joi, 21 iulie 2011

BASARABIA INTERBELICĂ - STATUI ALE REGELUI FERDINAND I-ul

Statuia regelui Ferdinand I
Chişinău 1939
"Fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii, nu se mântuie din robie un neam". Cuvintele exacte, actuale şi astăzi, ale istoricului Nicolae Iorga s-au adeverit la începutul secolului XX, când românii din Basarabia, după secole de vitregii, au simţit gustul libertăţii. Vântul sfânt al libertăţii a trecut întâi printre rândurile ostaşilor moldoveni din armata rusă. Soldaţii şi ofiţerii basarabeni au constituit comitete revoluţionare pe fronturile român şi rus precum şi în spatele frontului. Membrii Comitetului Central Militar Moldovenesc, sub preşedinţia ofiţerului Gherman Pântea (originar din s.Zaicani, jud.Bălţi, gub.Basarabia) s-au adunat în octombrie 1917 într-un Congres unde au proclamat autonomia Basarabiei de Imperiul Rus şi au ales un Birou pentru organizarea Sfatului Ţării. Acest eveniment este considerat pe bună dreptate preludiul unirii cu Patria-Mamă România.


Regele Ferdinand I 1865-1927

Unirea din 1918 a fost urmată de o perioadă binecuvântată pentru România şi tot neamul românesc, în care era garantat dreptul la proprietate, introdus votul universal, înființată Patriarhia Română și implementată reforma agrară în condiții echitabile pentru țărani, talpa țării.
La 16 ianuarie 1937, în memoria a 20 ani de la Congresul Militar Moldovenesc din Chişinău, ofiţerii de rezervă (veterani) din Basarabia în număr de 15 persoane, sub preşedinţia d-lui Gherman Pântea, asistat de dl. Elefterie Sinicliu ca secretar, organizează Comitetul care a decis ridicarea la Chişinău, prin colectă publică, a Monumentului neuitatului Rege al României Ferdinand I, Întregitorul de Neam şi Ţară. În concepţia lui Gh. Pântea, statuia Regelui Erou Ferdinand I din Chişinău urma să fie "o pildă de pioasă recunoştinţă în amintirea Regelui ţăranilor, pe care i-a înstăpînit în brazda lor strămoşească şi totodată un simbol de neclintită credinţă în veşnicia pietrei de hotar aşezată la graniţa Nistrului Românesc".
Comisia pentru edificarea monumentului, alcătuită din edilii Chişinăului, comandantul armatei şi Comitetul, alege locul amplasării monumentului şi anume "în scuarul din faţa palatului mitropolitan, la 6 metri de bordura trotuarului bulevardului Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare şi Sfânt), în faţa monumentului portal al catedralei mitropolitane".


German Pântea 1894-1968
Ofiţer basarabean - deputat în sfatul ţării,
primar de Chişinău şi de Odesa

Macheta monumentului Regelui Ferdinand I, executată de sculptorul român Oscar Han, a fost aprobată de M.S. Regele Carol II-lea a României, iar colectarea rapidă a fondurilor, de la oamenii de bună credinţă din ţară, a permis aşezarea pietrei de temelie la 27 martie 1938. Manifestaţia prilejuită de acest fapt, de o grandoare naţională, a avut loc prin oficierea slujbei religioase de către Î.P.S. arhiereu Efrim la catedrala din Chişinău (Nihil sine Deo, deviza Casei Regale a României), fiind prezenţi delegaţi de la Orhei, Lăpuşna, Bălţi, etc., elevi ai şcolilor secundare, autorităţile civile şi militari.
Sculptura din bronz, exectată de O. Han, a fost anterior expusă la București, în grădina Ateneului Român spre a fi văzută şi admirată de locuitorii Capitalei. Ulterior, lucrarea a fost plasată la Chişinău pe un soclu de beton placat cu piatră moale. Sculptorul O. Han, autorul mai multor monumente din România în perioada interbelică, este de asemenea autorul monumentului domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, din Orhei (1934).
La 5 februarie 1939, în prezenţa reprezentantului la Chişinău a M.S. Regelui Carol II-lea,  d-l. General Nicolae Ciupercă (fost ministru de război, inspector general al armatei române), a trei miniştri din Guvernul României şi a delegaţilor oficiali ai mai multor provincii româneşti, are loc dezvelirea monumentului. După slujba religioasă, oficialii desprind culorile ţării de pe monument, după care se intonează Imnul Regal. Mai mulţi inviţati şi gazdele au luat cuvântul pentru a-şi exprima trăirile, iar solemnitatea dezvelirii monumentului a fost difuzată integral, la radio.
Trebuie remarcat că în perioada interbelică în Basarabia au mai fost edificate încă două monumente ale Regelui Ferdinand: la Rezina (1938), sculptor Alexandru Plămădeală şi la Ismail (1938), sculptor Dimitrie-Bârlad.

CURĂŢAREA BASARABIEI DE BOLŞEVICII DEZERTORI 1917-1918

Motto: „Limba noastră-i foc ce arde
Intr-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.”


Limba noastră
versuri de Alecu Matevici, preot şi poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară în doar o lună şi jumătate. In timp ce la vest de Prut se dădeau lupte şi se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

Revoluţia rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autorităţile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câţiva ani să desfiinţeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare şi rusificare cu putinţă. Deznaţionalizarea era mult mai dură ca şi cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.
In timpul revoluţiei eşuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naţionalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renaşterea naţională mai mulţi patrioţi basarabeni care vor deveni baza Partidului Naţional Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluţia a fost înăbuşită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ştefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu şi mulţi alţii).
După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe ţarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate. Acestea erau condiţiile în care românii au fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care părăseau poziţiile de la primele focuri. Totuşi, au fost ruşi care au luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu soldaţi basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi îşi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.
Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat. Trăind alături de soldaţii români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii de alţii. Redeşteptarea conştiinţei naţionale se petrecea şi pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiaţii români sau veneau voluntarii ardeleni şi bucovineni în detaşamente de luptă constituite din foştii prizonieri luaţi de ruşi de la armata austro-ungară. În timpul foametei şi epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite şi oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici şi civili basarabeni au plecat la Iaşi şi în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului şi mulţi au căzut victimă epidemiei, chiar şi marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră”.
Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta îşi organizează adepţii şi reuşeşte lovitura de stat bolşevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia şi instaurării regimului bolşevic. Lenin s-a aliat cu oricine şi apoi i-a anihilat la momentul potrivit, aşa a făcut cu menşevicii, cu marinarii răsculaţi din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-şi manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi cum va încerca în Basarabia. Fiindcă Lenin şi Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluţia permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forţa armelor Armatei Roşii până ce întreg globul va deveni sovietic. Dar după eşecurile din Polonia în 1920 şi în Ungaria, România şi Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluţiei proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce URSS va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci URSS asigurându-şi stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluţionarilor albi Denikin şi Kolceak, şi o înarmare corespunzătoare. Două ţări au anulat planul lui Lenin şi Trotsky. Acestea au fost România şi Polonia.
România a făcut-o prin curăţarea propriei ţări de bolşevici, apoi în 1919, de stârpirea bolşevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta şi cele două precedente) Mai mult, românii au anulat tentativele de bolşevizare apărute în 1918 în Viena şi Praga (vezi capitolul „Viena şi Praga sub stăpânire românească” din articolul Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită şi miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varşoviei în 1920. Dar până atunci, România va elibera Basarabia, şi nu oricum, ci prin baioneta soldatului ţăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldaţi din lume, a câştigat respectul lumii întregi, şi care mai apoi va face strajă la Nistru şi va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat ţăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta.

Dificultăţile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat. Cei care au încercat şi în mare parte, în unele părţi au şi reuşit aceasta, nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reuşit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba duşmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie”, ci pentru mărunte şi iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarăşii de drum care s-au scuturat de ele ca de nişte unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu nefiind singular. Cozile de topor apar şi se manifestă chiar şi în ziua de astăzi, cele mai vizibile fiind cele sub forma unui Voronin sau Vasile Stati şi mulţi alţii.
Basarabia a avut soarta cea mai crudă şi din acest punct de vedere, al spălării identităţii. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deşănţată, vizibilă, la ordinea zilei. Şi basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor şi a românilor este pervertită aici de generaţii, şi mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chişinău au fost distruse sau furate de ocupaţiile ruseşti din 1940 sau după 1944. Chiar şi în România au dispărut o mulţime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfăşoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, şi sunt multe. Întrebaţi de ce acest dezinteres, ţi se răspunde invariabil, lipsa de fonduri. De parcă Eminescu, Coşbuc, Negruzzi sau Haşdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.
Spuneam că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost distruse de comunişti sau de alţi inconştienţi. Cu atât mai mare mi se pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la participanţii de marcă la unele evenimente, care, atâţia câţi au scăpat din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni şi bolnavi, cu sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-şi scrie mărturiile cum s-au priceput mai bine, ştiind că nu vor putea fi publicate niciodată în timpul vieţii lor scurte care le-a mai rămas, dar cu încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie şi a combate minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiţi de securişti, care le confiscau când reuşeau toate documentele, aceşti martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.
Aşa a apărut la noi, după 1990, ca parte a literaturii de sertar, memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial”, operă a lui Constantin Kiriţescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial”, scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuţiilor cu foşti diplomaţi şi ofiţeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat şi anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuinţa tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluţionare din Basarabia ca şi redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum şi la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii” a fost salvat de un securist care în timpul percheziţiei şi a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-şi continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor şi familiilor acestora, mai cu seamă urmaşilor prin grija cărora au fost publicate după 1990. Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menţionat, al lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmaşi, autori Pantelimon Halipa şi Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Ţării la 1918, precum şi istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic şi România”, autorul fiind martor la revoluţia rusă de la Petrograd.

Renaşterea Basarabiei

Declanşarea revoluţiei ruseşti şi prin aceasta scăderea autorităţii centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul ţarilor a avut un rol preponderent în renaşterea mişcărilor naţionale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor şi nu în ultimul rând a moldovenilor. O descriere amănunţită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru libertate, ar fi necesară, dar depăşeşte cu mult limitele unui articol. De aceea mă voi mulţumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i pe cei interesaţi să studieze cărţile apărute pe această temă, mult prea puţine faţă de câte ar fi necesare.
În aprilie 1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se ţineau discursuri impresionante, soldaţii moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.
Din luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va creşte continuu, mare parte dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Scerbaceev, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16 cohorte a câte o sută de soldaţi moldoveni, conduse de ofiţeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedeşte insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.
La 22 iunie 1917 delegaţii ostaşilor moldoveni de pe toate fronturile şi unităţile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iaşi şi cer convocarea la Chişinău o comisie de jurişti care să elaboreze un proiect de declaraţie a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei.
La 20 iulie 1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.
La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostăşesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele bandelor de dezertori ruşi s-au înmulţit.
Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când soldaţii români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărăşeşti, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii duşmane, făcându-i pe inamici să muşte ţărâna scumpă a României.
Congresele şi solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleaşi concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi. la 21 octombrie este proclamată de către primul Congres ostăşesc Basarabia Republică autonomă şi proclamă înfiinţarea parlamentului, Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halipa. Acesta se întruneşte la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale şi politice, economice şi profesionale. Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi, 86 moldoveni şi 36 din minorităţile naţionale, în total 120 de deputaţi. La 2 decembrie Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegaţie la Iaşi la reprezentanţii Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia. Dar de către cine? Armatele ruseşti erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menţionat) până şi cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldaţii români, care ţineau şi frontul, iar mai apoi vor scoate cu forţa armelor trupele ruseşti din ţară. Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluţie, la fel cum s-a întâmplat şi în 1919 contra bolşevicilor unguri, baioneta necruţătoare a soldatului român.
Fiindcă situaţia în Basarabia era tragică. Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldaţi aleşi de masa soldăţească, la sosirea într-o localitate şi dând peste depozite de vin şi spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei şi apoi pornea dezmăţul care se solda cu pogromuri implicând distrugerea în averea obştească, atacarea caselor săteşti şi orăşeneşti. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populaţii localnice. Asemenea binefaceri ruseşti le-au cunoscut majoritatea oraşelor basarabene, ca Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă şi Ismail, precum şi târguşoarele Făleşti, Floreşti, Leova, Şoldăneşti, Hânceşti şi altele, precum şi foarte multe sate precum Olăneşti, Tuzla, Isacova, Hârbovăţi etc.” „ ...uneori un grup de soldaţi înarmaţi oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare şi când cineva din casă întredeschidea uşa ca să vadă cine este, era împuşcat cu un foc de armă sau tras afară şi acolo omorât. Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă...” (Vasile Harea, op. cit.).
În acest timp, existau o mulţime de organizaţii revoluţionare care vor deveni bolşevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul soldaţilor şi muncitorilor din Chişinău, Sovietul gubernial al soldaţilor şi muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluţiei, Comitetul pentru salvarea revoluţiei, Comitetul militar al revoluţiei din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia (vezi articolul sus menţionat). Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.
Mai existau pe teritoriul basarabean unităţi mici româneşti, compuse de grupe de 10-20 de soldaţi români însărcinaţi cu paza unor depozite şi obiective, dar ce au putut face aceştia în faţa bandelor de sute de bolşevici puşi pe jaf şi pradă. Majoritatea au fost luaţi prizonieri şi trimişi la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detaşamente de revoluţionari în care i-a înglobat cu forţa şi pe prizonierii români, trimişi să lupte în stepele Rusiei pentru biruinţa revoluţiei bolşevice. Câţi români au pierit în aceste lupte nu se va şti niciodată. Depozitele şi trenurile capturate, bolşevicii le jefuiau şi ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanţii Antantei pentru necesităţile frontului.
Şi jafurile şi prădăciunile continuau, bolşevicii făcându-şi mendrele nederanjaţi de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul şi vinul erau bune? Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ţine vreo evidenţă. Lor le-au căzut pradă nu numai cetăţenii paşnici, ci chiar fruntaşi ai renaşterii basarabene, ca şi Simion Murafa şi Andrei Hodorogea, ucişi de bandele bolşevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinaţi mai târziu avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş de către bandele ungureşti bolşevizate un an şi jumătate mai târziu în Transilvania. Bolşevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câţiva invitaţi. Ştefan Ciobanu şi Vasile Harea, deşi invitaţi, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ştefan Ciobanu şi memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolşevicilor le-a ieşit în faţă Simion Murafa, încercând să-i potolească şi să le distragă atenţia de la restul invitaţilor care au încercat să se ascundă. A parlamentat cu ei, dar beţia şi setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras împuşcându-l în abdomen. Domnişoara Gavriliţă şi Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolşevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum naţional şi cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renaşterea naţională. Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă şi baionete. Invitaţii au fugit, unii au ajuns la Chişinău chemând ajutoare. Camionul cu soldaţi moldoveni sosiţi la faţa locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului. Acesta a fost sfârşitul celor doi mari patrioţi moldoveni.
Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a şaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolşevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei. Aceşti bolşevici vor fi capturaţi ulterior şi vor fi trataţi de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executaţi.
La sfârşitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolşevic de la Socola, de lângă Iaşi, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preţ. În acest sens, trimite cu un tren spre Chişinău 50 de revoluţionari pentru a organiza trupele ruseşti bolşevizate în debandadă de acolo şi pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea puterii bolşevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara. Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.

Limba noastră
de Alecu Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Intr-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.


Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.


Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.


Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.

S-a relatat într-un alt articol precedent despre felul în care au evoluat lucrurile în Basarabia după izbucnirea revoluţiei ruse în 1917. Bântuită de bandele de dezertori ruşi, deveniţi bolşevici, jefuită, violată, incendiată, totuşi, Basarabia a găsit resursele să trăiască o renaştere naţională autentică după mai bine de o sută de ani de ocupaţie sub cnutul rusesc. Sfatul Ţării se impune ca şi organ conducător şi reprezentant al provinciei, chiar dacă îi lipsea autoritatea să impună ordinea printre sutele de mii de bolşevici ruşi ce devastau ţara. La Chişinău, sute şi mii de telegrame din toate colţurile ţării cereau intervenţia trupelor moldovene sau a unor trupe străine pentru a garanta pacea şi liniştea locuitorilor. Dar trupele moldovene erau total insuficiente, procesul lor de formare era încă incipient, iar o parte dintre ele, la fel ca şi întreaga societate moldovenească, mă refer în parte, era încă în dilema spre care cale să o apuce, mai ales că promisiunile maximaliştilor (bolşevicilor) lui Lenin erau foarte ispititoare.
Într-adevăr, bolşevicii promiteau tot ce-şi doreau mai mult soldaţii ruşi şi nu numai. „Pace şi pământ!” era lozinca lor preferată. Este adevărat că după ce au cucerit puterea nu a mai fost vorba nici de pace şi cu atât mai puţin de pământ, URSS-ul trecând la colectivizarea forţată, aruncând pe toţi ţăranii înstăriţi (culaci) în Gulag. În ajutorul propagandei bolşevice au venit şi greşelile ruşilor albi, care reinstaurau marile moşii în zonele ocupate (ca şi Denikin în sudul Ucrainei), fapt care a aruncat mai mulţi ţărani din zonă în braţele bolşevicilor. Propaganda lor a avut efecte chiar şi în Basarabia, unde ţăranii erau speriaţi de către bolşevici cu ideea că de nu vor adera la marea familie sovietică, vor veni moşierii şi burjuii români şi le vor lua tot ce câştigaseră prin revoluţie. Ca o dovadă că metodele nu se schimbă în timp, iată ce li se spunea oamenilor la începutul anilor 90: dacă vor vota opoziţia, reprezentată atunci de partidele istorice, aceştia îi vor aduce înapoi pe marii moşieri.
Dar influenţa bolşevicilor era redusă în Basarabia, în primul rând prin antagonismul dintre ruşi şi români, aceştia din urmă fiind lămuriţi în ultima sută de ani de ce putea însemna colaborarea cu rusul, şi în al doilea rând de comportamentul de vandali al acestor mase bolşevice abrutizate. Lenin a felicitat conducerea basarabeană pentru declararea autonomiei, văzând în asta calea includerii de bunăvoie în marea familie sovietică. Dacă nu de bunăvoie, cu alte metode, aşa cum s-a făcut peste tot. Am văzut cum a eşuat tentativa de bolşevizare a României (vezi Primele lupte cu bolşevicii), dar maximaliştii ruşi nu doreau ca acest lucru să se repete şi cu Basarabia, care trebuia păstrată neapărat în cadrul imperiului. De aceea, după ce românii anihilează cuibul bolşevic de la Socola şi încep dezarmarea, uneori prin luptă, a bandelor comuniste, Rumcerodul de la Odessa trimite 50 de revoluţionari pentru a organiza rapid masele de soldaţi bolşevici pentru cucerirea şi instalarea puterii sovietice la Chişinău şi în întreaga Basarabie. Din 50 ajung 17, restul s-au mai pierdut pe drum, respectiv au cam dezertat de la o astfel de misiune de răspundere. Liderii lor erau Perper (cizmar din Odessa) preşedinte, secretar Dementiev (tot civil), şef de stat major Kaabak. Indiferent, cert este că aceştia care au ajuns la Chişinău s-au pus pe treabă, organizând elementele bolşevice pentru arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea bolşevismului.
Numai în Chişinău erau peste 50000 de soldaţi ruşi în debandadă, mare parte dintre ei bolşevizaţi, restul de până la aproximativ un milion fiind împrăştiaţi după pradă în restul Basarabiei. Lor li se puteau opune în oraş cele trei cohorte moldoveneşti, dintre care două de cavalerie, conduse de Anatol Crihan. Mai erau două baterii de artilerie instalate pe dealul Râşcanu, la est de Chişinău, cu ţinta reglată direct pe clădirea Dadiani, sediul Frontodelului, şi care la prima tentativă de agresiune contra Sfatului Ţării vor trage distrugând sediul Secţiei Frontului. O altă baterie de artilerie a fost instalată direct în curtea clădirii Sfatului Ţării. Garda Sfatului Ţării era compusă din 200 de soldaţi şi 80 de marinari moldoveni devotaţi până la moarte. Pe Regimentul 1 moldovenesc, după episodul Ilie Cătărău, nu prea se putea conta, deşi ulterior se va vedea că nu este tocmai aşa.
Merită a fi descris acest personaj caracteristic pentru acele vremuri tulburi, când tot felul de aventurieri reuşesc să apară şi să se caţere destul de sus pe piramida puterii. Originar din satul Măcăreşti, de pe Nistru, fiu al unui dascăl decedat, a făcut 2-3 clase de seminar teologic, dar spiritul de aventură l-a dus în România unde a dus o viaţă de parazit, ajungând să fie înfiat de un moşier român, cel puţin aşa se spunea. Este autorul aruncării în aer a statuii lui Arpad din Cluj, fapt pentru care a ajuns să fie destul de bine văzut în cercurile basarabene, dar atunci când a încercat pe lângă Pan Halippa crearea unui partid muncitoresc român, acesta nu l-a sprijinit, spunând că este înclinat mai mult spre aventură decât spre muncă statornică în folosul neamului. Totuşi, Onisifor Ghibu îl aprecia. Întrebarea ce se pune este de ce nu era în rândul trupelor române ce se băteau cu nemţii în Moldova, ca fiu de moşier din România. Cert este că apare ca soldat voluntar în primul regiment moldovenesc, unde încalcă dispoziţiile conducerii basarabene organizând alegeri pentru sfatul soldaţilor ajungând conducătorul acestora, în intenţia de câştigare a puterii. Cu o demagogie deşănţată a adunat adepţi credincioşi în rândul soldaţilor din acest regiment, cu care organiza chefuri şi orgii, aducând vite şi oi pe care le sacrifica în curtea regimentului, împreună cu cantităţi impresionante de rachiu şi vin, bineînţeles luate de la ţărani fără nicio plată, prin ameninţarea armelor, întocmai ca şi ruşii. La şedinţele Sfatului ţării apărea înarmat până în dinţi, împreună cu o gardă personală, în scopul de a intimida deputaţii. În mod cert, scopul lui era de a-şi crea o armată personală, întocmai ca şi Mahno în Ucraina, şi de a se instala cât mai sus în ierarhia puterii, profitând de vremurile tulburi de anarhie. De la un moment dat, până şi soldatul Levenzon, ajuns şeful garnizoanei ruseşti, s-a simţit ameninţat de demagogia lui Cătărău, mai ales că acesta începuse să se adreseze cu promisiuni şi soldaţilor ruşi. Cu câteva zile înaintea Crăciunului anului 1917, atât moldovenii din Sfatul Ţării (prin Gheorghe Pântea), cât şi Levenzon erau decişi că trebuiau să scape de Cătărău şi au trecut la acţiune. Două camioane, unul cu soldaţi şi marinari moldoveni, altul cu soldaţi ruşi din cele două regimente siberiene care mai păstrau o urmă de disciplină, au descins noaptea în faţa hotelului Londra, în restaurantul căruia chefuia tot timpul Cătărău cu două din gărzile sale. Ei ocupau două camere, una pentru gărzi şi alta pentru el. Moldovenii şi ruşii s-au postat în faţa şi spatele hotelului, iar grosul s-a năpustit la etaj, neutralizând gărzile şi dând buzna peste Cătărău ce dormea ameţit de băutură. Un fost boxer sârb, de fapt român din Serbia, din armata moldoveană, l-a culcat cu o lovitură la pământ şi ceilalţi l-au imobilizat, apoi l-au expediat prizonier la Odessa. Acolo el s-a dezvinovăţit susţinând că a fost arestat pentru că a luat apărarea ucrainenilor din Chişinău, iar garda ucraineană credulă l-a eliberat. A plecat în Europa de Vest, se susţinea că a ajuns regele unei insule polineziene, dar mai târziu apare la Paris şi este implicat într-un mare scandal cu furtul unor bijuterii de la o tânără americană cu care se logodise în calitate de conte, asta fiind doar o mică parte din escrocheriile practicate. După câţiva ani de închisoare, la bătrâneţe, revine în Basarabia deja ocupată de sovietici, speculează arestarea sa de către Sfatul Ţării şi primeşte o pensie grasă ca şi fost luptător comunist, pe care a ronţăit-o liniştit până la moarte. În acest timp, adevăraţii patrioţi înfruntau gloanţele plutoanelor de execuţie sau înfundau puşcăriile sau întinderile îngheţate ale Siberiei.
Din acest motiv, al episodului cu Ilie Cătărău, Sfatul Ţării la vremea respectivă nu prea putea pune bază pe Regimentul 1 moldovenesc, de teamă că s-a bolşevizat de propaganda acestui aventurier. Câteva zile mai târziu se va vedea că nu a fost chiar aşa.

Dezarmarea voluntarilor ardeleni în gara Chişinău

Kaabak, şeful statului major al secţiei Frontului, odată ajuns la Chişinău, şi-a dat seama că nu are cum să coaguleze imediat masele de soldaţi indisciplinaţi. Avea nevoie de un ţel, dar şi de o ameninţare la adresa revoluţiei. Ţelul era instaurarea puterii sovietelor în Basarabia, ameninţarea repetată erau moşierii români, dar pentru a-i motiva pe aceşti soldaţi în neorânduială îi mai trebuia ceva: o victorie rapidă şi uşoară, iar apoi îi va putea arunca asupra Sfatului Ţării rămas fără apărare. Iar pretextul pentru această victorie s-a ivit aproape imediat, respectiv pe 6 ianuarie 1918.
Gara Chişinău era punct de trecere obligatoriu pentru toate transporturile pe calea ferată înspre şi dinspre bucata din nordul Moldovei rămasă sub stăpânirea românească. Era calea pe care treceau furniturile militare şi aprovizionările, precum şi pe care se expediau spre casă soldaţii ruşi demobilizaţi, desigur, cei ce doreau să ajungă acasă, nu să hălăduie cuprinşi de frenezia bolşevică pe plaiurile mănoase ale Basarabiei. Tot pe aici veneau să întărească rândurile soldaţilor români şi voluntarii ardeleni şi bucovineni constituiţi din prizonierii luaţi de la armata austro-ungară de către armata rusă în primii ani de război. Aceşti voluntari vor înscrie o adevărată epopee în curând. Până în momentul 6 ianuarie 1918, peste douăzeci de garnituri cu voluntari ardeleni au trecut prin Chişinău, deci nu era ceva nou. Dar Kaabak şi acoliţii lui s-au gândit să speculeze asta.
În primul rând, ei au susţinut că acest regiment de ardeleni, de circa 800 de oameni, reprezintă avangarda trupelor contrarevoluţionare române ce aveau drept scop să cucerească Chişinăul. Cum au fi putut opt sute de oameni care nu cunoşteau locurile, fără armament greu şi artilerie, doar cu arme de infanterie, să ocupe un oraş în care erau circa 50000 de ruşi nu s-au căznit să explice. Sau de ce aceşti aşa-zis invadatori au ajuns în gară la orele 12 noaptea dormind, cu muniţia în alt vagon, având asupra lor doar armele şi cinci gloanţe de fiecare, nici atât. Asta ar fi fost pregătirea şi atitudinea unor atacatori? Greu de crezut. Oricum, la intrarea trenului în gară, ei au continuat să doarmă până dimineaţa, când au fost întâmpinaţi de priveliştea peronului gării întărit cu saci de nisip, cu mitraliere instalate pe baricade şi pe acoperiş, inclusiv de la geamuri. Chiar şi câteva tunuri, iar în spatele lor câteva mii de ruşi bolşevici. Relatarea cea mai completă vine de la profesorul Andrei Ghighiniţă din Sibiu (strada Andrei Şaguna nr 8), unul dintre cei patru ofiţeri ai eşalonului.
Măsura luată de colonelul Popescu, comandantul regimentului, care avea ordin să evite orice fel de confruntare cu bolşevicii, a fost debarcarea întregului eşalon pe peron, cu arma la picior, pentru a demonstra intenţiile paşnice, în acelaşi timp dorind să trimită o delegaţie care să negocieze trecerea liberă spre Iaşi. În acel timp s-a strecurat la eşalonul ardelenilor căpitanul din trupele voluntare Vescan, responsabil cu aprovizionarea din Chişinău, care le-a comunicat ofiţerilor ardeleni că sunt prinşi în capcană, mitralierele şi tunurile sunt gata de tragere, iar în spatele gării sunt câteva mii de ruşi. Singura soluţie, spunea el, este atacarea rapidă a gării şi ocuparea ei. Colonelul Popescu nu a ţinut seama de acest sfat, deoarece el avea ordin să aducă trupa fără incidente şi pierderi la Iaşi. A apărut un ofiţer care a cerut să vină la ruşi un comandant român şi să trateze predarea eşalonului. A fost trimis Andrei Ghighiniţă pentru a negocia trecerea liberă. Cei doi ofiţeri se îndreptau spre gară, dar o rafală de mitralieră a trecut pe lângă ei, semn de începere a luptei. Ghighiniţă s-a întors la compania sa, în timp ce cădeau primii morţi şi răniţi dintre ardeleni. Eşalonul s-a culcat la pământ şi a pus mâna pe arme, dar ofiţerii au ordonat ca trupa să se retragă după vagoane, la adăpost. Au apărut primii atacanţi ruşi, asupra cărora ardelenii au tras cu sete, răzbunându-şi camarazii căzuţi. De câteva ori ruşii au atacat şi s-au retras, în faţa mulţimii de morţi şi răniţi. Dar ardelenii aveau doar câte cinci gloanţe fiecare, restul fiind în tren, aşa că în scurt timp au rămas fără muniţie. Colonelul Popescu a decis capitularea, pentru a evita continuarea vărsării de sânge. Când s-a fluturat steagul alb, ruşii s-au năpustit grămadă asupra ardelenilor jefuindu-i de tot ce aveau, inclusiv de mantalele soldăţeşti.
Cei patru ofiţeri au fost separaţi şi duşi la sediul Frontodelului, în timp ce soldaţii erau încolonaţi şi purtaţi ca prizonieri pe străzile Chişinăului. Ambulanţe auto şi trase de cai erau pline până la refuz cu cadavrele ruşilor şi cu răniţii lor. Ofiţerii au fost ţinuţi prizonieri fără mâncare până în 12 ianuarie, când au început să audă semne ale evacuării din clădire, iar atunci la fiecare zgomot de paşi se poziţionau de o parte şi cealaltă a uşii pentru a-şi vinde scump pielea, temându-se de o lichidare grabnică. Dar în 13 ianuarie au fost eliberaţi de Pan Halippa, Vlad Cazacliu şi alţi fruntaşi moldoveni, bucuroşi de apropierea trupelor române.
Soldaţii au fost duşi de către moldovenii din regimentul 1 în cazarma lor, refuzând să-i lase pe mâna ruşilor. Aici, în scurtă vreme au fraternizat, văzând că aceşti burjui şi moşieri sunt de fapt simpli ţărani ca şi ei, cu care se puteau înţelege perfect în limba română. De aici până la simpla constatare că sunt fraţi a rămas foarte puţin. Câteva zile mai târziu, când Frontodelul le-a ordonat moldovenilor să iasă şi să ocupe poziţii împotriva românilor ce se apropiau de Chişinău, soldaţii şi ofiţerii au ţinut o şedinţă la care a participat şi Vasile Harea, menţionând că în sală se aflau şi soldaţii ardeleni, iar toţi vorbitorii s-au pronunţat împotriva ordinului ruşilor, spunând că românii sunt fraţii lor, la fel ca şi aceşti ardeleni. Până la urmă, propaganda lui Ilie Cătărău nu a fost de durată.
Referitor la această luptă din gara de la Chişinău, relatări despre ea au apărut în ziarele ruseşti, fiind descrisă în termeni elogioşi disciplina revoluţionară a trupelor bolşevice, care s-au comportat eroic. Mai mult, se spunea că Regimentul 1 moldovenesc şi alte unităţi au trecut în întregime de partea Frontului, că Pelivan şi Crihan au fost arestaţi, că Sfatul Ţării a fost desfiinţat şi că în oraş situaţia este stăpânită de trupele ruseşti în frunte cu Secţia Frontului.
In seara de 6 ianuarie, citind aceste ziare, Pantelimon Halippa a exclamat: „Uite cum scriu istoria ruşii!” Câtă dreptate avea!

Intrarea trupelor române în Basarabia

Începând cu acest moment din 6 ianuarie 1918 situaţia se precipită. Ciocnirea între Secţia Frontului şi Sfatul Ţării devine inevitabilă. Bolşevicii erau pe cai mari, îi bătuseră pe români şi erau gata să instaureze bolşevismul în Basarabia. Le mai stătea în cale doar conducerea efectivă a republicii autonome, Sfatul Ţării. Dar el putea fi rapid răsturnat de trupele care se acoperiseră de glorie în lupta împotriva românilor, nu? Mai ales că superioritatea numerică era de partea lor. Dar despre disciplina şi pregătirea lor, cred că un singur exemplu este relevant: în noaptea de 6 ianuarie, o baterie de şapte tunuri deservită numai de soldaţi, fără niciun ofiţer, a tras din centrul Chişinăului, din piaţa Libertăţii, toată noaptea asupra satului Petricani de la 3 kilometri de Chişinău, distrugând gospodăriile localnicilor, în ideea că luptă împotriva românilor.
În acea noapte a fost arestat de către ruşi Anatol Crihan. A fost recunoscut în preajma gării, dar câţiva soldaţi moldoveni din Regimentul 1 moldovenesc l-au cerut ruşilor ca să-l ducă la ei în unitate şi „să-l înveţe minte”. Ruşii l-au predat, dar moldovenii l-au eliberat câteva străzi mai încolo spunându-i să se ascundă. Crihan a pornit pe jos, peste dealuri, către Prut, prin ger, şi în câteva zile a trecut în Moldova. Ion Pelivan şi I. Buzdugan se aflau la mănăstirea Suruceni. Aici au venit Suruceanu şi Gafencu, anunţându-i că sunt căutaţi de ruşi pentru a fi arestaţi. Stareţul mănăstirii, părintele arhimandrit Dionisie Erhan, i-a trimis pe toţi cu o trăsură peste Prut, la Iaşi, unde Pelivan era cunoscut şi demersul său pentru aducerea trupelor române putea avea greutate mai mare.
La Chişinău se ţine o nouă şedinţă a Sfatului ţării, în timp ce împuşcăturile prin oraş nu mai conteneau. Anarhia era totală, toţi derbedeii erau înarmaţi, iar soldaţii ruşi bolşevizaţi se dedau la acte de brigandaj. Concluzia Sfatului era că nu există nicio forţă care să poată menţine ordinea, deci singura soluţie era venirea trupelor române. Trei delegaţi, V. Ţanţu, Gh. Buruiană şi M. Minciună au fost trimişi la Iaşi încă din acea noapte. Spiritul combativ al ruşilor începea să se topească, mai ales când au apărut zvonurile despre sosirea iminentă a trupelor române. În nopţile de 11, 12 şi 13 ianuarie au încărcat tot ce au putut din Chişinău şi au fugit. În ultimele zile, patrularea oraşului se făcea numai de trupe moldoveneşti, nu câte 3-4 oameni, ci plutoane întregi. S-au iscat certuri şi încăierări cu ruşii ce încercau să ia totul cu ei, dar nu s-a ajuns la vărsări de sânge. De fiecare dată când moldovenii încercau să ia înapoi de la grupe de ruşi armele sau ceea ce doreau să ducă cu ei (inclusiv mobilier), ei cedau acolo unde erau mai puţini. Jaful cel mare s-a făcut organizat, în timpul nopţii, când ruşii se evacuau în grupuri de sute de oameni.
După mai multe ezitări pentru a nu agrava situaţia, guvernul român a hotărât trimiterea trupelor române în Basarabia. La această decizie a contribuit şi reţinerea ardelenilor, dar şi faptul că în perioada 1 - 6 ianuarie, bolşevicii au reţinut alte şase garnituri cu destinaţia Iaşi. Scopul trimiterii trupelor române era stăvilirea anarhiei şi paza căilor de transport, a depozitelor de alimente şi muniţii. Fără aceste depozite, armata şi populaţia înghesuită în nordul Moldovei era condamnată la foamete.
Trupele române trec Prutul la 10/23 ianuarie 1918, iar în 13 ianuarie 1918, divizia a 11-a condusă de generalul Broşteanu intră în Chişinăul evacuat de către bolşevici. Armata română a fost întâmpinată pretutindeni cu mare bucurie, populaţia basarabeană văzând în sosirea ei garanţia instaurării liniştei. Trupele române aflate prin sate au fraternizat cu uşurinţă cu populaţia civilă, soldaţii şi ofiţerii fiind invitaţi pe la diferite evenimente, în schimb ei dând o mână de ajutor la muncile agricole. În acelaşi timp, românii nu s-au amestecat cu nimic în treburile politice ale republicii.
În proclamaţia generalului Broşteanu, la 12 ianuarie 1918, se menţionează că armata română va apăra viaţa şi avutul obştesc al locuitorilor împotriva cetelor de anarhişti şi progromişti. Într-adevăr, în întreg teritoriul controlat de armata română s-a instaurat liniştea, cu unele excepţii, acolo unde pătrundeau elemente bolşevice provocatoare de multe ori venite de dincolo de Nistru. Deşi Chişinăul a fost ocupat fără luptă, nu la fel au stat lucrurile în alte regiuni, unde bolşevicii se simţeau mai puternici.

Luptele cu bolşevicii pentru Basarabia

Kaabak, şeful statului major bolşevic de la Chişinău, trimite o telegramă la Odessa la 11 ianuarie: „Situaţia este gravă. Românii, aranjaţi în formă de semicerc, se găsesc la 20-25 verste de liniile ferate Bender - Chişinău şi Ungheni – Chişinău. Românii de la Străşeni au un spate de apărare slab. Sub influenţa propagandei Sfatului Ţării, comitetul moldovenesc a cerut evacuarea Frontodelului, care lupta împotriva românilor. Ţăranii care s-au despărţit au hotărât să nu permită intrarea românilor pe teritoriul lor. Sfatul Ţării nu cedează. Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine, Sfatul ţării şi Directoratul. Kaminski, şeful trupelor bolşevice din Chişinău, a părăsit comanda şi nepredând-o nimănui, a plecat. Noi ne vom opune până la extrem şi vom lua măsuri decisive. Depozitele de avere le evacuăm. La Bender lăsăm o comandă de mineri. Plecând, vom distruge calea ferată. Pentru apărarea Benderului, unde sunt concentrate forţele armate, soseşte din Odessa un batalion de căi ferate, pe care se poate conta. Situaţia în armată este satisfăcătoare. Naştarum Kaabak.”
Avântul belicos al lui Kaabak s-a mai temperat pe măsura apropierii românilor, el fugind de asemenea peste Nistru. Este adevărat că pentru Tighina s-au dat lupte cumplite, în care din nou românii au ieşit biruitori, dar trebuie să privim aceste lupte în contextul mai larg, în care românii încă mai erau prinşi în dezarmarea şi evacuarea ruşilor de pe frontul Moldovei, unde de asemenea se dădeau adevărate bătălii, menţionate în articolul Primele lupte cu bolşevicii. Aici spuneam că România este primul stat care a luptat cu arma în mână împotriva bolşevismului, dar, după intrarea trupelor române în Basarabia, România devine primul stat din lume căruia Rusia Sovietică îi declară război. Voi încerca să enumăr câteva din cele mai importante lupte de pe teritoriul basarabean, aşa cum apar pe blogul lui Nicolae Ţibrigan, aici fiind deosebit de amănunţit şi bine descrise.

Bender (Tighina)
Operaţiunea de a alunga trupele sovietice din Bender (Tighina) a fost încredinţată detaşamentului 22, condus de lt. col. Macovescu. În executarea ei, s-au săvârşit unele greşeli, ceea ce a dus la o încleştare deosebită. Eroarea aparţine M.C.G. şi conducerii Diviziei 11, prin faptul că detaşamentul era redus numeric faţă de inamic şi nu s-a ţinut cont de ostilitatea populaţiei rusofone, precum şi de specificul oraşului prin cetatea militară medievală, oferindu-i duşmanului condiţii prielnice de a duce lupte subterane.
S-a pornit de la informaţii contradictorii şi parţial inexacte:
1. în zonă se află doar un regiment de ucraineni pentru paza podului Tiraspol-Bender care au ocupat oraşul
2. în Bender e linişte, oraşul nu este ocupat de inamic
3. de la Prut la Chişinău, Divizia 11 fusese însoţită şi de Brigada 22, podul şi gara nu sunt păzite de sovietici.
„Brigada 22 era alcătuită, de fapt, dintr-un batalion de infanterie, două companii de pionieri, 1 escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie.”
Plecarea s-a făcut la 15 ianuarie, detaşamentul înaintând în cursul zilei de 16 ianuarie pe dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraş cât şi dinspre satele înconjurătoare. În seara de 16 ianuarie, trupele române ajung la est de calea ferată; dar din raţiunea de a nu fi atacaţi în timpul nopţii, detaşamentul a fost retras şi cantonat în satul Bulboaca. Bolşevicii în schimb, vroiau să încercuiască detaşamentul român ca să-i rupă legăturile cu Divizia. Lt. col. Macovescu cere imediat întăriri, iar în dimineaţa de 17 ianuarie, comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detaşament, compus din 2 batalioane, condus de col. Meleca. Detaşamentul are de înfruntat bande bolşevice, dar ajunge la destinaţie în seara zilei de 17 ianuarie. Apoi, generalul Broşteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca, în dimineaţa zilei de 19 ianurie. Detaşamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un escadron şi 2 baterii. La 18 ianuarie, Divizia 11 trimite un detaşament la Orghiev (Orhei) unde trupe înarmate de sovietici devastau şi prădau depozitele. Două batalioane de voluntari ce sunt îndreptate spre Chişinău şi Bender sunt atacate de inamic şi dezarmate în localitatea Căinari (40 km la sud de Chişinău) deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă nici un foc în caz de întâlnire cu inamicul. În ziua de 20 ianurie, detaşamentul declanşează atacul, ocupând localităţile Lipcani, Borisovka şi Varniţa, situate la nord de oraş. Sosesc şi alte întăriri, detaşamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane şi un escadron. Este declanşat un bombardament violent de artilerie asupra oraşului, iar în ziua de 21 ianuarie, la ora 5 dimineaţa, detaşamentul atacă prin surprindere şi la 10 oraşul este eliberat.
„Armata română capturează un imens material feroviar şi de război, între care un depozit de artilerie, având 800 de tunuri – adăpostit în cetate şi i-au produs inamicului mari pierderi de oameni: morţi şi răniţi.”
Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităţilor şi materialelor, iar în Bender este oprit doar un batalion. Artileria ocupă poziţia Borisovca şi Lipcani având obiectiv podul şi satul Parcani. Este trimis un detaşament de o companie şi jumătate şi o secţie de artilerie în direcţia S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolşevicii profită de dispersarea trupelor române şi fiind bine informaţi, la 23 ianuarie, declanşează o puternică contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind maşini militare blindate şi tunuri pe care la trec cu uşurinţă peste podul rămas intact şi nepăzit în mod corespunzător. Atacul surpriză determină trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând poziţiile.
„A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinţi, alcătuită din 62 ostaşi şi 3 ofiţeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detaşament a luptat eroic, baricadat în hrube şi case timp de 3 zile, până la revenirea camarazilor lor.”
Trupele retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri – 2 batalioane şi la 24 ianuarie, contraatacă.
„Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane:
coloana din dreapta, de forţa unui batalion, pe direcţia Bulboaca – Gheorbanovschi – Bender, având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roşiori, aflată în zona Fărlădari – Lişca şi, împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului (Tighinei);
coloana din centru, de forţa a 5 batalioane şi două baterii, atacă pe direcţia Bulboaca-Bender;
coloana din stânga, de forţa unui batalion şi o baterie, pe direcţia Bulboaca – Râşcani – Bender”
În dimineaţa de 25 ianuarie, la ora 6, cele trei baterii ale detaşamentului, împreună cu baterie călăreaţă a Brigăzii 4 Roşiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar peste 20 min., infanteria porneşte la atac. Înaintarea s-a făcut uşor până la liziera de vest a oraşului, dar în localitate a fost grea, fiind primită cu foc dens din partea inamicului. Totodată, de pe malul stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage şi ea spre Bender. Între orele 11-12, oraşul este recuperat de trupele noastre. Iar cele bolşevice şi susţinătorii lor, respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol. În această luptă, trupele române au pierdut 3 ofiţeri şi 138 trupă. Menţionăm că luptele de la Bender în rândurile bolşevicilor au luptat şi două sute de români, proveniţi dintre dezertori şi muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluţionar român din Odesa – organizat şi condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor, etc.
„Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, aşa cum s-a arătat, de la el plecau căile de acces – ferate şi rutiere – spre Chişinău şi Iaşi, precum şi spre sudul Basarabiei.”
Cahul
La 10 ianuarie un detaşament de ostaşi români, alcătuit dintr-un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, cu o secţie de mitraliere au trecut Prutul şi au intrat în Cahul. La Bolgrad, generalul Kotzbuc, comandantul armatei VI-a ruse, este arestat; ceea ce a dus la o dezlănţuire a anarhiei în regiunea din stânga Prutului. În aceste împrejurări, M.C.G. hotărăşte să trimită în Basarabia încă trei divizii: a 13-a Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie; fiind dispuse astfe:
Divizia 13, întărită cu regimentul 5 Călăraşi, să înainteze şi să se concentreze în zona Bolgrad – Kazaclia – Novotroion – Sandaclia;
Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea Gura Galbini – Carbuna – Batior – Cimişlia;
Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi – Strâmba – Putigeşti[15]
Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor şi de a apăra populaţia de jafuri şi distrugeri. Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile dintre diviziile 13 şi 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere flancul stâng al trupelor ce operau în zona Chişinău – Bender.

Constituirea Corpului 6 Armată Român
Până la 24 ianuarie 1918, cele 4 divizii aflate în Basarabia erau subordonate Marelui Cartier General Român care hotărăşte crearea, începând cu 25 ianuarie 1918, a Corpului 6 Armată, condus de generalul de divizie Gheorghe Istrati avându-l ca şef al statului major pe colonelul T. Dumitrescu. În componenţa Corpului 6 Armată mai intrau: Regimentul 5 Călăraşi repartizat lângă Divizia 11, flota de operaţiuni navale, trupe însărcinate cu acoperirea Deltei, două escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali. Zona de operaţii a corpului de armată era cuprinsă între Prut – Dunăre – Sfântu Gheorghe – Nistru şi în nord până la Soroki (Soroca) – Ripiceni (Pripiceni), inclusiv. Misiunile Corpului 6 Armată erau: respingerea peste Nistru a trupelor bolşevice; asigurarea ordinii şi circulaţiei libere a trenurilor; formarea depozitelor necesare armatei române ş.a. După estimările autorităţilor militare române, în Basarabia se aflau 46 000 de ostaşi ruşi şi ucraineni ostili românilor, dar aflaţi în stare de disoluţie şi anarhie. Astfel, Divizia 1 Cavalerie, împărţită în mici detaşamente efectua deja operaţiunile de dezarmare a satelor din regiunea de nord a Basarabiei. La 20 februarie, ea ajunge la Soroca, de unde stabileşte legături cu armata poloneză. Garnizoana ei rămâne însă la Bălţi; Divizia 2 Cavalerie, după ce dezarmează mai multe sate din zona Gura Galini, trimite, în ziua de 24 ianuarie, Brigada 4 Roşiori şi o baterie călăreaţă la Bulboaca, unde cooperează cu detaşamentul Bender din Divizia 11, la recuperarea oraşului în ziua de 25 ianuarie. La 17 februarie, detaşamentele Diviziei 11 ajung în regiunea Talmazi, de unde supraveghea malul stâng al Nistrului. Divizia 11 trimite, la 27 ianuarie, un detaşament în stâmga Nistrului pentru a ocupa temporar localitatea Dubăsari. Divizia 13 opera în sud, participând alături de unităţile marine, la luptele de eliberare a Chiliei. Ismailului, Cetăţii Albe (Akkerman) şi oraşul Vâlcov.
Cahul şi Bolgrad
Prima s-a pus în mişcare Divizia 13. Plecând din dreapta Prutului din zona Bujor – Băneasa – Mestecani; Divizia 13 s-a împărţit în două detaşamente: detaşamentul Prut a trecut râul pe la Vadul lui Isac şi s-a îndreptat spre sud, ocupând peste trei zile portul Reni; iar detaşamentul Bolgrad trece pe la Oancea şi ocupă Bolgradul la 19 ianuarie 1918. Ambele detaşamente au întâmpinat reacţii minore din partea inamicului. Divizia 2 Cavalerie a pornit din judeţul Fălciu executând marşul în trei etape, instalându-se în seara zilei de 20 ianuarie în localitatea Cimişlia. În satul Socol – Dezginze, Regimentul 11 Infanterie rus a încercat să-i opună, în ziua de 19 ianuarie, o uşoară rezistenţă, dar , avertuzat cu câteva proiectile, depune imediat armele. Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, se afla şi ea tot în judeţul Fălciu, de unde s-a deplasat pe axa pe axa Huşi-Bălţi în 6 etape, pe trei coloane. Divizia a atacat la 23 ianuarie, din toate părţile, oraşul Bălţi, apărat de bolşevici şi de soldaţi voluntari moldoveni conduşi de căpitanul Popa. În aceeaşi zi reuşesc să ocupe oraşul dezarmându-i pe foştii aliaţi. La 25 ianuarie, Brigada 2 Roşiori e trimisă la Cubolta, iar Brigada 3 Roşiori în regiunea Putineşti, unde au procedat la dezarmarea dezertorilor ruşi şi la restabilirea ordinei.[18]
Ismail
Ajunsă în regiunea Bolgrad, Divizia 13, comandată de generalul Popescu a trimis în seara de 20 ianuarie detaşamentul colonelului Dragu, de forţa a trei batalioane, 3 baterii şi un escadron, să ocupe Ismailul. Vedeta nr. 6, sosită de la Bolgrad şi staţionată la Jalpug, era destinată a face legătura între forţele de uscat şi flota de Dunăre. Ordinul primit era de a nu lăsa în spate nici o unitate militară rusă, soldaţii ruşi disparaţi să fie adunaţi şi trecuţi peste Nistru. În seara zilei de 20 ianuarie detaşamentul Dragu staţionează la Cişmeaua, pentru ca apoi, să-şi reia marşul spre Ismail prin Caraclia, unde patrulele române sunt primite cu focuri. Tot aşa sunt întâmpinate şi patrulele trimise spre Broasca, Saftiom şi Ismail. Datorită declanşării unui tir de artilerie, de intimidare, cele două sate s-au predat imediat. Pentru a elibara oraşul Ismail, detaşamentul Dragu mai primeşte sprijin de la detaşamentul col. Rotaru şi flota operativă de pe Dunăre. Pentru intimidarea inamicului şi ajutor în caz de nevoie – la Periprava staţionau trei canoniere de tip „Oltul”; la Chilia Veche (în dreapta Dunării) erau: monitorul „Kogălniceanu”; câteva baterii flotante, trei vedete, un torpilor şi trei şalupe, iar în apropiere de Ismail se aflau monitoarele: „Brătianu”, „Catargiu”, „Lahovari” şi o vedetă în poziţie de tragere chiar în portul Ismail. Vasele ruseşti se retrag în ordine, dar nu renunţă la rezistenţă oprindu-şi flota la Vâlcov şi întărindu-şi flota aici. Răspunsul la gloanţele trase de inamic, când trupele române se apropiau de Ismail a fost focul de artilerie deasupra oraşului. Concomitent infanteria a înaintat spre Ismail cu aripa sa stângă, pentru a tăia retragerea revoluţionarilor spre Chilia. Apoi, pe la ora 16:00, trupele române au pătruns în oraş, cooperând cu un detaşament de marină. Portul a fost ocupat pe de-a întregul în acea noapte. Au fost capturate depozite de armament şi s-a dispersat un periculos centru de agitaţie antiromânească.
Chilia Nouă
Detaşamentul col. Dragu a fost divizat. La 24 ianuarie, lăsând la Ismail un batalion de baterie, şi împreună cu două batalioane, două baterii şi un escadron, s-a îndreptat spre Chilia Nouă cu misiunea de a restabili ordinea. Totodată, din portul Vâlcov au plecat trei canoniere şi patru barje ruseşti cu direcţia Chilia Nouă. Tot la Chilia Nouă a fost trimis şi detaşamentul col. Rotaru, alcătuit din două batalioane şi două baterii; iar pe apă a fost trimis un batalion de marină, iar din Sulina, prin Periprava, două companii cu secţii de mitraliere, din detaşamentul de debarcare. În contextul concentrării de forţe româneşti navele ruseşti fac cale întoarsă. În ziua de 26 ianuarie, diviziunea 1 monitoare, ajunsă la Chilia Nouă, a debarcat un detaşament de marinari fără a întâmpina rezistenţă.
Vâlcov
Toate forţele militare române - de uscat sau de marină – s-au îndreptat spre Vâlcov. Atacul s-a conceput atât dinspre uscat cât şi dinspre apă. Forţele române trimise în obiectivul de luptă erau alcătuite din aproximativ trei batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie, circa trei baterii de artilerie şi un batalion mixt trimis la Periprava, vizavi de malul drept al braţului Chilia spre a constitui, împreună cu trupele de marină, un corp de debarcare în apropierea oraşului. Pe de altă parte, flota de apărare a luat poziţie, cu Diviziunea 1 de Monitoare (2 vase) la 500 m deal de gura canalului Cernovca, iar Diviziunea 2 Monitoare (2 vase) la 500 m deal de Sulimanca. Pentru ocuparea Vâlcovului, comandamentul Diviziei 13 a dat ordin de operaţii care priveau flota de operaţiuni şi detaşamentul col. Dragu. Escadra de Dunăre trebuia să ocupe poziţiile amintite de tragere în noaptea de 27 ianuarie. Dar în seara zilei precedente, vase uşoare ruseşti de război au tras asupra satului Periprava, unde se găseau companii din batalionul de debarcare. Iar în ziua de 27 au încercat să debarce aici, dar au fost respinse. Bateria instalată în pădurea Peripravei trage cu obuze în direcţia portului Vâlcov unde se vedeau o mulţime de ostaşi inamici. Imediat, trei vase ruse, tip Doneţ, şi 10-12 barje au deschis foc asupra monitoarelor româneşti aflate pe canalul Cernovca. Surprinse nepregătite, acestea sunt nevoite să se retragă. În consecinţă, s-a cerut comandamentului Corpului 6 Armată să aprobe amânarea operaţiunii de ocupare a Vâlcovului, iar lupta să se reia pe uscat. La 29 ianuarie, detaşamentul Dragu, ocolind portul pe la nord, a ocupat satele Galileşti, Ghibărţeni şi Zăbrieni. Dar artileria rusă de pe vase a bombardat Zăbrieni şi detaşamentul a trebuit să-l abandoneze. Apoi, ruşii bombardează biserica din Periprava unde era observatorul artileriei române. Frigul, viscolul şi zăpada făcea şi mai grea ducerea luptei de către armata română. Pentru armata română situaţia devenea critică şi la 1 februarie, s-a obţinut aprobarea de a se răspunde şi a contraataca. Două avioane au făcut recunoaşterea asupra întregii zone. Artileria, trăgând spre Vâlcov, distruge turlele bisericilor rusă şi lipoveană care serveau inamicului drept punct de observare. Infanteria rusă atacă dinspre Zăbrieni, dar forţele române rezistă; totuşi, pentru a nu înregistra pierderi, detaşamentul se retrage la Coviachi, lăsând în urmă doar posturi înaintate. Aici detaşamentul este întărit cu noi trupe de cavalerie. În acelaşi timp, infanteria română se extinde pe latura stângă interceptând liniile de comunicaţie dinspre Cetatea Albă (Akkerman). Vâlcovul este blocat dinspre uscat. Ambele forţe combatante îşi săpau tranşee, deşi vremea era greu de înfruntat. La 1 februarie, comandantul Diviziei 13, aflat la Bolgrad, ordonă declanşarea contraofensivei. Greul luptei trebuia să-l ducă trupele marinei, conduse de contraamiralul V. Scodrea, în colaborare cu detaşamentele col. Dragu şi respectiv col. Rotaru, acesta din urmă fiind amplasat la Periprava. Conform ordinului operativ al comandantului flotei de apă, comandantul V. Scodrea, din 28 ianuarie, misiunea flotei române de apă era de a ocupa Vâlcovul, cooperând cu cele două detaşamente de uscat. Ca atare, Divizia 1 Monitoare urma să ia poziţia în canalul Cernovca, 500 m în amonte de gura acestuia, iar Divizia 2 în apropiere; barjele cu obuzire să ia poziţie între cele două diviziuni. Aceste forţe aveau sarcina de a sprijini debarcarea trupelor de pe malul stâng şi de a ţine sub tir de foc vasele ruse răzvrătite dacă le-ar fi atacat cele române, sau localitatea Periprava. Vedeta nr.6 să se plaseze la km 28 pentru a face legătura cu comandamentul col. Dragu prin T.F.S., ori vasul plutitor de mine de la km 36, gata de a crea un baraj, la km 33, dacă vase de război ar înainta spre Vâlcov. Divizionul de obuziere de 127 mm din Regimetul 3 şi bateria de 75 mm din detaşamentul col. Rotaru să ia poziţii în pădurea Letea, lângă Periprava pentru a susţine trecerea trupelor noastre de pe malul stâng al Chiliei şi a trage în vasele şi artileria rusă pe barje în caz că ar ataca Corpul de debarcare, compus din trei baterii, batalionul de debarcare, o companie de pontonieri şi încă două companii din Regimentul 48 Infanterie să meargă pe canalul Cernovca, lângă podul de pe gârla Sulimanca, spre a putea fi uşor îmbarcat şi trecut pe malul stâng, în dreptul km 22. Comanda forţelor de debarcare era încredinţată maiorului Sebastian Avramescu, comandantul batalionului de debarcare. Vasul spital de pe canalul Cernovca trebuia dus la 5 km în amonte de gârla Sulimanca. Lângă el, pentru legătură şi transport a fost plasat vasul „Mântuirea”. Aplicarea acestui ordin s-a făcut peste patru zile când s-a trecut la ofensivă. Din Chilia Veche (de pe malul drept al Dunării) unde se afla comandorul V. Scodrea a expediat, în ziua de 1 februarie 1918, câte un ordin telegrafic Diviziunii 1 monitoare, la ora 2:50 şi maiorului Sebastian Avramescu la ora 3:15. Diviziunea 1 avea misiunea să ocupe imediat poziţii pe canalul Cernovca, la circa 3 km de Sulimanca şi la ora 16:00 să deschidă foc de artilerie asupra turlelor bisericii ruse din Vâlcov şi apoi şi în cele ale bisericii Lipovene, unde se aflau observatoarele de dirijare a artileriei bolşevicilor, precum şi a vaselor acestora de pe canal. Iar în cazul în care vasele ruse deschideau foc înainte de ora 16:00, acţiunea trebuia dusă cu hotărâre luând legătură cu maiorul Avramescu; fiecare monitor putea trage doar 200 de proiectile; iar în cazul în care situaţia era critică, trebuiau să se retragă din bătaia artileriei ruse. Vasul „Mântuirea” trebuia să fie amplasat la întretăierea canalelor Babina cu Cernovca, iar semnalul chemării la luptă să fie trei fluierături lungi şi trei scurte. Maiorul Sebastian Avramescu avea ordinul de a deschide focul de pe vasele româneşti spre Vâlcov. O baterie trebuia să tragă în biserica lipovenească, iar barjele cu obuziere în cea rusă; o altă baterie trebuia să blocheze canoniera rusă de la gura canalului Oceacov. Tot spre acest canal să se concentreze şi divizionul din regimentul 23 artilerie. Tuturor li se preciza numărul de obuze ce aveau voie să tragă. De asemenea, trebuiau să se păstreze legături cu comandantul acestei diviziuni, căpitanul comandor Rădulescu. Luptele româno-bolşevice se desfăşurau cu intensitate maximă, îndeosebi cu artileria de mare şi de pe uscat, până în ziua de 3 februarie. Sediul sovietului local din Vâlcov este lovit. Totodată, sunt distruse şi turlele bisericilor , iar vasele ruseşti nu-şi mai puteau regal tirul; unele vase eşuează, iar altele se retrag fără a fi tras măcar un obuz. Trupele bolşevice se îmbarcă pe vase şi iau drumul spre mare cu direcţia Odesa şi Sevastopol. In ziua de 3 februarie, atât Vîlcovul cât şi Zăbrienii au fost ocupate de trupele române fără a întâlni vreo rezistenţă. Cu acest prilej, au fost capturate mai multe şlepuri şi o însemnată cantitate de materiale şi muniţii.
Cetatea Albă
La 14 februarie 1918, Marele Cartier General, prin ordinul 8722, face cunoscut comandamentului Corpului 6 Armată să treacă la eliberarea oraşului Cetatea Albă (Akkerman), prin aruncarea inamicilor peste Nistru; să cureţe satele de inamici şi să supravegheze trecerile peste graniţă pe porţiunea de la Corniari şi Ialanca, până la Cetatea Albă. Pentru aceasta, comandamentul Corpului 6 Armată a dispus, în ziua de 15 februarie, constituirea unui detaşament mixt, denumit „Akkerman”, pus sub comanda nemijlocită a şefului Diviziei 13 infanterie. Acest detaşament era alcătuit dintr-o brigadă mixtă şi Regimentul 5 Călăraşi din componenţa Diviziei 13, Brigada 4 Roşiori şi o companie de ciclişti de la Divizia 2 Cavalerie, Regimentul 3 Vânători, un batalion de infanterie şi două plutoane cavalerie, date de Divizia 11, Brigada 25 Infanterie, dată de Divizia 1 Cavalerie. Asaltul asupra oraşului-cetate era programat pentru 24 februarie, însă datorită trecerii unui detaşament german dinspre frontul român, prin sudul Basarabiei spre Ucraina, operaţia a fost devansată cu 24 de ore. Trupele române care, după 16 februarie fuseseră organizate pe trei coloane, cu două detaşamente, după un marş de 60 km, parcurşi în patru zile, au pătruns în seara zilei de 23 februarie în Cetatea Albă. Flota de apă, care era în componenţă, cu o parte a Regimentului 47 Infanterie pe flancul drept n-a participat la acţiune. În ziua de 27 fenruarie, oraşul a fost eliberat fără lupte. La sfârşitul lunii februarie 1918, Basarabia era împărţită în patru zone, controlate de cele patru divizii componente a Corpului 6 Armată, după cum urmează:
Divizia 1 Cavalerie, cu cartierul general la Bălţi, ocupa zona limită la nord de linia Moghilev – Litpvac – Lopatin – Viişoara, iar la sud de linia Zuri – Zorobatin – Rizeni – Cotu-Morii;
Divizia 13 cavalerie, cu cartierul general la Bolgrad, ocupa zona învecinată la nord cu Divizia 2 Cavalerie şi la sud de Dunăre şi Marea Negră;
Divizia 2 Cavalerie, cu cartierul general la Cimişlia, ocupa zona limită la nord de Divizia 11, iar la sud linia Purcani – Carasinscaia – Flămânda;
Divizia 11, cu cartierul general la Chişinău, ocupa fâşia de centru dintre diviziile 1 şi 2 Cavalerie
Ele au asigurat liniştea şi siguranţa Basarabiei până în aprilie 1918, când locul Corpului 6 Armată e luată de Corpul 5, iar unele dintre ele au fost mutate din Basarabia în dreapta Prutului. În aceste lupte pentrueliberarea Basarabiei, Corpul 6 Armată a pierdut 3 ofiţeri şi 22 trupă morţi, 12 ofiţeri şi 300 trupă-răniţi, precum şi 151 dispăruţi.
Aşa s-a scris, cu lupte şi jertfe, istoria curăţirii Basarabiei de bolşevici. Sosirea armatei române şi alungarea comuniştilor la 1918 a deschis calea exprimării libere a voinţei populare, care a proclamat la 24 ianuarie 1918 Basarabia independentă, iar apoi, la 27 martie 1918, a proclamat unirea pe veci a Basarabiei cu România. Dar luptele împotriva bolşevicilor nu vor înceta nici atunci, imperiul nu concepea să renunţe la Basarabia, la fel cum nu o face nici astăzi.



OFENSIVA ARMATEI ROMÂNE IMPOTRIVA TRUPELOR RUSEŞTI BOLŞEVIZATE - 1918

La solicitarea Sfatului Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti, succesoarea guberniei Basarabia, armata română treace la acţiuni practice contra anarhiştilor bolşevizaţi, indisciplinaţi şi insubordonaţi care părăseau frontul în valuri uriaşe. Aceste unităţi de dezertori erau destul de mari, uneori până la nivelul unor armate: de exemplu armata a VI-a și a XI-a ruse, etc.

La 21-22 decembrie 1917 a fost lichidat cu forţa focarul constituit de cei 3 000 de ruşi la Socola în Iaşi. Luptele grele s-au dat între români şi ruşii din Armata a VI-a şi mai ales din celebrul corp siberian la Galaţi şi împrejurimi în zilele de 12-23 ianuarie. În timpul luptelor peste 3 000 de ostaşi ruşi s-au predat germanilor, iar restul, deşi primise ajutor de la marina proprie de pe Dunăre, a depus armele şi a fost lăsată să treacă Prutul spre Rusia. O înfruntare sângeroasă s-a petrecut şi la Paşcani, între divizia 7 română şi trupele Armatei a IV-a, care, părăsind şi ea frontul din munţii Neamţului şi Sucevei, se îndrepta spre Iaşi. Cea mai mare parte a trupelor Corpului II rus mai întâi scapă, însă este prins, încercuit de români şi, la 27 ianuarie nevoit să ceară colonelului Rădulescu [1], să-i lase să se retragă spre Suceava (fiind îndrumaţi să se retragă prin nordul Basarabiei). Totuşi ruşii îi atacă pe români. O luptă sângeroasă a avut loc la Spătăreşti, de pe urma căreia mii de „aliaţi" au fost dezarmaţi luânduli-se 4 000 puşti, 74 mitraliere, 84 tunuri, 15 chesoane şi expediaţi spre nordul Basarabiei. Ambele tabere au înregistrat morţi şi răniţi." [2]
Trupele din corpurile XVII şi XL din armata VIII rusă se concentrază în nordul Moldovei, împrejurul comunei Mihăileni şi pornesc spre Iaşi. Aici ele sunt oprite de diviziile 9 şi 23 precum şi alte unităţi româneşti. Generalul Sitin, comandantul Corpului XVII rus este nevoit să se retragă la austrieci cu o parte din trupe.[3]
În Republica Democratică Moldovenească (fosta gubernie Basarabia), înfruntările militare din 1918-1919 s-au desfăşurat îndeosebi de-a lungul Nistrului, de la Hotin, până la Cetatea Albă şi a Dunării de la Prut la Nistru.


General Ernest Broştenu

Ca urmare a mai multor solicitări venite de la Chişinău, ultima fiind din 6 ianuarie 1918, dar şi din partea Aliaţilor, guvernul român s-a decis de a-i folosi pe voluntarii ardeleni şi bucovineni, unii veniţi deja din Rusia pe frontul român, iar alţii, solicitaţi de la Darniţa şi Kiev.

În seara de 6 ianuarie, în gara din Chişinău soseşte un detaşament de voluntari ardeleni ce urmau să se pună la dispoziţia Sfatului Ţării. Forţele bolşevice, fiind anunţate telegrafic de la Tighina, i-au aşteptat pregătite de luptă; în compenenţă intrau un regiment căzăcesc de cavalerie, o baterie rusă şi mai multe campanii de gardă, conduse de Nastarum Kaabak. Voluntarii sunt luaţi prin surprindere în toiul nopţii şi siliţi să se predea. Un alt detaşament ardeleano-bucovinean înaintau dinspre Iaşi pentru a-i ajuta pe tovarăşii lor, însă întâlneşte o rezistenţă bolşevică dârză şi este nevoită să se retragă în dreapta Prutului. Imediat în Basarabia vor intra ostaşii Diviziei XI şi Regimentului 23 Cavalerie." [4]

Bender (Tighina)

Operaţiunea de alungare a trupelor sovietice din Bender (Tighina) [5] a fost încredinţată detaşamentului 22, condus de lt.col. Macovescu. În executarea ei, s-au săvârşit unele greşeli, ceea ce a dus la o încleştare deosebită. Eroarea aparţine Marelui Cartier General (M.C.G.) şi conducerii Diviziei 11, prin faptul că detaşamentul era redus numeric faţă de inamic şi nu s-a ţinut cont de ostilitatea populaţiei rusofone, precum şi de specificul oraşului prin cetatea militară medievală, oferindu-i duşmanului condiţii prielnice de a duce lupte subterane.
S-a pornit de la informaţii contradictorii şi parţial inexacte:
  1. în zonă se află doar un regiment de ucraineni pentru paza podului Tiraspol-Bender care au ocupat oraşul
  2. în Bender e linişte, oraşul nu este ocupat de inamic
  3. de la Prut la Chişinău, Divizia 11 fusese însoţită şi de Brigada 22, podul şi gara nu sunt păzite de sovietici.[6]
Brigada 22 era alcătuită, de fapt, dintr-un batalion de infanterie, două companii de pionieri, 1 escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie."[7]
Plecarea s-a făcut la 15 ianuarie, detaşamentul înaintând în cursul zilei de 16 ianuarie pe dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraş cât şi dinspre satele înconjurătoare. În seara de 16 ianuarie, trupele române ajung la est de calea ferată; dar din raţiunea de a nu fi atacaţi în timpul nopţii, dataşamentul a fost retras şi cantonat în satul Bulboaca. Bolşevicii în schimb, vroiau să încercuiască detaşamentul român ca să-i rupă legăturile cu Divizia. Lt.col. Macovescu cere imediat întăriri, iar în dimineaţa de 17 ianuarie, comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detaşament, compus din 2 batalioane, condus de col. Meleca. Detaşamentul are de înfruntat bande bolşevice, dar ajunge la destinaţie în seara zilei de 17 ianuarie. Apoi, generalul Broşteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca, în dimineaţa zilei de 19 ianurie. Detaşamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un escadron şi 2 baterii. La 18 ianuarie, Divizia 11 trimite un detaşament la Orghiev (Orhei) unde trupe înarmate de sovietici devastau şi prădau depozitele. Două batalioane de voluntari ce sunt îndreptate spre Chişinău şi Bender sunt atacate de inamic şi dezarmate în localitatea Căinari (40 km la sud de Chişinău) deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă nici un foc în caz de întâlnire cu inamicul. În ziua de 20 ianurie, detaşamentul declanşează atacul, ocupând localităţile Lipcani, Borisovka şi Varniţa, situate la nord de oraş. Sosesc şi alte întăriri, detaşamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane şi un escadron. Este declanşat un bombardament violent de artilerie asupra oraşului, iar în ziua de 21 ianuarie, la ora 5 dimineaţa, detaşamentul atacă prin surprindere şi la 10 oraşul este eliberat. [8]
Armata română capturează un imens material feroviar şi de război, între care un depozit de artilerie, având 800 de tunuri - adăpostit în cetate şi i-au produs inamicului mari pierderi de oameni: morţi şi răniţi." [9]
Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităţilor şi materialelor, iar în Bender este oprit doar un batalion. Artileria ocupă poziţia Borisovca şi Lipcani având obiectiv podul şi satul Parcani. Este trimis un detaşament de o companie şi jumătate şi o secţie de artilerie în direcţia S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolşevicii profită de dispersarea trupelor române şi fiind bine informaţi, la 23 ianuarie, declanşează o puternică contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind maşini militare blindate şi tunuri pe care la trec cu uşurinţă peste podul rămas intact şi nepăzit în mod corespunzător. Atacul surpriză determină trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând poziţiile. [10]
A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinţi, alcătuită din 62 ostaşi şi 3 ofiţeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detaşament a luptat eroic, baricadat în hrube şi case timp de 3 zile, până la revenirea camarazilor lor." [11]
Trupele retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri - 2 batalioane şi la 24 ianuarie, contraatacă.
Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane:
  1. coloana din dreapta, de forţa unui batalion, pe direcţia Bulboaca - Gheorbanovschi - Bender, având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roşiori, aflată în zona Fărlădari - Lişca şi, împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului (Tighinei);
  2. coloana din centru, de forţa a 5 batalioane şi două baterii, atacă pe direcţia Bulboaca-Bender;
  3. coloana din stânga, de forţa unui batalion şi o baterie, pe direcţia Bulboaca - Râşcani - Bender"[12]
În dimineaţa de 25 ianuarie, la ora 6, cele trei baterii ale detaşamentului, împreună cu baterie călăreaţă a Brigăzii 4 Roşiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar peste 20 min., infanteria porneşte la atac. Înaintarea s-a făcut uşor până la liziera de vest a oraşului, dar în localitate a fost grea, fiind primită cu foc dens din partea inamicului. Totodată, de pe malul stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage şi ea spre Bender. Între orele 11-12, oraşul este recuperat de trupele române. Trupele bolşevice şi susţinătorii lor, respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol. În această luptă, trupele române au pierdut 3 ofiţeri şi 138 trupă. Menţionăm că luptele de la Bender în rândurile bolşevicilor au luptat şi două sute de români, proveniţi dintre dezertori şi muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluţionar român din Odesa - organizat şi condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor etc. [13]
Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, aşa cum s-a arătat, de la el plecau căile de acces - ferate şi rutiere - spre Chişinău şi Iaşi, precum şi spre sudul Basarabiei."[14]

Cahul

La 10 ianuarie 1918 un detaşament de ostaşi români, alcătuit dintr-un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, cu o secţie de mitraliere au trecut Prutul şi au intrat în Cahul. La Bolgrad, generalul Kotzbuc, comandantul armatei VI-a ruse, este arestat; ceea ce a dus la o dezlănţuire a anarhiei în regiunea din stânga Prutului. În aceste împrejurări, M.C.G. hotărăşte să trimită în Basarabia încă trei divizii: a 13-a Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie; fiind dispuse astfe:
  1. Divizia 13, întărită cu regimentul 5 Călăraşi, să înainteze şi să se concentreze în zona Bolgrad - Kazaclia - Novotroion - Sandaclia;
  2. Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea Gura Galbini - Carbuna - Batior - Cimişlia;
  3. Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi - Strâmba - Putigeşti[15]
Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor şi de a apăra populaţia de jafuri şi distrugeri. Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile dintre diviziile 13 şi 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere flancul stâng al trupelor ce operau în zona Chişinău - Bender.[16]

Constituirea Corpului 6 Armată Român

Până la 24 ianuarie 1918, cele 4 divizii aflate în Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) erau subordonate Marelui Cartier General Român care hotărăşte crearea, începând cu 25 ianuarie 1918, a Corpului 6 Armată, condus de generalul de divizie Gheorghe Istrati avându-l ca şef al statului major pe colonelul T. Dumitrescu. În componenţa Corpului 6 Armată mai intrau: Regimentul 5 Călăraşi repartizat lângă Divizia 11, flota de operaţiuni navale, trupe însărcinate cu acoperirea Deltei, două escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali. Zona de operaţii a corpului de armată era cuprinsă între Prut - Dunăre - Sfântu Gheorghe - Nistru şi în nord până la Soroki (Soroca) - Ripiceni (Pripiceni), inclusiv. Misiunile Corpului 6 Armată erau: respingerea peste Nistru a trupelor bolşevice; asigurarea ordinii şi circulaţiei libere a trenurilor; formarea depozitelor necesare armatei române ş.a. După estimările autorităţilor militare române, în Basarabia se aflau 46 000 de ostaşi ruşi şi ucraineni ostili românilor, dar aflaţi în stare de disoluţie şi anarhie. Astfel, Divizia 1 Cavalerie, împărţită în mici detaşamente efectua deja operaţiunile de dezarmare a satelor din regiunea de nord a Basarabiei. La 20 februarie, ea ajunge la Soroca, de unde stabileşte legături cu armata poloneză. Garnizoana ei rămâne însă la Bălţi; Divizia 2 Cavalerie, după ce dezarmează mai multe sate din zona Gura Galini, trimite, în ziua de 24 ianuarie, Brigada 4 Roşiori şi o baterie călăreaţă la Bulboaca, unde cooperează cu detaşamentul Bender din Divizia 11, la recuperarea oraşului în ziua de 25 ianuarie. La 17 februarie, detaşamentele Diviziei 11 ajung în regiunea Talmazi, de unde supraveghea malul stâng al Nistrului. Divizia 11 trimite, la 27 ianuarie, un detaşament în stâmga Nistrului pentru a ocupa temporar localitatea Dubăsari. Divizia 13 opera în sud, participând alături de unităţile marine, la luptele de eliberare a Chiliei, Ismailului, Cetăţii Albe (Akkerman) şi oraşul Vâlcov. [17]

Cahul şi Bolgrad

Prima s-a pus în mişcare Divizia 13. Plecând din dreapta Prutului din zona Bujor - Băneasa - Mestecani; Divizia 13 s-a împărţit în două detaşamente: detaşamentul Prut a trecut râul pe la Vadul lui Isac şi s-a îndreptat spre sud, ocupând peste trei zile portul Reni; iar detaşamentul Bolgrad trece pe la Oancea şi ocupă Bolgradul la 19 ianuarie 1918. Ambele detaşamente au întâmpinat reacţii minore din partea inamicului. Divizia 2 Cavalerie a pornit din judeţul Fălciu executând marşul în trei etape, instalându-se în seara zilei de 20 ianuarie în localitatea Cimişlia. În satul Socol - Dezginze, Regimentul 11 Infanterie rus a încercat să-i opună, în ziua de 19 ianuarie, o uşoară rezistenţă, dar, avertuzat cu câteva proiectile, depune imediat armele. Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, se afla şi ea tot în judeţul Fălciu, de unde s-a deplasat pe axa pe axa Huşi - Bălţi în 6 etape, pe trei coloane. Divizia a atacat la 23 ianuarie, din toate părţile, oraşul Bălţi, apărat de bolşevici şi de soldaţi voluntari moldoveni conduşi de căpitanul Popa. În aceeaşi zi reuşesc să ocupe oraşul dezarmându-i pe foştii aliaţi. La 25 ianuarie, Brigada 2 Roşiori e trimisă la Cubolta, iar Brigada 3 Roşiori în regiunea Putineşti, unde au procedat la dezarmarea dezertorilor ruşi şi la restabilirea ordinei. [18]

Ismail

Ajunsă în regiunea Bolgrad, Divizia 13, comandată de generalul Popescu a trimis în seara de 20 ianuarie detaşamentul colonelului Dragu, de forţa a trei batalioane, 3 baterii şi un escadron, să ocupe Ismailul. Vedeta nr. 6, sosită de la Bolgrad şi staţionată la Jalpug, era destinată a face legătura între forţele de uscat şi flota de Dunăre. Ordinul primit era de a nu lăsa în spate nici o unitate militară rusă, soldaţii ruşi disparaţi să fie adunaţi şi trecuţi peste Nistru. În seara zilei de 20 ianuarie detaşamentul Dragu staţionează la Cişmeaua, pentru ca apoi, să-şi reia marşul spre Ismail prin Caraclia, unde patrulele române sunt primite cu focuri. Tot aşa sunt întâmpinate şi patrulele trimise spre Broasca, Saftiom şi Ismail. Datorită declanşării unui tir de artilerie, de intimidare, cele două sate s-au predat imediat. Pentru a elibara oraşul Ismail, detaşamentul Dragu mai primeşte sprijin de la detaşamentul col. Rotaru şi flota operativă de pe Dunăre. Pentru intimidarea inamicului şi ajutor în caz de nevoie - la Periprava staţionau trei canoniere de tip Oltul; la Chilia Veche (în dreapta Dunării) erau: monitorul „Kogălniceanu"; câteva baterii flotante, trei vedete, un torpilor şi trei şalupe, iar în apropiere de Ismail se aflau monitoarele: „Brătianu", „Catargiu", „Lahovari" şi o vedetă în poziţie de tragere chiar în portul Ismail. Vasele ruseşti se retrag în ordine, dar nu renunţă la rezistenţă oprindu-şi flota la Vâlcov şi întărindu-şi flota aici. Răspunsul la gloanţele trase de inamic, când trupele române se apropiau de Ismail a fost focul de artilerie deasupra oraşului. Concomitent infanteria a înaintat spre Ismail cu aripa sa stângă, pentru a tăia retragerea revoluţionarilor spre Chilia. Apoi, pe la ora 16:00, trupele române au pătruns în oraş, cooperând cu un detaşament de marină. Portul a fost ocupat pe de-a întregul în acea noapte. Au fost capturate depozite de armament şi s-a dispersat un periculos centru de agitaţie antiromânească. [19]

Chilia Nouă

Detaşamentul col. Dragu a fost divizat. La 24 ianuarie, lăsând la Ismail un batalion de baterie, şi împreună cu două batalioane, două baterii şi un escadron, s-a îndreptat spre Chilia Nouă cu misiunea de a restabili ordinea. Totodată, din portul Vâlcov au plecat trei canoniere şi patru baraje ruseşti cu direcţia Chilia Nouă. Tot la Chilia Nouă a fost trimis şi detaşamentul col. Rotaru, alcătuit din două batalioane şi două baterii; iar pe apă a fost trimis un batalion de marină, iar din Sulina, prin Periprava, două companii cu secţii de mitraliere, din detaşamentul de debarcare. În contextul concentrării de forţe româneşti navele ruseşti fac cale întoarsă. În ziua de 26 ianuarie, diviziunea 1 monitoare, ajunsă la Chilia Nouă, a debarcat un detaşament de marinari fără a întâmpina rezistenţă. [20]

Vâlcov

Toate forţele militare române -  de uscat sau de marină - s-au îndreptat spre Vâlcov. Atacul s-a conceput atât dinspre uscat cât şi dinspre apă. Forţele române trimise în obiectivul de luptă erau alcătuite din aproximativ trei batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie, circa trei baterii de artilerie şi un batalion mixt trimis la Periprava, vizavi de malul drept al braţului Chilia spre a constitui, împreună cu trupele de marină, un corp de debarcare în apropierea oraşului. Pe de altă parte , flota de apărare a luat poziţie, cu Diviziunea 1 de Monitoare (2 vase) la 500 m deal de gura canalului Cernovca, iar Diviziunea 2 Monitoare (2 vase) la 500 m deal de Sulimanca. Pentru ocuparea Vâlcovului, comandamentul Diviziei 13 a dat ordin de operaţii care priveau flota de operaţiuni şi detaşamentul col. Dragu. Escadra de Dunăre trebuia să ocupe poziţiile amintite de tragere în noaptea de 27 ianuarie. Dar în seara zilei precedente, vase uşoare ruseşti de război au tras asupra satului Periprava, unde se găseau companii din batalionul de debarcare. Iar în ziua de 27 au încercat să debarce aici, dar au fost respinse. Bateria instalată în pădurea Peripravei trage cu obuze în direcţia portului Vâlcov unde se vedeau o mulţime de ostaşi inamici. Imediat, trei vase ruse, tip Doneţ, şi 10-12 baraje au deschis foc asupra monitoarelor româneşti aflate pe canalul Cernovca. Surprinse nepregătite, acestea sunt nevoite să se retragă. În consecinţă, s-a cerut comandamentului Corpului 6 Armată să aprobe amânarea operaţiunii de ocupare a Vâlcovului, iar lupta să se reia pe uscat. La 29 ianuarie, detaşamentul Dragu, ocolind portul pe la nord, a ocupat satele Galileşti, Ghibărţeni şi Zăbrieni. Dar artileria rusă de pe vase a bombardat Zăbrieni şi detaşamentul a trebuit să-l abandoneze. Apoi, ruşii bombardează biserica din Periprava unde era observatorul artileriei române. Frigul, viscolul şi zăpada făcea şi mai grea ducerea luptei de către armata română. Pentru armata română situaţia devenea critică şi la 1 februarie, s-a obţinut aprobarea de a se răspunde şi a contraataca. Două avioane au făcut recunoaşterea asupra întregii zone. Artileria, trăgând spre Vâlcov, distruge turlele bisericilor rusă şi lipoveană care serveau inamicului drept punct de observare. Infanteria rusă atacă dinspre Zăbrieni, dar forţele române rezistă; totuşi, pentru a nu înregistra pierderi, detaşamentul se retrage la Coviachi, lăsând în urmă doar posturi înaintate. Aici detaşamentul este întărit cu noi trupe de cavalerie. În acelaşi timp, infanteria română se extinde pe latura stângă interceptând liniile de comunicaţie dinspre Cetatea Albă (Akkerman). Vâlcovul este blocat dinspre uscat. Ambele forţe combatante îşi săpau tranşee, deşi vremea era greu de înfruntat. La 1 februarie, comandantul Diviziei 13, aflat la Bolgrad, ordonă declanşarea contraofensivei. Greul luptei trebuia să-l ducă trupele marinei, conduse de contraamiralul V. Scodrea, în colaborare cu detaşamentele col. Dragu şi respectiv col. Rotaru, acesta din urmă fiind amplasat la Periprava. Conform ordinului operativ al comandantului flotei de apă, comandantul V. Scodrea, din 28 ianuarie, misiunea flotei române de apă era de a ocupa Vâlcovul, cooperând cu cele două detaşamente de uscat. Ca atare, Divizia 1 Monitoare urma să ia poziţia în canalul Cernovca, 500 m în amonte de gura acestuia, iar Divizia 2 în apropiere; barjele cu obuzire să ia poziţie între cele două diviziuni. Aceste forţe aveau sarcina de a sprijini debarcarea trupelor de pe malul stâng şi de a ţine sub tir de foc vasele ruse răzvrătite dacă le-ar fi atacat cele române, sau localitatea Periprava. Vedeta nr.6 să se plaseze la km 28 pentru a face legătura cu comandamentul col. Dragu prin T.F.S., ori vasul plutitor de mine de la km 36, gata de a crea un baraj, la km 33, dacă vase de război ar înainta spre Vâlcov. Divizionul de obuziere de 127 mm din Regimetul 3 şi bateria de 75 mm din detaşamentul col. Rotaru să ia poziţii în pădurea Letea, lângă Periprava pentru a susţine trecerea trupelor române de pe malul stâng al Chiliei şi a trage în vasele şi artileria rusă pe barje în caz că ar ataca Corpul de debarcare, compus din trei baterii, batalionul de debarcare, o companie de pontonieri şi încă două companii din Regimentul 48 Infanterie să meargă pe canalul Cernovca, lângă podul de pe gârla Sulimanca, spre a putea fi uşor  îmbarcat şi trecut pe malul stâng, în dreptul km 22. Comanda forţelor de debarcare era încredinţată maiorului Sebastian Avramescu, comandantul batalionului de debarcare. Vasul spital de pe canalul Cernovca trebuia dus la 5 km în amonte de gârla Sulimanca. Lângă el, pentru legătură şi transport a fost plasat vasul „Mântuirea". Aplicarea acestui ordin s-a făcut peste patru zile când s-a trecut la ofensivă. Din Chilia Veche (de pe malul drept al Dunării) unde se afla comandorul V. Scodrea a expediat, în ziua de 1 februarie 1918, câte un ordin telegrafic Diviziunii 1 monitoare, la ora 2:50 şi maiorului Sebastian Avramescu la ora 3:15. Diviziunea 1 avea misiunea să ocupe imediat poziţii pe canalul Cernovca, la circa 3 km de Sulimanca şi la ora 16:00 să deschidă foc de artilerie asupra turlelor bisericii ruse din Vâlcov şi apoi şi în cele ale bisericii Lipovene, unde se aflau observatoarele de dirijare a artileriei bolşevicilor, precum şi a vaselor acestora de pe canal. Iar în cazul în care vasele ruse deschideau foc înainte de ora 16:00, acţiunea trebuia dusă cu hotărâre luând legătură cu maiorul Avramescu; fiecare monitor putea trage doar 200 de proiectile; iar în cazul în care situaţia era critică, trebuiau să se retragă din bătaia artileriei ruse. Vasul „Mântuirea" trebuia să fie amplasat la întretăierea canalelor Babina cu Cernovca, iar semnalul chemării la luptă să fie trei fluierături lungi şi trei scurte. Maiorul Sebastian Avramescu avea ordinul de a deschide focul de pe vasele româneşti spre Vâlcov. O baterie trebuia să tragă în biserica lipovenească, iar barajele cu obuziere în cea rusă; o altă baterie trebuia să blocheze canoniera rusă de la gura canalului Oceacov. Tot spre acest canal să se concentreze şi divizionul din regimentul 23 artilerie. Tuturor li se preciza numărul de obuze ce aveau voie să tragă. De asemenea, trebuiau să se păstreze legături cu comandantul acestei diviziuni, căpitanul comandor Rădulescu. Luptele româno-bolşevice se desfăşurau cu intensitate maximă, îndeosebi cu artileria de mare şi de pe uscat, până în ziua de 3 februarie. Sediul sovietului local din Vâlcov este lovit. Totodată, sunt distruse şi turlele bisericilor, iar vasele ruseşti nu-şi mai puteau regla tirul; unele vase eşuează, iar altele se retrag fără a fi tras măcar un obuz. Trupele bolşevice se îmbarcă pe vase şi iau drumul spre mare cu direcţia Odesa şi Sevastopol. În ziua de 3 februarie, atât Vîlcovul cât şi Zăbrienii au fost ocupate de trupele române fără a întâlni vreo rezistenţă. Cu acest prilej, au fost capturate mai multe şlepuri şi o însemnată cantitate de materiale şi muniţii. [21]

Cetatea Albă

La 14 februarie 1918, Marele Cartier General, prin ordinul 8722, face cunoscut comandamentului Corpului 6 Armată să treacă la eliberarea oraşului Cetatea Albă (Akkerman), prin aruncarea inamicilor peste Nistru; să cureţe satele de inamici şi să supravegheze trecerile peste graniţă pe porţiunea de la Corniari şi Ialanca, până la Cetatea Albă. Pentru aceasta, comandamentul Corpului 6 Armată a dispus, în ziua de 15 februarie, constituirea unui detaşament mixt, denumit „Akkerman", pus sub comanda nemijlocită a şefului Diviziei 13 infanterie. Acest detaşament era alcătuit dintr-o brigadă mixtă şi Regimentul 5 Călăraşi din componenţa Diviziei 13, Brigada 4 Roşiori şi o companie de ciclişti de la Divizia 2 Cavalerie, Regimentul 3 Vânători, un batalion de infanterie şi două plutoane cavalerie, date de Divizia 11, Brigada 25 Infanterie, dată de Divizia 1 Cavalerie. Asaltul asupra oraşului-cetate era programat pentru 24 februarie, însă datorită trecerii unui detaşament german dinspre frontul român, prin sudul Basarabiei spre Ucraina, operaţia a fost devansată cu 24 de ore. Trupele române care, după 16 februarie fuseseră organizate pe trei coloane, cu două detaşamente, după un marş de 60 km, parcurşi în patru zile, au pătruns în seara zilei de 23 februarie în Cetatea Albă. Flota de apă, care era în componenţă, cu o parte a Regimentului 47 Infanterie pe flancul drept n-a participat la acţiune. În ziua de 27 fenruarie, oraşul a fost eliberat fără lupte. La sfârşitul lunii februarie 1918, Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) era împărţită în patru zone, controlate de cele patru divizii componente a Corpului 6 Armată, după cum urmează:
  • Divizia 1 Cavalerie, cu cartierul general la Bălţi, ocupa zona limită la nord de linia Moghilev - Litpvac - Lopatin - Viişoara, iar la sud de linia Zuri - Zorobatin - Rizeni - Cotu-Morii;
  • Divizia 13 cavalerie, cu cartierul general la Bolgrad, ocupa zona învecinată  la nord cu Divizia 2 Cavalerie şi la sud de Dunăre şi Marea Negră;
  • Divizia 2 Cavalerie, cu cartierul general la Cimişlia, ocupa zona limită la nord de Divizia 11, iar la sud linia Purcani - Carasinscaia - Flămânda;
  • Divizia 11, cu cartierul general la Chişinău, ocupa fâşia de centru dintre diviziile 1 şi 2 Cavalerie
Ele au asigurat liniştea şi siguranţa Republicii Democratice Moldoveneşti până în aprilie 1918, când locul Corpului 6 Armată e luată de Corpul 5, iar unele dintre ele au fost mutate în dreapta Prutului. În aceste lupte pentru eliberarea Republicii Democratice Moldoveneşti de bandele bolşevice şi corpurile de dezertori ai fostei armate ţariste, Corpul 6 Armată a pierdut 3 ofiţeri şi 22 trupă morţi, 12 ofiţeri şi 300 trupă-răniţi, precum şi 151 dispăruţi. [22]