământului ţăranilor şi când ''suntem numai între fraţi'' orice teamă este zadarnică. El a mai spus că Basarabia îşi va revizui actul Unirii şi o va proclama ''fără condiţii''.
Congresul general al Bucovinei a hotărât ''Unirea pe vecie a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României. In prealabil şi-a exprimat adeziunea Consiliul Naţional al polonrzilor, prin delegarul său Stanislas Kwiatowski, care a ţinut o cuvântare în limba poloneză. In numele Consiliului Naţional al germanilor din Bucovina, care fuseseră elementul dominant până atunci, a votbit şi a transmis adeziunea în limba germană, Alois Lebouton. Delegatul german a încheiat strigând: ''Trăiască România Mare ! Trăiască Măria Sa Regele Ferdinand I-ul !
Moţiunea a fost votată în unanimitate de membrii Congresului, în atmosferă de entuziasm şi emoţie. Nelegiuirea din 1775 era reparată. Coroana lui Ştefan cel Mare, pătată de sângele de mucenic al lui Grigore al III-lea Ghica, revenea strălucitoare în românism, pe fruntea lui Ferdinand, rege al tuturor românilor în acel moment.