sâmbătă, 11 iunie 2011

GENERAL IOAN CULCER

 

Generalul Ion Culcer

1853-1928

Originar din Târgu-Jiu, a fost fiul doctorului Dimitrie Culcer, originar dintr-o familie venită din Transilvania. Tatăl său a întemeiat primul spital din Târgu-Jiu. Ioan s-a născut în anul 1853.
Și-a pierdut tatăl la vârsta de 13 ani și atrăit o copilărie marcată de privațiuni, dar şi-a continuat studiile la pension, întreţinut de mama sa, în nişte condiţiuni de lipsuri greu de imaginat. Un ajutor de studii cerut de Anica la eforia bisericii Sf. Ilie i-a fost refuzat, dar toate astea nu l-au împiedecat să-şi vadă cu sârguinţă de carte, așa că a urmat cariera militară. După terminarea pensionului, a intrat în şcoala militară, din care a ieşit sublocotenent de geniu şi cu acest grad a intrat în campania din 1877. Încă din primele zile ale războiului a şi fort rănit şi internat în spitalul militar din Craiova. Există o fotografie din octombrie 1877, făcută la Riben în faţa Plevnei, unde era împreună cu fratele său, Vladimir. In ianuarie 1878 se găsea tot pe front cu Vladimir, la Lom Palanca. Era nemulţumit că, deşi trebuiau avansaţi de multă vreme, nu le venea rândul. A terminat totuşi războiul cu gradul de locotenent şi curând a fost trimis să urmeze cursurile Şcolii Politehnice din Paris, şi, în continuare, pe acelea ale Şcolii de Aplicaţie de la Fontainbleau.

In carieră s-a prezentat, în tot acest timp, excepţional. Serios, energic, muncitor, inteligent, lucid… mintea lui cea clară nu se încurca în ocolişuri şi cădea repede peste soluţia optimală… Soluţiile lui Culcer erau întotdeauna limpezi, precise şi categorice… prea categorice poate.
S-a specializat ca ofiţer de geniu şi a ajuns profesor renumit la Şcolile militare superioare din România.
In 1882 a fost invitat la noi în ţară generalul belgian Alexis Brialmont pentru organizarea unui sistem românesc de fortificaţii.  La dispoziţia specialistului belgian, guvernul nostru l-a pus pe căpitanul Ion Culcer, care încă nu avea 30 de ani. El a executat toate proiectele şi planurile sub îndrumarea generalului, când la Bucureşti, când la Bruxelles şi tot el a dirijat şi execuţia tehnică a lucrărilor pe teren. În continuare, Culcer a organizat şi echiparea acestor fortificaţii cu un sistem de artilerie, cu tunuri de cetate şi turele blindate.
 Aceste lucrări au oferit militarului entuziast prima ocazie de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin, încetăţenit adânc în societatea românească încă din epoca sinistrelor domnii fanariote. Intr-o vreme când mai toate statele Europei sacrificau miliarde pentru organizarea de lucrări defensive, când începea să se vadă clar că nu tratatele (definite de Bismark ca nişte simple „petece de hârtie”) vor garanta independenţa statelor mici, ci capacitatea lor de apărare, diverşi politicieni inconştienţi, sub pretext că „cheltuielile militare ruinează Ţara”, găseau de fapt în fondurile alocate Apărării Naţionale o adevărată mină de aur pentru acoperirea manevrelor lor oculte. Creditele pentru armament erau în permanenţă ciuntite şi deturnate cu destinaţie adeseori necunoscută. Planurile fortificaţiilor trebuiau în permanenţă revizuite şi simplificate ; numărul punctelor întărite trebuia mereu redus, compromiţând omogenitatea şi soliditatea sistemului de apărare ; înzestrarea cu armament devenea tot mai precară ; rezervele de muniţiuni se reduceau mereu, şi ageamii din guvern ridicau din umeri când li se explicau riscurile dezastruoase la care se expunea România, tot nu pricepeau nimica. Un singur lucru pricepeau ei, că acolo existau fonduri ; era o găină cu ouă de aur,  care nu trebuia scăpată din mână.
 Bietul Culcer era disperat… bătea de la o uşă la alta, dar nici una nu se deschidea… înainta un raport după altul, dar nimeni nu le citea. Ce putea face un biet căpitănaş de geniu contra acestei jungle organizate!…
A executat și fortificarea podului de la Cernavodă.
Au trecut anii… meritele şi pregătirea lui Ion Culcer l-au ridicat din grad în grad, din funcţie în funcţie, până la aceea de Inspector General al Armatei.  Fiecare nouă treaptă îi crea noi răspunderi, care erau noi ocazii pentru el de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin. Un Caragiale le-a putut combate cu biciul zeflemelei, dar un ostaş integru, strivit de responsabilităţi, nu mai de râs nu avea chef. Veselia sa firească şi bonomia înnăscută îl părăseau an de an ; pe măsură ce avansa în carieră devenea tot mai acru, tot mai morocănos. Toate nechibzuinţele şi malversiunile guvernelor politice se răsfrângeau în spinarea Armatei, element apolitic. Soldatul nostru, prost hrănit, prost îmbrăcat, prost înarmat, prost instruit, suferea şi tăcea, iar comandantul lor, fără priză asupra factorilor politici, trebuia şi el să sufere şi să tacă. Ca profesor la Şcoala Militară, a refuzat cu îndârjire să cedeze intervenţiilor, presiunilor şi şantajelor, dar până la urmă se trezea cu toate nulităţile protejate, pe care el le trântise, promovate peste capul său.
A venit campania din 1913 cu anexarea Cadrilaterului Dobrogean . Ca ostaş, Culcer nu avea căderea de a judeca cuminţenia sau necuminţenia acestui nechibzuit act politic, care a stricat timp de multe decenii bunele noastre raporturi cu vecinul de la miazăzi. Când a fost numit guvernator al acestei provincii, a fost conştient de caracterul spinos şi delicat al problemei, dar a acceptat. Populaţia ocupată era ostilă, şi el ştia că prin violenţă nu se va rezolva nimic. Cadrele administrative noi numite erau în general elemente nepregătite, abuzive şi necinstite, ce considerau judeţele noi, încorporate la Statul Român, ca pe o colonie, producătoare de venituri grase. Până şi din fondurile destinate armatei se fura cu neruşinare. Era necesară o mână de fier pentru a pune capăt tâlhăriei şi silniciei, dar, vezi, toţi aceştia aveau spatele asigurat şi era foarte riscant să intri în conflict cu ei. Prin tactul, spiritul de echitate, competenţa şi energia de care a dat dovadă, Generalul Culcer a reuşit în scurtă vreme să pună ordine în administraţia provinciei.
In iulie 1914, când a izbucnit primul război mondial, toţi politicienii care se perindaseră pe rând la putere şi procedaseră an de an la amputări masive din bugetul apărării naţionale şi deci ar fi trebuit să fie conştienţi de măsura în care contribuiseră ei înşişi la scăderea capacităţii combative a Armatei Române, se dedau acuma la o propagandă zgomotoasă, în sensul intrării noastre neîntârziate în acţiune, ceea ce, după ei, ar fi schimbat „instantaneu” faţa războiului. Această propagandă belicoasă ne-a făcut mult rău.
Generalul Culcer era disperat când se gândea cum ar fi putut intra armata noastră în război fără echipament, fără arme şi slab instruită, spre a se înfrunta cu marile puteri europene, care de atâţia ani pregătiseră cu multă grijă o conflagraţie, de a cărei amploare erau pe deplin conştienţi ; de câte ori a putut, a atras atenţia forurilor conducătoare asupra gravelor riscuri ale angajării noastre uşuratice într-o aventură atât de serioasă. El a înţeles însă să păstreze toată discreţiunea cerută unui ostaş disciplinat şi nu a făcut niciodată caz de temerile sale, ba prin toate ordinele, observaţiunile şi recomandările făcute unităţilor în subordine, a sfătuit în permanenţă pe ofiţeri să nu comenteze sub nici o formă propaganda belicoasă din jurul lor, nici să o susţină şi nici să o critice. Această atitudine reţinută a fost taxată de demagogii belicoși ca „antipatriotică”. 
El s-a străduit din răsputeri să demonstreze celor ce pregăteau planul nostru de acţiune că era o nebunie să ne angajăm simultan pe două fronturi, cu o armată cu numai cu puțin peste 600.000 de oameni, atât de slab pregătiţi. Deocamdată, la nord, ne apărau Carpaţii, a căror pază se putea obţine cu mijloace relativ modeste.
 Acţiunea trebuia deci începută printr-o ofensivă puternică spre Sud şi făcută joncţiunea cu trupele Franco-Anglo-Greceşti care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarrail. Considera că după ce ar fi fost nimicită armata inamică din sud, comandată de Feldmareşalul von Makensen, şi numai după aceea, trebuia a se ataca spre nord, cu forţe reunite franceze, ruse, române şi engleze, pe un front uriaş, ce s-ar fi întins de la Marea Baltică şi până la Salonic. Această manevră, combinată cu o puternică ofensivă franco-engleză pe frontul de vest, l-ar fi prins pe inamic ca într-un cleşte şi l-ar fi forţat să capituleze. Războiul s-ar fi putut scurta astfel aproape cu doi ani. După război, numeroşi istoriografi militari din diferite ţări au taxat acest punct de vedere ca cel mai raţional, dar, pentru români, un asemenea plan nu era destul de spectaculos… Războiul trebuia să tindă din primul moment să ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul… ce va fi mai pe urmă, rămânea de văzut. Proiectul Generalului Culcer a fost criticat cu toată vehemenţa, dispreţuindu-se astfel un principiu strategic consacrat, că în război, obiectivul principal îl constituie armata inamică ; o dată zdrobită aceasta, obiectivele geografice vor cădea de la sine.

        In primăvara lui 1916, Culcer a fost scos la pensie, dar asta nu l-a împiedecat să se agite din răsputeri şi să sfătuiască pe cine putea, cum să evite catastrofa atât cât mai era timp… Acest om aşa de lucid devenea tot mai incomod, şi atunci a început să se ţeasă în jurul său legenda că ar fi germanofil şi că de aceea nu voia să atacăm spre nord. Această calomnie i-a dăunat foarte mult în anii ce au urmat, şi anumiţi istorici militari (unii chiar de bună credinţă) au căutat să explice comportamentul său din timpul războiului prin această prismă.
       La izbucnirea războiului, Generalul Culcer a fost rechemat sub arme, încredinţându-i-se comanda Armatei I-a din Oltenia (15 august-16 octombrie 1916). Frontul se întindea de la izvoarele Argeşului spre vest, pe toată frontiera Ardealului, apoi de-a lungul Cernei până la Vârciorova şi Turnu Severin, şi în continuare pe Dunăre spre est, până la Turnu Măgurele. Lungimea totală a frontului, 540 km ; pentru tot acest front, 5 divizii.
Trecerera Carpaţilor s-a făcut rapid, cu toate desele contraatacuri inamice, când pe Olt, când pe Jiu, când pe Cerna. Din lipsă de rezerve, comandantul a trebuit să facă faţă numai prin mişcări de rocadă. Peste oboseala luptelor, se adăugau marşuri neîncetate, dar asta nu ne-a putu opri să ocupăm o linie înaintată de la Avrig la Petroşani, şi apoi pe Cerna, până la Orşova. După o înaintare atât de rapidă, frontul se destrămase şi începea să cedeze sub presiunea inamicului, care nu ne dădea răgaz să-l reorganizăm. Cel mai ameninţat punct era sectorul Petroşani, şi Culcer a inspectat personal dispozitivul până în linia I-a, când a coborât în repetate rânduri în tranşee, să se asigure de eficacitatea planului de foc. Deşi luase toate măsurile ce se puteau lua într-un timp atât de scurt, luptele deveneau din ce în ce mai crâncene. Piscul Obârşia-Merişor a fost pierdut şi recucerit de trei ori în cursul aceleaşi zile, rămânând până la urmă în mâinile noastre. Generalul a condus personal acţiunea de la postul său de comandă de pe Buliga, de unde avea o vedere largă asupra frontului ; după izgonirea vrăjmaşului şi reocuparea vechilor poziţii, a primit însă o informaţie extrem de alarmantă. Până acum ne luptasem numai cu contingente austriece sau ungureşti. De dat aceasta a aflat că germanii înşişi pregăteau o ofensivă de mare anvergură, ca să lichideze întreaga armată română, încă înainte de sosirea iernii, şi că atacul se va concentra pentru început cu toată forţa lui în sectorul Jiului, unde Feldmareşalul Falkenhayn concentrase 20 de divizii , în timp ce o a doua armată, comandată de Felmareşalul Makensen, avea să ne atace dinspre Bulgaria. Nu se ştie cum şi-a procurat Culcer aceste informaţii, dar le-a raportat urgent Marelui Cartier General, cerând grabnic întăriri.

      
„Nu-ţi dăm nici un om, nici un cal”, i-a răspuns comandantul suprem, considerând informaţiile lui Culcer ca alarmiste, ba, ce e mai grav, i-au mai ridicat două divizii din cele cinci câte avea, pentru înfiinţarea unei rezerve strategice pe Argeş, lăsându-l să facă faţă situaţiei numai cu 30.000 de oameni, cu misiunea de a ţine inamicul pe loc „prin orice mijloace”. Situaţia ameninţa să devină catastrofală, şi atunci Generalul Culcer a elaborat în grabă un plan detaliat de evacuare a Olteniei şi de regrupare a trupelor armatei I-a pe linia Oltului , scurtând astfel frontul cu 280 km şi organizându-l pe o linie tare şi uşor de apărat, căci malul stâng al Oltului domină pe toată lungimea sa malul opus, iar Oltul se sprijină pe două obstacole tari: Carpaţii şi Dunărea. Frontul Oltului, orientat spre vest, prelungea astfel frontul românesc din Moldova, care prelungea el însuşi frontul rusesc din Polonia ; Se obţineau astfel posibilităţi uşoare de contraofensivă în viitor. Această soluţie trebuie să fi sângerat adânc inima olteanului nostru, născut şi crescut pe plaiurile Gorjului, dar războiul nu este o problemă de sentimentalism. Planurile generalului Culcer prevăzuseră în amănunt, o dată cu retragerea forţelor armate, evacuarea unei părţi însemnate din bogăţiile Olteniei ; aceste bogăţii au căzut apoi toate în mâinile vrăjmaşului. 
Comandamentul aliat de pe lângă Marele nostru Cartier General, socotind că o retragere, fie ea şi strategică, este echivalentă cu o înfrângere, şi nesocotind jertfa inutilă a vieţii câtorva zeci de mii de valahi, s-a opus soluţiei Generalului Culcer. La vocea lui s-au alăturat şi protestele zgomotoase ale patriotarzilor de altădată, care ceruseră atât de insistent intrarea noastră în acţiune. Moşierii din Dolj şi Romanaţi au plecat alarmaţi la Bucureşti, cerând sancţiuni împotriva „generalului trădător, care lăsa vinul şi grâul din beciurile şi hambarele lor în mâinile prietenilor săi nemţi” .
Rezultatul raportului Generalului Culcer a fost că i s-a ridicat comanda armatei I-a. Inainte de o părăsi, Culcer a dat succesorului său, Generalul de brigadă Ion Dragalina, toate indicaţiile asupra modului cum va trebui să conducă bătălia spre a se putea opri ofensiva germană. Un detaşament (Colonel Dejoianu) a fost adus în marş forţat de pe Cerna la Bumbeşti, şi grosul german a putut fi refulat cu mari pierderi pe valea Jiului în sus.  Generalul Dragalina şi-a pierdut eroic viaţa chiar în ziua numirii sale. Bătălia a fost câştigată, dar Culcer o concepuse în scopul de a acoperi retragerea grosului armatei I-a, în ipoteza că s-ar fi aprobat planul său de evacuare a Olteniei ; aşa însă, acest episod eroic, plătit cu atâta sânge, nu a servit la nimic. Inamicul a reluat curând ofensiva şi nu a mai putut fi oprit nici pe Olt, nici pe Argeş, nici pe Neajlov, ci tocmai pe Siret, după ce am abandonat capitala Ţării în mâinile inamicului.
La 15 ianuarie 1917, frontul a putut fi, în fine, stabilizat. Realitatea desfăşurării ostilităţilor a confirmat numai după câteva zile justeţea prevederilor sale.
După ce a părăsit comanda, Generalul Culcer a fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de fortificaţii ruso-române menite să oprească pe vrăjmaş la hotarul Moldovei. Proiectul, întocmit cu uşurinţă de Direcţia Fortificaţiilor, conta pe o manoperă de 30.000 de oameni, pe 3.000 de căruţe şi pe numeroase materiale ce trebuiau procurate acum, în plin război, când jumătate din ţară era ocupată de vrăjmaşi. Planurile au trebuit să fie în grabă refăcute, dar cu mari greutăţi şi numeroase improvizaţii de ultimă oră, lucrarea a putut fi totuşi dusă la bun sfârşit.
La 1 ianuarie 1917, bătrânul general a fost demobilizat definitiv. Regele Ferdinand îl cunoscuse bine şi îi apreciase întotdeauna capacitatea profesională, dar nu putuse rezista presiunilor interne ale clicilor de politicieni şi nici presiunilor externe ale comandamentului aliat, aşa că se văzuse obligat să semneze revocarea lui ; l-a decorat însă „motu proprio” cu Marea Cruce a Coroanei României cu Spade, pentru destoinicia cu care comandase Armata I-a din Oltenia ; prin acest gest, Suveranul îşi arăta dezacordul faţă de aprecierile acelora care ceruseră suspendarea acestui ostaş încercat. Cu asta însă nu se rezolva nimica. În guvernul militar constituit la Iaşi, în ianuarie 1918, Culcer a ocupat funcţia de Ministru al Lucrărilor Publice, dar nici această demnitate nu i-a putut reface moralul şi privea îndurerat cum sângeroasa lecţie din 1916 nu servise nimănui şi cum sistemul „relaţiilor” continua să funcţioneze nestânjenit. In epoca aceea, un patron de restaurant i-a pălmuit ordonanţa. Soldatul, spunând că va reclama şefului său, patronul, alegător în colegiul 1, i-a răspuns: „…am eu mijloace şi pentru Domnul General al tău”. Generalul a cerut arestarea patronului şi judecarea sub regimul stării de război pentru lovirea în public a unui ostaş sub arme. Dosarul a ajuns până la cabinetul ministrului de război, care a închis acţiunea.
„Astfel înţeleg autorităţile superioare că se poate ridica moralul soldaţilor pentru a-şi face datoria către ţară?… Respectul de uniformă şi demnitatea soldatului nu înseamnă nimic în faţa cetăţeanului alegător?…”, a exclamat amărât bătrânul ostaş într-una din scrierile sale.
      
Cu un asemenea moral, el a găsit totuşi tăria sufletească de a analiza la rece condiţiunile obiective în care continuau să se desfăşoare ostilităţile, condiţiuni care, între timp, ne deveniseră favorabile. Frontul se scurtase, şi poziţia strategică a acestui front era în avantajul nostru ; ajutorul aliat începuse să ne sosească: echipamente, armamente şi muniţii franceze ne veneau zi de zi ; instructori francezi învăţau pe soldatul nostru noile metode de luptă, iar în ce priveşte valoarea ostaşului român, deştept, harnic, blând, răbdător şi rezistent, Iancu Culcer, crescut printre copiii de ţăran de pe plaiurile Dobriţei, o cunoştea prea bine şi niciodată nu se îndoise de ea. Iată de ce acelaşi general Culcer, care prevăzuse cu atâta luciditate dezastrul nostru din prima parte a războiului, avea acuma temeiuri să creadă ferm în victoria finală, şi să o proclame sus şi tare, într-o vreme când toţi „optimiştii” de ieri, deveniţi acuma defetişti, agitau cele mai năstruşnice şi disperate soluţii ca „triunghiul morţii” , evacuarea generalului şi armatei române la Cherson în Rusia etc. În curând, glorioasele noastre izbânzi de la Mărăşti şi Mărăşeşti vin să confirme optimismul vederilor sale sănătoase.
În ceea ce-l priveşte însă pe el, Ion Culcer nu a mai cunoscut niciodată optimismul. Revenit din Moldova în 1919, s-a reinstalat în apartamentul său modest din strada Caragiale 27. Buna sa prietenă Maria Cincu  murise. Fusese singura lui afecţiune, şi din puţin nu s-au cununat. Bătrânul nostru ostaş nu mai cerea de la viaţă decât niţică linişte, hotărât să-şi trăiască restul zilelor în condiţiile sobre şi modeste ale oricărui pensionar cinstit ; şirul vexaţiunilor însă nu se terminase. După o victorie atât de scump plătită, se dezlănţuise acuma o campanie isterică pentru căutarea „responsabililor” dezastrului din 1916. De notat că această agitaţie era susţinută tocmai de cei din a căror vină Armata Română intrase nepregătită în război, şi din a căror vină se adoptase un plan de campanie atât de aventuros. Trebuiau găsiţi cu orice preţ ţapi ispăşitori, spre a ieşi ei înşişi basma curată, şi era normal că aceştia nu puteau fi găsiţi decât în rândurile singurului element apolitic din vremea aceea, Armata. Şi astfel, abia întors în Capitală, Generalul Culcer s-a trezit din senin acuzat de incapacitate şi trădare, de către o presă iresponsabilă şi de o clică de incompetenţi. Cea mai gravă infamie, care era pe punctul de a-i distruge irevocabil onoarea, a fost însă Afacearea Peterson, care le-a pus vârf la toate. Iată despre ce a fost vorba:
Abia ieşit la pensie în primăvara lui 1916, în scopul de a-şi organiza un nou mod de existenţă, Culcer a contractat la Banca Generală a României un împrumut de 5.000 de lei pe care urma să-l ramburseze apoi în rate. Pentru a obţine acest împrumut, a solicitat girul lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Jokey-Clubului Român şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii. Generalul Culcer, mare amator de cai, era membru al Jokey-Clubului, şi Marghiloman nu i-a refuzat acest gir, căci îl ştia cinstit şi solvabil.
În toamna lui 1916, Culcer a achitat o primă tranşă de 1051 lei, dar apoi, din cauza evenimentelor, a trebuit să plece cu Armata în Moldova. Reîntors în Capitală în 1919, s-a prezentat la bancă să-şi lichideze datoria, dar a constatat cu surprindere că aceasta fusese integral achitată încă din 1917 de un oarecare Otto Petersen, cetăţean german, fost director al Băncii Generale în zilele ocupaţiei inamice, şi acuma dispărut. Culcer habar nu avea cine era acest Petersen, dar a priceput imediat că era la mijloc o înscenare menită să-l facă să apară ca „omul nemţilor”, manevră care le-ar fi adus apă la moară vânătorilor de „trădători”, adică de ţapi ispăşitori.
Generalul a luat imediat legătura cu Marghiloman, fost prim-ministru la Bucureşti, în zilele ocupaţiei militare germane, spre a-i cere explicaţii în calitate de membru în consiliul de administraţie al Băncii Generale a României. Bineînţeles că Marghiloman s-a grăbit să protesteze146 , afirmând că nu avusese cunoştinţă de această „infamie”, menită să compromită prestigiul comandamentului Armatei Române.147 În continuare îşi cerea scuze pentru lipsa lui de vigilenţă, că nu observase manevra.
Să nu se supere domnul Marghiloman, dar eu personal mă îndoiesc de sinceritatea scrisorii sale şi sunt convins că realitatea a fost cu totul alta: Alexandru Marghiloman, fiul administratorului grajdurilor lui Petre Carp şi lansat în politică de acesta, a fost considerat de istorie ca un element dubios. El s-a temul probabil că Generalul Culcer, om înaintat în vârstă, s-ar putea să nu mai revină din Moldova, unde bântuia tifosul, şi că în acest caz, datoria Generalului va trebui să o plătească Girantul.
Banca Generală a României emitea pe atunci nişte hârtie-monedă fără acoperire şi cu putere circulatorie numai pe teritoriul României ocupate. Erau aşa zişii „bani nemţeşti” ; nu i-a fost greu, în aceste condiţii, primului ministru Marghiloman să ceară directorului Petersen să dispună acoperirea datoriei „prietenului său”, câteva mii de lei numai, din fondul de emisiune, chit că prin asta se mărea rata inflaţiei… Ce conta?…
Ipoteza că nemţii au făcut-o pentru a compromite comandamentul român nu rezistă criticii.
În 1917, Culcer nu mai exercita nici un comandament. De ce să-l compromiţi pe el, şi nu pe comandanţii în funcţiune: Generalii Averescu, Prezan, Ieremia Grigorescu… şi apoi, când vrei să compromiţi pe cineva, faci mare vâlvă şi agitaţie în jurul faptului. Dacă Culcer nu s-ar fi dus la bancă să-şi regularizeze situaţia, nici nu ar fi aflat vreodată ceva. Nimeni nu-mi va putea scoate din cap că întreaga poveste a fost sforăria lui Marghiloman care, spre a evita urmările unui gir, nu se ferea să compromită onoarea unui bătrân cinstit.
Bietul Culcer era furios… Mi-a rămas de la el un carnet în care comenta cu multă amărăciune povestea asta (aruncând toată vina pe Petersen şi nebănuind pe adevăratul făptaş, Marghiloman). Acolo, în carnetul acela îşi elabora fel de fel de planuri pentru a şterge urmele acestei infamii, care-l afectase aşa de profund. Până la urmă a dat banca în judecată, obţinând anularea viramentului Petersen şi achitând apoi datoria din propriile sale venituri.
Fiind apreciat pentru capacitatea şi pregătirea de care a dat dovadă, în anul 1918 a fost numit ministru în guvernul Averescu
In 1923 a candidat la alegerile de senatori şi, obligat să vorbească în parlament despre trecutul său în vederea validărilor, nu a găsit decât modestele cuvinte:
„Am ţinut să mă supun şi să-mi fac cinstit datoria…” Atât!
„…şi ştie toată lumea cum şi-a făcut-o…”, adaugă pe un ton omagial Nicolae Iorga, remarcând că acest om, cu toate că era ferm convins că, în condiţiile lamentabile din august 1916, intrarea noastră în război echivala cu un dezastru, în ziua când s-a ridicat steagul, s-a grăbit să se puie la dispoziţia ţării sale fără rezerve, aşa cum vechii cavaleri jertfeau totul în faţa datoriei… totul, până şi convingerile lor.

Gălăgioasele lupte parlamentare nu erau însă făcute pentru bătrânul nostru ostaş, care nu a acceptat să mai repete experimentul şi în alte legislaturi. A acceptat, în schimb, postul de preşedinte activ al Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în rezervă şi retragere proveniţi din activitate pe care, cu marea lui autoritate morală, a servit-o cu mult devotament, aducând nepreţuite servicii camarazilor săi pensionari. Aceasta a fost ultima lui activitate.
În ianuarie 1928 s-a internat în sanatoriul militar din Bucureşti, pentru a-şi opera un calcul vezical. Operaţia a fost uşoară şi a suportat-o fără greutate, dar, din nefericire, rana nu a mai voit să se cicatrizeze. Nouă luni în şir s-a chinuit el în pat cu o sondă introdusă în vezică, obligat să stea numai pe spate. A reușit să spună unei rude care l-a vizitat: Adeseori mă gândesc că dacă în 1916 m-ar fi nimerit din întâmplare un glonţ inamic, în timp ce eu inspectam trupele din linia I-a de la Petroşani, aşa ca pe bietul Dragalina, aş fi murit în apogeul gloriei, şi aş fi rămas şi eu un erou… Pentru că soarta nu a voit însă să-mi trimeată atuncea glonţul, a trebuit să mai îndur aceşti 12 ani de umilinţă şi de vexaţiuni, pe care niciodată nu am înţeles pentru ce i-am meritat…
A murit într-o zi însorită de septembrie a anului 1928 şi a fost adus la Târgu-Jiu. Sute de uniforme scăldate în fineturi, foşti camarazi, elevi şi subalterni veniseră din toate colţurile Ţării să aducă un ultim salut acestui cavaler fără teamă şi prihană, şi urmau în tăcere afetul mortuar care parcurgea fără grabă străzile bolovănoase al Tîrgu-Jiului. Întreaga garnizoană: regimentele 18 Infanterie şi 7 Artilerie-Grea, Batalionul de Jandarmi şi Compania de Pompieri, cu efective complete, muzică şi drapel, cu baioneta la armă, i-au adus onorurile cuvenite rangului.
„Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al Ţării şi al armatei tale, ai fost un mare nedreptăţit, ai fost victima capacităţii tale însăşi şi a celor ce nu te-au înţeles…”, a exclamat în cuvântarea sa, cu glasul întretăiat de lacrimi, Generalul Lupaşcu-Stejar, fost elev şi subaltern al lui Culcer.
In cinstea memoriei sale s-a ridicat bustul ce se afla în Cimitirul Eroilor. Bustul a fost furat de țigani, pentru bronz, la 24 mai 2010, o  altă nedreptate adusă eroului..


GENERAL EREMIA-TEOFIL GRIGORESCU

Studii: primare la Tg. Bujor, gimnaziul la Galaţi (1874-1878), Liceul Naţional la Iaşi (1878-1881), Şcoala de Ofiţeri, secţia Artilerie (1882-1884), Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu (1884-1886); cursuri de matematică superioară (1887-1888) şi stagiu de perfecţionare în artilerie şi administraţie în Franţa.

Specialist militar de înaltă pregătire, comandant militar demn, curajos, cu viziune pragamatică şi modernă în operaţii tactice şi strategice în condiţii reale de război; Eroul naţional de la Oituz şi Mărăşeşti (1917) şi vizionar al unităţii naţionale (1918).

Carieră militară: sublocotenent (1884), căpitan (1906), colonel (1910), general de brigadă (1915), general de divizie (1917), general de corp de armată (1918).

Funcţii îndeplinite: director al Pulberăriei armatei (Dudeşti, 1899-1904);  Direcţia Artilerie din Ministerul de Război (1905), comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1906), comandant şi profesor de algebră superioară al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (1907), director al Personalului din Ministerul de Război, comandant al Diviziilor 14 (1914) şi 15 Infanterie (1916), al „Grupului Oituz – Vrancea” (1916 – 1917), al Corpurilor 4 Armată (1917) şi 6 Armată (iunie 1917) şi al Armatei 1 (1917), inspector general al armatei (1918), Ministru de război (24 octombrie – 28 noiembrie 1918), Ministru ad-interim la Industrie şi Comerţ.

Autor al lucrărilor de artilerie: Tunul revolver Hosckich (1885-1886), Calculul probabilităţilor cu aplicare la gurile de foc (1898), Studiul balistic al armei Manlicher, model 1893 (1902).

• Specialist tehnic care s-a achitat exemplar de toate însărcinările privind achiziţionarea şi modernizarea armamentului de infanterie şi artilerie al Armatei române, fiind bine documentat în tactica şi strategia militară modernă. Adept al utilizării artileriei grele în atacuri, a contraatacurilor viguroase şi a smulgerii iniţiativei militare, a mobilizării forţei combatante în mijlocul ei, înainte de operaţii de luptă decisive.

• S-a distins în fruntea Diviziei 15 Infanterie superioară, „Divizia de Fier”, în luptele de apărare din Dobrogea (zona Arabagi, 1916), respectiv pe frontul din Carpaţi (trecătoarea Oituz) şi Mărăşeşti, sub deviza „Pe aici nu se trece”.


• Ordinele de operaţii militare din 27,28 şi 30 iulie 1917 sunt edificatoare:

              „Din acest moment sunt numit comandant al Armatei 1. Iau comanda în condiţiuni excepţional de grele şi de mare răspundere pentru ţară. Vă rog să-mi daţi ascultare deplină şi fac apel călduros la patriotismul dumneavoastră şi la eroismul dumneavoastră pentru a stăvili ofensiva duşmană şi vom stăvili-o. De rezistenţa şi voinţa noastră a tuturor, de la soldat şi până la mine, depinde soarta Moldovei şi existenţa neamului românesc. Armata noastră joacă un rol hotărâtor în această bătălie.” (General Eremia Grigorescu, comandant al Armatei 1, 30 iulie 1917)
              „Reamintesc tuturor ostaşilor acestui corp de armată, de la general şi până la ostaş, că izbânda nu se obţine sigur decât atacând cu hotărârea de a face orice sacrificiu, căci nu numai duşmanul, dar chiar moartea se dă în lături din faţa aceluia care atacă cu hotărâre. Ţara şi întreg neamul românesc se găsesc la o cotitură periculoasă în drumul vieţii lor şi scăparea nu o poate aştepta decât de la spiritul de sacrificiu şi abnegaţie a acelora chemaţi să apere ţara şi onoarea drapelului...” (General Eremia Grigorescu, Ordin de operaţii din 27-28 iulie 1917, zona Cosmeşti)

Chipiu ce a aparţinut generalului Eremia Grigorescu


Decoraţii: Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a III-a (august 1916). Era primul general român care primea această decoraţie „pentru acte de bravură în faţa inamicului”; Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a II-a (1907); citat în Ordine regale de zi (31 Decembrie 1916) şi Ordine ale Armatei de Nord de generalul Constantin Prezan (7 octombrie 1916); Ordinul „Companion of The Bath” al Marii Britanii; Ordinul „Legiunea de Onoare”, în grad de Mare Cruce, a Republicii Franceze; Ordinele Imperiale ruseşti „Sfântul Gheorghe”, în grad de Mare Cruce, şi „Sfânta Ana”, cu spadă.
Omagiu acordat Generalului – Erou naţional
Aprecieri elogioase din partea regelui Ferdinand I, ale Ţarului Nicolae al II-lea şi ale împăratului Japoniei, ale Armatei, ale Guvernului României, ale Academiei Române, ale Universităţii din Iaşi, ale corpului diplomatic pro Antanta, ale unor personalităţi politice şi militare ale epocii.
• Articole elogioase privind meritele militare din ţară („Neamul Românesc”, 1917, „Mişcarea”, 1917) şi străinătate („Times” şi „L’Echo de Paris”, 1917), în memoriile politice ale unor mari comandanţi militari din epocă (mareşalul Joseph Joffre, generalul Pershing, mareşalul von Hindenburg, generalul von Morgen), şi în lucrările istoricilor Nicolae Iorga, Al. D. Xenopol, Constantin Kiriţescu ş.a.
Sabia de onoare oferită de împăratul Japoniei, având inscripţia „Voi sunteţi care scrieţi istoria Ţării” (1918);
Sabia de onoare oferită de corpul profesoral din Universitatea din Iaşi, având inscripţia dedicatorie: „Generalului Eremia Grigorescu, care a făcut scut de apărare Ţării, pecetluind vechea faimă a Neamului Românesc cu sângele bravilor ostaşi pe care i-a condus în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti” (Iaşi, 19 noiembrie 1918);
• «Album» oferit de ofiţerii Armatei I (Iaşi, 11 noiembrie 1918).
• Funeralii naţionale la înmormântarea Eroului Naţional (august, 1919) şi depunerea rămăşiţelor sale pământeşti în Mausoleul de la Mărăşeşti.
Bust realizat de Oscar Späthe;
• Albumul comemorativ editat de Vasile C. Metaxa, Un erou al Neamului: Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera. Omul. Militarul. Eroul. Cu o Prefaţă de Al.D. Xenopol, Bucureşti, 1919.
Generalul Eremia Grigorescu şi-a dobândit titlul de onoare de „Eroul de la Mărăşeşti”.
Ofiţer superior cu înaltă pregătire intelectuală şi militară, energic şi temerar, cu o condiţie exemplară în toate situaţiile.
Şi-a înscris emblematic numele între iluştrii comandanţi militari români care au semnat file de glorie în istoria militară românească.
In anul 1930 regele Carol al II-lea a impus acordarea gradului de mareşal care fuse acordat numai regelui Ferdinand cu mulţi,ani în urmă. Gradul se conferea suveranului şi ofiţerilor generali, care aveau gradul de general de corp de armată şi care conduseseră cu succes operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. In această postură nu se aflau decât trei persoane: regele (cap al oştirii, ca şi tatăl său, Ferdinand, în 1918), Constantin Prezan (şeful Marelui Cartier General Regal, în 1917-1918 şi 1919-1920) şi Alexandru Averescu (comandant titular al Armatei II). Celălalt posibil beneficiar, Eremia-Teofil Grigorescu, nu mai trăia aşa că nu a beneficiat de această onoare militară nici post-mortem..

MAREȘAL ALEXANDRU AVERESCU

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost general de armată român și comandantul unei părți a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României din acel război. A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a peste 12 opere privitoare la chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului),, membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.
Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a născut în ținutul Bugeacului, lângă Ismail. Cariera sa militară a avut o traiectorie constant ascendentă. A făcut studii în Italia (la Torino) unde a fost Comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895), a fost atașat militar al României la Berlin (1895-1898) și Șef al Marelui Stat Major (1911-1913). Partizan al ordinii și legalității, a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907. În 1913 a luat parte la războiul balcanic, conducând ofensiva română pe pământul Bulgariei, până la Sofia.
Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan. A inițiat celebra manevră de la Flămânda (1916), a condus Armata a II - a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917). Un episod din timpul războiului a rămas întipărit în mințile istoricilor: în timpul războiului se zvonise că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea. Jignit de neîncrederea suveranilor, Averescu și-a dat demisia, dar peste câteva zile regina Maria îl cheamă în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele.
Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului). În anul 1930 Alexandru Averescu și vechiul său rival, Constantin Prezan, sunt înaintați la rangul de mareșali.
Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând Alexandru Averescu a fost loial casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand, iar o dovadă de prețuire a fost momentul unei destăinuri: când regele se afla pe patul de moarte a poruncit ca Averescu să vină la el și să fie lăsați singuri. Înainte să moară, regele i-a declarat: "Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă". Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Moare în octombrie 1938 la București. A fost membru de onoare al Academiei Române.
Una dintre piesele de seamă ale Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti este bastonul de mareşal înmânat de regele Carol al II-lea lui Alexandru Averescu, în toamna lui 1930. Iată o scurtă istorie a gradului de mareşal în România.
In istoria ierarhiei militare româneşti, gradul de mareşal a apărut la 1 decembrie 1918, când regele Ferdinand devenea mareşal, în calitatea sa de comandant al Armatei române.
Suveranul îşi exprimase atunci gândul ca el să fie acordat şi generalilor de corp de armată care contribuiseră la victorie, însă circumstanţele nu erau propice. Dintre ofiţerii aflaţi în gradul cel mai mare în ierarhia militară românească şi putând să devină mareşali, Alexandru Averescu demisionase în 1918 şi intrase în politică, Constantin Prezan trecuse în rezervă şi se retrăsese din viaţa publică, iar Eremia Grigorescu murise în 1919.
Ideea a fost reluată în 1930 de către proaspătul rege Carol al II-lea, care-şi dorea el în­suşi să fie ma­reşal. Aşa se face că, în iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului votau instituirea, începând cu data de 14, a demnităţii de mareşal.
Ea era onorifică şi se conferea capului oştirii şi ofiţerilor generali, care aveau gradul de general de corp de armată şi care conduseseră cu succes operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. În această postură nu se aflau decât trei persoane: regele (cap al oştirii, ca şi tatăl său, în 1918), Constantin Prezan (şeful Marelui Cartier General Regal, în 1917-1918 şi 1919-1920) şi Alexandru Averescu (comandant titular al Armatei II). Celălalt posibil beneficiar, Eremia Grigorescu, nu mai trăia.
In perioada 22-29  octombrie 1930, la Sighişoara s-au desfăşurat manevrele regale de toamnă. In acest cadru ostăşesc, în ziua de 25, regele Carol al II-lea era învestit cu noua demnitate. Peste cinci zile, proaspătul rege-mareşal acorda aceeaşi demnitate, însoţită de însemnele cuvenite, bătrânilor generali Alexandru Averescu şi Constantin Prezan. La 10 mai 1940, pentru a accede el însuşi la gradul de mareşal, generalul Ion Antonescu îl învestea cu gradul de mareşal pe regele Mihai I, în calitatea sa de şef al armatei. Astăzi el este singurul mareşal român în viaţă. La 21 august 1941, pentru servicii aduse patriei, regele îl investea, la rândul său, pe generalul de armată Ion Antonescu cu acelaşi grad.
A costat 500.000 de lei
Dintre cele şapte bastoane şi cărţi de mareşal ale României (Regele Carol al II-lea a învestit şi pe Alexandru al Iugoslaviei cu această demnitate) nu se mai păstrează astăzi în ţară decât cartea de mareşal a lui Constantin Prezan şi bastonul lui Alexandru Averescu, aflate în patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti.
Bastonul de mareşal al lui Alexandru Averesecu a fost executat (împreună cu celelalte două acordate în 1930) de către Casa Falise din Paris (cea care realizase şi bastonul regelui Ferdinand, în 1918). A costat 67.500 de franci francezi, adică 447.587 de lei. Impreună cu taxele vamale şi cele de transport, costul realizării bastonului a ajuns la 500.000 de lei.(1930)
Bastonul lui Averescu e din aur, cu titlul de 750‰. Are forma unui tub cilindric, având la capete două capace. Corpul propriu-zis are lungimea de 49,7 cm; pe o lungime de 39, 9 cm este acoperit cu catifea purpurie (astăzi roasă de vreme), pe care sunt brodate, în fir auriu, patru acvile şi cinci capete de bour, dispuse în şiruri verticale, alternânde.
Cele două capace, tronconice, sunt goale pe dinăuntru şi au filet la diametrul mic, având o lungime de 4,7 cm. Capacul superior are deasupra stema mare a României, înconjurată de două cununi de frunze de lauri, iar pe laterală înscrisul: „Nihil sine deo“. Capacul inferior are deasupra crucea Ordinului Mihai Viteazul, în mijlocul căreia se află cifra încoronată a regelui Carol II, fiind înconjurată de două cercuri concentrice. Pe cercul exterior e incizat numele atelierului care a produs bastonul: „Falize Anciens Joalliers de la Couronne de France“; lateral, textul „Mărăşti“.

CRIMELE HUNGARISTE INTRE 1940-1944- APOGEU

Acest capitol este scris dintr-o nevoie de echilibru. Crimele hungarismului ca argumente ale maghiarizarii fortate, deci ca politica de stat devenita constanta fundamentala a istoriei imperialismului unguresc,s-au legiferat, dupa cum am argumentat in capitolele precedente, in anul 1867, perfectionandu-se ca sistem in deceniile 8 si 9 ale secolului trecut. Cum atmosfera europeana dupa revolutia de la 1848 era favorabila luptei popoarelor pentru definirea lor ca natiuni politice, presa si opinia publica continentala au jucat un rol important in moderarea hungarismului. Regatul Romania a contribuit masiv la temperarea exceselor hungariste atat pe cale diplomatica cat si ca centru de presiune politica si de influenta, interese majore ale finantei internationale, suprastatale, fiind legate de economia Romaniei.
Dupa diktatul de la Viena si pana la 23 august 1944 situatia generaleuropeana a fost favorabila tuturor exceselor hungariste, Germania hitlerista stapanind o buna parte din Europa, cu un program rasist devenit politica de stat. Acest program rasist brodat pe cel al expansiunii teritoriale a potentat hungarismul, creindu-i spatiul demografic in care sa se exercite, ca si cadrul ideologic si politic care sa-l motiveze.
Reluand tezele hungariste de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului 20, teze transformate in politica de stat, sincronizandu-se cu tezele germanismului, reluand metode si mijloace ale Gestapo-ului, crancena politie politica a celui de al III- lea Reich, beneficiind de protectia diplomatica si militara a Germaniei hitleriste si de complicitatea Italiei fasciste, Ungaria lui Horthy, roasa de sindromul razbunarii, a ridicat hungarismul in zonele patologiei politice, transformandu-l intr-o practica de asasinat sadic si responsabil; iar teritoriul Ardealului de Nord-Est intr-un iad al suferintei umane. Intr-un urias abator uman. Intr-un spatiu al deznadejdii si al ororii. Intr-o explozie a instinctelor bestiale care a aruncat Ungaria in epoca triburilor pagane, mancatoare de carne cruda fezandata sub valtrapuri, asezonata cu sudoare de cal si lapte de iapa.
Nu mai injosesc hartia reproducand din delirul ucigas al ideologului hungarismului deceniului 4 al secolului nostru, criminalul sadic Ducso Csaba cu al lui tratat asupra genocidului intitulat NINCSKEGYELEM - Fara indurare - dupa cum nu pot relua in intregime crimele juridice, culturale, spirituale, economice, savarsite de hungarism din septembrie 1940 panain octombrie 1944, cand armatele romano-sovietice au eliberat teritoriul cedat.
Intreaga tragedie este cuprinsa intr-o suma de volume, reprezentativ si cutremurator fiind TEROAREA HORTYSTO-FASCISTA IN NORDVESTUL ROMANIEI, volum tiparit la Bucuresti in 1985.
Am afirmat ca acest capitol este unul de echilibru. O completare care sa demonstreze ca indiferent de titulatura regimului politic, democrat-liberalnobiliar ca cel dinaintea primului razboi mondial; declarat rasist si imperialist ca cel horthyst; comunist sau democrat, hungarismul bestial, antiuman, antieuropean, antiistoric, inadaptabil la contemporaneitate, ridicand crima, minciuna, sperjurul, holocaustul la rangul de politica de stat, ramane doctrina politica fundamentala a ungurilor si constanta istorica principala a diplomatiei, ideologiei si spiritualitatii unguresti.
Gyorgy Ferenczy, gazetar secui, activ la Budapesta, Satu Mare si Cluj.
A editat gazeta KIMANDOM - Ma pronunt. Citez din volumul GOLGOTA TRANSILVANIEI, Arad 1940 si editia II-a, Bucuresti, 1941, subliniind ca neputand rezista ororilor savarsite de conationalii sai Ferenczy Gyorgy s-a refugiat in tara: ...Nationalitatile au trait ca cetateni romani cu drepturi depline intr-o totala libertate, la reforma agrara le-a revenit pamant... Trebuie sa ma refer la umanitate... La sentimente omenesti, cand arat atrocitatile fara seaman care s-au comis pe pamantul Transilvaniei dupa ocupatie. Mandrul pamant al Tansilvaniei s-a transformat intr-o amarnica golgota unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt inchisi cu sutele, cu miile sunt batuti, sunt torturati in mod cumplit.
Asasinatele si executiile se tin lant si toate acestea doar pentru ca unica vina a nenorocitelor victime este aceea de a se fi nascut roman... pe pamantul Golgotei din Transllvania, unde vantul sufla lesurile celor spanzurati, unde cadavrele martirilor asasinati cu o salbatica cruzime vestesc ca instinctul bestial s-a eliberat si barbarismul si razbunarea joaca dansul salbatic al mortii... A chinui... cu un vandalism necrutator oameni lipsiti de aparare - este nemaiintalnit in istoria statelor civilizate ale Europei... nu-mi ramane altceva decat sa ma rusinez ca m-am nascut secui-maghiar si sa reneg si faptul ca am invatat prima oara sa ma rog lui Dumnezeu in limba maghiara.
Cutremuator. Inspaimantatoare marturisire. Ce alt argument mai convingator poate fi adus impotriva hungarismului ca doctrina de stat, criminala? Care este gradul de competenta al civilizatiei cu hungarismul?
Mi se pare sinistru sa reproduc o statistica a atrocitatilor hungariste, doar intr-o scurta perioada, 30 august 1940 - 1 noiembrie 1941, statistica neputand cuprinde inspaimantatoarele valuri tragice care au indoliat sute de mii de familii romanesti. Sau chinurile prin care au trecut in moarte cei martirzati.
In judetul Salaj care a primit cel dintai valul hunilor razbunatori, pomanagii ai bacsisului de la Viena, s-au savarsit: 436 de crime bestiale; 235 de schingiuiri; 602 de batai cumplite organizate; 978 de arestari; 9 profanari; 22 de devastari organizate; 91 de devasari savarsite individual. Toate acestea cu contributia parintilor si rudelor udemeristilor de astazi, ieri tortionari comunisti, atunci criminali horthysti sadici.
In judetul Somes. 38 crime bestiale; 34 schingiuiri; 329 batai cumplite; 1223 arestari; 5 profanari 2 devastari organizate; 17 devastari savarsite individual. Cu contributia localnicilor unguri din
organizatiile paramilitare si teroriste pe care udemeristii de astazi le-au reanimat si care asteapta momentul unei noi si nesfarsite nopti a Sfantului Bartholomeu.
In judetul Bihor, judet tinta al hungarismului din epoca 1867- 1919: 151 crime bestiale; 203 schingiuiri; 951 batai salbatice; 2593 arestari; 7 profanari; 5 devastari organizate; 21 devastari facute de bestii cu chip hungaroid.
In judetul Satu-Mare, 28 asasinate; 164 schingiuiri; 451 batai salbatice; 1157 arestari; 14 profanari; 11 devastari organizate; 8 devastari horthysto-comunisto-udemeriste, adica parinti si rubedenii ale autonomistilor de astazi.
In judetul Cluj, 174 crime bestiale; 216 schingiuiri; 701 batai salbatice; 6369 arestari; 12 profanari; 7 devastari colective; 93 devastari facute de bravii minoritari care se ocosesc prin toate comitiile si comitetele de pe mapamond, ba amenintand, ba spurcand, ba milogindu-se.
Acelasi statut pentru judetele Trei Scaune, Ciuc, Nasaud, Odorhei, Maramures.
Se adauga: schingiuirile in masa, la Belini, 22; la Poiana Sarata 14 (jud.Trei Scaune); 20 la Miercurea Nirajului - Mures; 13 la Carei, 37 la Cosniciul de Jos, 22 la Horea, 25 la Ianculesti, 29 la Morca, 33 la Scarisoara Noua, 11 la Zalau astea toate numai in judetul Salaj; apoi bataile in masa: 56 numai la Diosig, 165 la Oradea, 334 la Mihai Bravul, judetul Bihor, ca sa nu incarc constiintele ungurimii din Mures, Trei Scaune, Salaj, Somes, Ciuc, unde la Gheorghieni s-au inscris spre necinstea lor vesnica 223 de batai in masa; Nasaud Cluj si Satu Mare. Daramari de biserici romanesti: in Mures la Panet, in Trei Scaune la Borosneul Mare, Capeni, Camandia, Zagon; in Ciuc la Borsec si Ditrau: la Odorhei in Aldea, Biborteni, Craciunel, Varghis, Meresti, Ocland, Racosul de Sus; in Maramures la Bistra...
Ce diferenta intre hoardele hungariste dezlantuite in 1940 si hoardele unguresti din secolul X? Unde este rolul civilizator al ungurilor? Care este blazonul lor de cultura?... Acestui sir de netrebnicii li se mai adauga satele romanesti devastate: in judetul Trei Scaune: Covasna unde au fost devastate 80 de case romanesti; Lunca Ozunului, Valea Mare, Ozun, Zabala, Zagon;In Salaj: Horea, Istrau, Ianculeati, Ip, Lucaceni, Marba Noua, Scarisoara Noua,Traznea; in Ciuc: Tulghes, Frumoasa, Bicazul Ardelean; in Cluj:
Manastur, Baciu, Chiuteni, Cojocna, Floresti; in Bihor: Diosig, Iosia- Colonie, Mihai Bravul, Salard, Salonta-Colonie, Sohodol-Lazuri; in Satu- Mare: Gelu, Istrau, Lazuri, Lucaceni, Principele Mihai, Colonel Paulian.
La toate crimele, samavolniciile si holocaustul impotriva populatiei romanesti din teritoriul cedat au participat, conform unui plan comun de exterminare, Armata Regala Ungara, prin unitati si sub-unitati dislocate in teritoriu, coordonate de Biroul 2 al Marelui Stat Major; Magyar Kiralyi Rendorseg-Politia regala maghiara, instalata in toate capitalele de judet si in orasele de subordonare judeteana; sectia speciala din Capitanatul general al politiei, Kozbiztonsagi Osztaly sau sectia sigurantei publice; corpul detectivilor si serviciul de aparare al statului - ALLAMRENDESZETI OSZTALY. Tot acest esafodaj al terorii sprijinit activ de organizatiile paramilitare si teroriste incadrate cu unguri.localnici si de informatorii alcatuiti din preoti catolici, unitarieri, protestanti, din invatatorimea ungureasca, functionarime si elementele declasate ale societatii.
Este bine sa reamintesc naivului sau sfantuitului lobby occidental al hungarismului ca nu exista in Europa un stat mai bine organizat pentru teroare si expansiune imperialista decat Ungaria. Numai pe teritoriul romanesc vremelnic ocupat au actionat savarsind unlung lant de crime:
RONGYOS GARDA, garda zdrentarosilor.
Ordinul vitejilor care a dat colonisti in teritoriile cedate dintre membrii cu merite deosebite in prigoana impotriva romanilor, fiind improprietariti cu vitezi telkek sau loturi vitejesti.
TURANI VADASZOK sau vanatorii turanici, organizatie teroristinformativa cu centre judetene, de plasa si orasenesti, autoare si complice la holocaust.
MAGYAR RENDFENNTARTO BIZOTTSAG - Comitetul maghiar pentru mentinerea ordinii.
NEMZETORSAG - Garda nationala, auxiliar al serviciilor de informatii si reprimare, ca sa nu insir decat cateva din organizatiile subversive, paramilitare, teroriste pe care paranoia hungarista le-a inventat, le inventeaza si ie fanatizeaza, pe care le-a folosit si le foloseste pentru realizarea utopiei feudale numita Ungaria Sfantului Stefan.
7 septembrie 1940. Mihai Bravu - Bihor. Soldati unguri sub comanda aduna de la munca campului 20 de tarani romani pe care- i impusca. In lot se afla un taran cu cei doi feciorasi. Ca in tragedia lui Brancoveanu. A cerut sa fie impuscat primul spre a nu-si vedea copiii morti.
8 septembrie 1940. Almasul-Mare. Soldati unguri executa 13 tarani romani.
10 septembrie 1940. Salonta- Bihor. Ucis in chinuri, torturat sadic, Iosif Cristea.
10/11 septembrie 1940. Santion. Ucisi de soldati unguri Gheorghe Tiponut si fiul sau.
8 septembrie 1940. Zalau. 4 femei si 3 barbati asasinati de trupe.
Cadavrele femeilor dezgolite si batjocorite. In curtea liceului Wesselenyi – groful sovin si atâtator la asuprirea romanilor are o ditamai statuia in Zalau si romanii n-au dat-o jos, cum cu prisosinta merita - un capitan ungur impusca un barbat si doua femei. Trupele marsaluind spre Romanesti peste Meses gasesc gospodariile lui Gavrila Vicas si Gheorghe Prunea, agronomi. Sunt impuscati pe loc. Gavrila Vicas si sotia, fratele Alexandru Vicas. Sotia lui Gheorghe Vicaa gravida in ultima luna... Ciumarna. Trupele ucid 11 romani:
Ioan Ghiurutan, subprimar, Ioan Tiriac si sotia sa Ana; N. Rati; Teodor Tiriac; Rozalia Tirac, Gavrila Oprea Ticau; Gavrila Ortelecan; Florea Ciglaneanu; Gavrila Oprea; Niculae Barbanas si un taran din Traznea care deschide seria holocaustului de la Traznea. Toate aceste crime odioase intr-o singura zi in Zalau, pe drumul in serpentine Zalau-Ciumarna pe care, dupa marturiile invatatorului Ioan Toma refugiat din zona, citez: ... Muntii Meses sunt plini de cadavre ale romanilor din Stana, Ciumarna, Unguras. Romanii au fost legati de maini si dusi zeci de kilometri.
Nu pot sa fac o dreapta si sfanta pomenire a tuturor victimelor bestialitatilor hungariste, bestialitati pe care in buna parte le-au savarsit sau la care au participat localnici unguri. Exemplara in acest sens este asasinarea prin tortura a protopopului Aurel Munteanu din Huedin, schingiuit timp de 4 ore in centrul orasului de o banda formata din 21 unguri. Gardianul Gheorghe Nicula care i-a sarit in ajutor a impartasit soarta protopopului.
10 septembrie 1940. Huedin. De dimineata. Protopopul in drum spre locul unde trebuia sa oficieze slujba de inmormantare a unui enorias. Acostat de o banda de unguri. Incepe martirajul. Chinurile primilor crestini, unii din ei canonizati, nu au atins gradul de suferinta morala si fizica prin care a trecut in moarte si in istoricul de suferinta al ardelenilor, protopopul Aurel Munteanu. A fost facut "popa hot" si "valah imputit". I s-a smuls parul si barba cu carne cu tot. O bestie sadica purtand nume neaos unguresc, Budai Janos Gyezu i-a infipt in gura un baston de mai
multe ori pana a reusit sa i-l scoata prin ceafa. La spectacol asistau soldatii Ungariei care isi etala prin ei valorile civilizatorii.
Lovit, calcat in picioare, sfartecat, protopopul a deschis lista slujitorilor Bisericii ortodoxe martirizati de hoardele hunice. Cu o minunata devotiune creatineasca si umana, cu un curaj vrednic de cinste, gardianul public Gheorghe Niculae a sarit in ajutorul protopopului, suferind si el moarte de martir. Criminalii au aruncat cadavrele sfartecate intr-o groapa pe mosia grofului Banffy. Nici dupa 10 zile nu i s-a permis sotiei sa-l inmormanteze crestineste. Bestiile asasine sunt localnici. Din Huedin si satele invecinate: Gall Ferencz din Saula, fratii Geza a Erezey Ciszmar, Szeheres Janos din Pricalat, Mathe Ferencz, Koszma Andras Bartha, Kudar Ianos, Kovacs Andas, Mihaly Sandor, Budai Janos, Gal Iulika, Eresei Ferenc, Matefi Ianos,Otvo Ianos, Pass Ianos.
17 octombrie 1940. Hodos - Cluj. Un macelar din Huedin, Guras Janos pus in fruntea unei bande de teroristi, asasineaza fruntasii comunei, dupa ce au torturat si maltratat satenii. Sunt ucisi: Nicolae Taru, fost primar si rubedeniile lui, alt Nicolae Taru, casierul primariei, Gheorghe Taru si el fost primar, Teodor Taru, Dumitru Lungu, carciumar.

Treznea, Ip, Moisei   

Notele de mai sus nu reprezinta decat o punere in tema. Tragedia ardelenilor din teritoriile cedate nemernic de Carol al II- lea ca o incununare a intregii lui domnii nefaste, oblojitoare a tuturor vanzatorilor de tara, a tuturor traficantilor de Romania, se inscrie in tragedia tuturor popoarelor europene care au fost martirizate de fascism, hitlerism si bolsevism. Cu o singura deosebire. Ca la noi s-a gasit un Eugen Jebeleanu care sa dedice unui sat obscur din Cehoslovacia, Lidice, un poem; dar nu s-a gasit un alt poet care sa dedice poeme satelor martire Treznea, Ip sau Moisei. Asta spune totul despre o relatie aberanta a multor romani cu istoria. Si despre si mai aberanta conceptie asupra tolerantei. Conceptie care, de fapt a prilejuit hungarismului escaladarea razbunarilor pentru intrarea armatei romane in Budapesta si pentru Trianon, contand pe lipsa de reactie si pe fatalismul romanilor. Avand si hungaristii centre de studii si analiza a adversarilor potentiali unde, pe prirnul loc figureaza Romania si poporul roman.
9 septembrie 1940. Treznea sau Trasnea. Zi si localitate care ar trebui sa fie prilej de pelerinaj. Al scolilor si universitatilor. Al armatei. Al jandarmilor. Al serviciilor speciale. Al populatiei. Zalau-Agrij, intre doua masive paduroase care o despart de Ciumarna la nord-vest si Bozna la sud, distanta de numai 3 kilometri. Dupa faptele glorioase de arme de la Zalau, de la "hodaile" agronomilor Gavrila Vicas si Gheorghe Prunea, dupa asasinatele de la Ciumarna avangarda armatei regale unguresti ajunge in hotarul satului Traznea. Ca sa-si faca mana si sa se imbarbateze, impusca toti copiii aflati pe islaz cu vitele la pascut, lasandu-i acolo. Fiecare in patul lui de sange. Popa Costea adunase populatia spre a primi trupele cotropitoare. Act de supunere care l-a costat pe el si enoriasii lui. Cativa soldati beti, ...dadusera de rezervele de horinca, trag focuri de arma in marginea satului. Crezandu-se atacati, vitejii armatei regale dezlantuie un foc nimicitor asupra satenilor adunati sa-i primeasca. Se pun in bataie armele automate. Se ataca la grenada casele si curtile. Se iau in baioneta femeile si copiii. Se da foc surilor.
Preotul conciliant scapa si se ascunde in casa parohiala.
Cei in intampinarea carora iesise dau foc casei. Popa arde de viu.
Preoteasa si fiica sar pe fereasta si pur si simplu dispar. Sunt impuscati cei 9 soldati demobilizati din armata romana. Invatatorul si sotia sunt rastigniti pe usa bisericii si impuscati. Nicolae Brumar cu sotia si doua fiice sunt impuscati langa o capita de fan. Apoi, in buna traditie hunica, sunt sfartecati cu baionetele: indraznisera sa mai geama infirmand buna instructie a focului.
Dupa ce-l sfarteca pe Vasile Margarus cu baionetele, ostasii Sfântului Stefan ii explodeaza teasta cu un glont dum-dum.
Milton G. Lehrer in LES ASSASINATES: ...Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: pusti, mitraliere, tunuri si grenade. Dupa ce au fost trase primele salve, soldatii au patruns in case si au asasinat pe oricine gaseau in calea lor, incendiind casele.
Dupa incetarea focului, eroii lui Hotthy au inceput vanatoarea de copii. Pe cei prinsi i-au aruncat de vii in flacarile care mistuiau gospodariile.
Moment de apocalips. Femeii Ana Negoeanu, 65 de ani, i-au taiat mainile.
Pe Ana Salajean au strapuns-o cu baioneta prin sarcina, indeplinind cu sfintenie poruncile lui Ducso-Csaba, teoreticianul holocaustului: ...Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese in cale. Voi aprinde satele noaptea - satele valahe! Voi trage in sabie toata populatia, voi otravi toate fantanile si voi ucide pana si copiii in leagan." Copilul Ioan Salajan de 2 ani a scapat de purificarea prin foc, fiind ucis cu grenada. Din cei 263 de romani de toate varstele morti si raniti au fost identificate doar 68 de cadavre. Copiii Aurica Brumar, 5 ani; Victoria Brumar, 9 ani; Gherasim Barjac, 7 ani; apoi Maria Barjac, 81 de ani; Grigore Barjac, 72 ani, invatatorul Lazar Cozma si sotia sa Amelia Cozma, cei crucificati. Lista celor asasinati citita cu atentie conduce la stabilirea retelei de familii pornite de la mosi comuni. A legaturilor dintre neamurile principale ale satului. Da sugestii asupra vietii normale, traditionale ale unei asezari omenesti tihnita, intr-un peisaj mirific. Si dintr-o data urgia.
Pe ce motivatie sensibililor sustinatori ai drepturilor omului si fani ai hungarismului?... La plecare dupa batalia care i-a acoperit de glorie nepieritoare; soldatoii criminali i-au legat de un tun pe Gavrila Andries si Ana Danila tarandu-i pana in comuna Hida, judetul Cluj, unde i-au imuscat.
Masacrul are ca autori morali pe groful ungur Ray Ferenc, pe notarul si preotul reformat din Traznea, rubedeniile acestora nu fac oare, astazi, propaganda hungarista? Sau, poate sunt bantuiti de cosmare care le sfasie clipele de singuratate si insomniile? Miram-as!
Noaptea de 13/14 septembrie 1940. Ip – judetul Salaj - pe comunicatia principala Marghita - Nuspalau - Simleul Silvaniei.
Locotenentul Vasvary Zoltan din Regimentul 201 motorizat - Budapesta, condus de localnici, insotit de trupa, de formatiuni ale organizatiei teroriste Nemzetorseg declanseaza holcaustul precedat de torturi bestiale si violuri.
Romanilor li se smulg unghiile, li se rup oasele cu ciomegele si paturile armelor, copiii sunt sfartecati cu baionetele dupa reteta Ducso Csaba.
Dupa aceste preliminarii urmeaza macelul. Jefuirea cadavrelor si a caselor. Din biserica se fura 80.000 lei. Victimele, unele horcaind, sunt incarcate in carute, aruncate intr-o groapa peste care se arunca var si pamant.
Masacrul insumeaza 157 de romani de toate varstele. Amintesc ca printre cei asasinati au fost: vaduva Ana Boican si toti cei 4 copii; vaduva Ana Sarb si cei 2 copii; Ioan Boican, sotia Floarea Boican si inca 4 membri din familie; sotii Vasile si Floarea Buboi asasinati bestial impreuna cu
cei 7 copii; sotii Gheorghe si Floarea Crisan asasinati cu cei 2 copii; Ioan Halmajan, sotia Maria, asasinati cu cei 4 copii; Mihai Butcovan ucis impreuna cu 5 copii; Gheorghe si Ana Cosma asasinati cu cei 4 copii. Lista aceasta tragica, lista care demonstreaza pe langa sadismul hunic atavic o politica de stat de exterminare a romanilor, lista aceasta care ar trebui sa fie a neuitarii, insumeaza 157 de romani adevarati, mortii romani al caror nume, ca si numele celor de la Traznea, de la Moisei, de la Marca si din toate asezarile bantuite de ciuma hungarista ar trebui sa figureze in cartile de istorie. In cartile de citire. In bisericile si scolile localitatilor jertfite. Numai dupa 4 ani, Armata Romana eliberatoare a intrat victorioasa in Ungaria, strabatand-o prin lupta pana in inima Budapestei.
Era indreptatita moral sa razbune ororile facute de armata regala ungureasca invinsa si fugarita rusinos cu baioneta la spate. Nu exista nici un document care sa ateste revansa. Dimpotriva. Exista zeci de documente ale autoritatilor civile unguresti prin care se aduc multumiri comandamentelor romanesti pentru ajutorul si protectia acordate populatiei. De la hrana la lemne de foc. De la protejarea monumentelor, la acordarea de asistenta medicala.
Incultul lobby hungarist din Occident, inainte de a varsa flacari pe nari, ar trebui sa se scolarizeze.
Inainte de a anunta masacrul de la Moisei, notez masacrul din:
14 septembrie 1940 savarsit de trupe in comuna Marca - Salaj unde au fost asasinati 12 romani, intre care se aflau un protopop si doua femei, carora li s-au adaugat intru mucenicie, 11 slovaci.
In aceeasi zi soldatii au ridicat 60 de barbati din Cosniciul de Sus, pe apa Cerasei,ducandu-i la Ip unde i-au supus la torturi cumplite. Pe 16 dintre acestia, mai slabi de inger si de virtute, i-au impuscat si ingropat in alta groapa comuna. Restul, profitand de betivaneala trupetilor calai, au scapat cu fuga. Din comuna Cerisa aflata la cativa kilometri de Cosniciul de Sus, tot pe apa Cerisei de la care isi trage numele, inaintasii udemeristilor, folositi drept calauze si denunatori, au insotit trupa care a ridicat 24 de romani si 6 evrei pe care i-au dus in padurea Domneasca, i-au torturat si i-au impuscat.
Nesatui de sange au mai fost torturati si asasinati 4 romani si o familie slovaca compusa din 4 membri. Se mentioneaza ca dupa romani si evrei, rar cativa sasi, slovacii au suferit aceleasi represalii; platind cu martiriul crearea statului national Cehoslovacia.
Sambata, 14 octombrie 1944. Lagarul de exterminare Viseul de Sus.
Dupa 4 ani de asasinate, deportari, schingiuiri, jafuri, navalitorii huni se retrag in deruta, urmariti de armatele romane si sovietice. Ultimii supravietuitori din lagar, tinuti fara mancare si apa peste 20 de zile sunt 30 de romani si 2 evrei. Pentru a scapa de acesti martori suparatori, in prostia egalata numai de bestialitate, ultimele formatiuni militare, tabori csendor-i, jandarmi de front, primesc ordin sa-i lichideze. Locul supliciului: Moisei la incrucisarea drumurilor Viseul de Sus-Beclean-Borsa. Sat maramuresan asezat pe apa Viseului, strajuit spre sud de masivul Pietrosul. Criminalii: 6 plutonieri de jandarmi. Victimele sunt transportate cu un camion militar dincolo de Moisei, spre Borsa, unde erau doua case taranesti izolate. Am vazut locul intr-o dupa amiaza ploioasa de vara. Cei 32 au fost siliti sa intre in una din casute. S-a zavorat usa. Li s-a ordonat sa se culce pe dusumea dupa care bestiile au deschis foc cu armele automate. Dupa un timp au intrat in odaia licaind de sange, calcand trupurile in picioare si intepandu-le cu baioneta spre a se convinge ca nu mai traiste nimeni. Destinul a facut sa existe un supravietuitor: Vasile Petean. Jandarmii au vrut sa incendieze casa dar bricheta n-a functionat Erau presati. Se auzeau salvele de artilerie ale armatelor eliberatoare. Povestea invierii din morti a lui Vasile Petean este cunoscuta precum povestea lui Mihaila Cofariu. La Moisei sculptorul Vida Geza a cioplit in lemn, sub poala padurii, un ansamblu monumental inchinat celor care au primit moarte de martir. Retin din povestirea lui Vasile Petean:
...nu am incercat sa luptam cu ei ca eram foarte slabiti, pentru ca douazeci si una de zile nu ne-au dat nici de mancare, nici apa.
Martirilor de la Moisei li s-au adaugat martirii din Valea Bargaului.
Hoardele hunice in retragere au aprins satele, demonstrandu-si atavismele.
Ca nimeni sa nu-si faca iluzii iata cum se traduce in fapt cuvantul schingiuire: ...soldati, jandarmi si bande inarmate de "patrioti" civili cutreierau satele romanesti, devastand locuintele... Unora li s-au zdrobit oasele cu ciomegele, altii au fost inpunsi cu baionetele, altora li s-au scos ochii, li s-au taiat urechile, unei fetite de 4 ani din Suncuius - Bihor, i-au turnat petrol in cap si i-au dat foc, altora le-au sfaramat dintii, li se smulgea parul cu carne cu tot - protopopul Aurel Munteanu, Maria Dobra din Cluj; lui Cocoi Florea din Voiniceni - Somes i s-a pus soda caustica pe piele, apoi s-a tumat apa calda. La 6 septembrie 1940 un pensionar din Oradea a fost silit sa-si manance fecalele amestecate cu paprica si sa-si bea urina. Sute de tineri romani inrolati in organizatia paramilitara LEVENTE au fost pusi in jug si siliti sa are si sa grapeze in amuzamentul galeriei unguresti.
Marturiile victimelor scapate cu viata sunt cutremuratoare. Aurica Manea a fost schingiuita de jandarmi si apoi violata sub ochii tatalui ei, Bretcu - Trei Scaune; la Oar; Satu Mare a fost schingiuita intreaga populatie in frunte cu preotul. Listele cu ororile hungariste pot incheia un volum de sute de pagini. Aceasta este adevarata identitate a hungarismului. Acestea sunt "valorile" care-i caracterizeaza. De aceea se face apel sa uitam istoria.
De aceea scartaie propaganda hungarista coardele sentimentaloide ale incheierii conturilor romano-ungare printr-o fratietate eurocarpatica in care ungurii sa fie in sa si romanii sub sa.
APOCALIPSUL. Ordinele 625; 766; 1.188 emise de Comandamentul Superior al Armatei Regale Ungare: ...Trebuie indepartati din funcatiunile publice toti functionarii cu limba materna romana... Functionarii cu limba materna romana, concediati in sensul celui de mai sus, vor fi somati sa se mute in teritoriul de sub Administratia romana.
24 mai 1942 Manifestatie de studenti unguri la Cluj. Lozinca zilei:
Kias olah csordaval! sau pe romaneste: Afara cu turma de valahi!
Comandamentul militar al orasului Cluj Nr. 385 din 4 octombrie 1940 ..............
Dlui ...................................................
Strada ...............................................
Cluj ...................................................
Va expulzez cu efect imediat de pe teritoriul Ungariei, impreuna cu familia d-voastra. Va pun in vedere ca in termen de 3 ore de la primirea acestui ordin, dar cel mai tarziu pana la orele 14.00 sa va prezentati la gara Cluj, avand dreptul de a lua cu dvs. bagajul strict necesar (eventual o patura si hrana rece pentru o zi).
Prezentul ordin este dat fara drept de apel.
Colonel Beck Comandantul militar al orasului Cluj In perioada septembrie - 1 decembrie 1943 au fost expulzati sau siliti sa se refugieze 218.919 romani, din care: 30.740 tarani; 21.971 muncitori; 12.646 meseriasi; 2.317 negustori; 20.974 functionari publici; 4.256 functionari particulari; 1.027 liber profesionisti; 4.658 servitori; 47.711 femei casnice; 24.083 studenti si elevi; 29.921 alti intretinuti, 9.702 alte profesii; 1.254 preoti; 5.429 profesori si invatatori; 942 avocati; 741 medici; 547 ingineri.
Un exod in masa. O depopulare planificata spre a realiza visul paranoic al hungarismului: superioritatea demografica.
La 23 august 1944 totalul expulzatilor si al refugiatilor din teritoriul cedat s-a ridicat la peste 500.000 de romani.
Legea nr. 1.212 din 14 septembrie 1940 referitoare la transformarea constructiilor in stil romanesc... citez ...in Ardeal, romanii, pentru a accentua mai mult caracterul romanesc, folosesc stilul romanesc cu bolti, in constructiile publice ori particulare. In interesul impiedicarii acestei tendinte veti tine sub observatie prin unitatile comandamentelor constructiile aflate in lucru si veti interzice executarea lor in stil romanesc. In locul boltilor semirotunde la geamuri si porti, se vor folosi grinzi drepte.
12 octombrie 1940. Ziarul budapestan MAGYARORSZAG. Articolul Pentru satele secuiesti batjocorite... citez ...Satelor unguresti trebuie sa li se redea aspectul lor vechi prin inlaturarea bisericilor zidite in stil bizantin (n.n.
romanesti) care nu se potrivesc cu mediul acestora.
16 octombrie 1940. Ziarul central NEMZETI UJSAG: ...Transilvania reanexata reclama urgenta solutionare a cladirilor bisericilor ortodoxe romanesti.
Iata motivarile profund civilizatorii care au condus la daramarea bisericilor ortodoxe din Transilvania, fapt neconsemnat decat de teroarea iudeo-bolsevica din Rusia.
Dupa datele organelor unguresti de instructie publica numai la inceputul anului scolar 1941/1942 au fost desfiintate 792 de scoli romanesti in plus fata de cele desfiintate in anul precedent. In anul scolar 1939-1940 in judetele Bihor, Maramures, Salaj si Satu Mare erau inscrisi la invatamantul primar 114.730 elevi romani si 36.996 elevi unguri, adica 75,61% romani fata de 24,39% unguri.
Functianau 3.134 de invatatori si invatatoare, din care 410 unguri, adica 13%... In anul scolar 1941/1942 sub biciul hungarist mai ramasesera in judetele mai sus numite doar 303 invatatori romani.
Din totalul de 800 profesori romani aflati in invatamantul secundar inainte de navalirea hunilor, au ramas dupa navalire doar 162 si acestia supusi tuturor presiunilor morale si fizice. Acesta este raportul hungarismului cu cel dintai element al culturii: scoala.
20 decembrie 1940. Se emite ordonanta nr 9380/1940 M.E. prin care se deznationalizeaza intreprinderile, se trec proprietatile romanesti in posesia ungurilor, se exclude din viata economica elementul romanesc. Hungarismul stoarce bogatiile subsolului. Intre 1941-1944 se produc 10.346 kg aur si 88.096 kg argint, cantitati mult mai mari decat intreaga productie a Romaniei pe anul 1939.
Aceleasi metode de secatuire s-au aplicat minelor de carbune de la Sarmasag - Salaj si la cele bituminoase de la Dorna - Tatarus. Codrii romanesti stravechi au facut obiectul unor taieri masive, grofii unguri desproprietariti prin reforma agrara, landu-si revansa pe seama padurilor noastre seculare. In 1942 s-au exportat numai in Germania 110.000 m3 de lemn.
21 februarie 1941. Ordonanta nr. 1.440/1941. M.E. ataca proprietatea agricola dobandita de romani dupa 1918 prin mijloace uzuale: vanzaricumparari sau prin efectul reformei agrare din 1921, afectand grav asezarea economica rurala din teritoriul ocupat.
Decretul 1440/1941 a prilejuit revizuirea reformei agrare in favoarea mosierilor expropriati, a cumparatorilor si vanzatorilor de imobile, dand ocazia revizuirilor abuzive si anularilor instrainarilor imobiliare. La Satu Mare se ia terenul pe care a fost cladita catedrala ortodoxa. Primaria Clujului a intentat 489 procese pentru restituirea proprietatilor municipale dinaintea anului 1918. In acest sens s-au vizat locurile pe care s-au ridicat catedralele ortodoxe si greco- catolice, ca s locul daruit lui Octavian Goga.
Pana la mijiocul anului 1941, hungarismul a expropriat pe cale judecatoreasca 77.160 jugare cadastrale din proprietatea romanilor, din care 42.236 jugare au fost trecute mosierilor unguri.
Deposedarea economica a micilor proprietari de pamant romani face parte din ansamblul planurilor criminale de hungarizare fortata a Ardealului de nord-est.
Ordonanta nr.1890/1941 M.E. din 7 martie 1941 dispune revizuirea improprietaririi cu pasuni, lovind direct in proprietatea colectiva a satelor romanesti, care au fost deposedate de pasuni in folosul grofilor unguri.
Prin expulzari, atrocitati, refugieri fortate, o buna parte din averile romanesti au trecut in administratia hungarista prin intermediul custozilor.
Pana la 15 februarie 1941 numai din Cluj au plecat 2.181 proprietari de imobile romani.
9 octombrie 1940. Teleki Pal, Prim-ministru. Cuvantare tinuta in parlament: De ieri am trecut la represalii. Am trecut peste granita 850 personalitati... Am inceput represaliile la Cluj si Oradea dar vom continua si in alte parti, de va fi nevoie; mai mult, le inmultim.

In loc de concluzie 

Cartea Urmaşii lui Atilla a lui Radu Theodoru este un avertisment dat celor creduli sau celor dispusi sa uite istoria din motive sentimentaloide bine remunerate, sau din motive conjuncturale. Construita exclusiv pe documente- argument, cartea demonstreaza ca hungarismul se defineste ca o conceptie si o practica statala anticivilizatorie, care exclude Ungaria nu numai de la europenism, ci si de la istorie.
Folosind mijloacele economice, sociale, spirituale, ideologice si politice ca pe instrumente de opresiune, teroare si desnationalizare, de demolare a complexitatii specificitatilor etnice nemaghiare, hungarismul a escaladat practicile rasiste pana in zonele atrocitatii si crimelor sadice impotriva umanitatii, pricinuind tragedii cutremuratoare comunitatilor etnice stapanite pana in 1918 de regatul unguresc: slovaci, romani, sarbi.
Hungarismul ca doctrina imperialist-rasiala atinge cinismul, sadismul patologic de origine hunica, iresponsabilitatea istorica in cei patru ani de dominatie a teritoriilor romanesti primite drept pomana de la Hitler si Mussolini.
Inradacinat in conceptia statala si istorica a statului unguresc, coordonandu-i politica interna si externa, diplomatia si propaganda, determinandu-i conceptele ideologice, hungarismul, indiferent de ce masca conjuncturala poarta, ramane revizionist, sovin si in esenta indreptat impotriva celor
pe care nu i-a putut supune si desnationaliza: romanii. Si scutul lor istoric: statul national, unitar: Romania.
Avertizez ca asa zisa politica de reconciliere romano-ungara sprijinita activ de oculta internationala este o cursa care urmareste un dublu scop: al ocultei de a forma un spatiu tampon intre Rusia si Occident prin Bulgaria, Romania, Ungaria, Slovacia si Polonia; al Ungariei, ca la adapostul unui tratat formal sa poata manevra varfurile sovine ale minoritatii unguresti din Transilvania. Pe un plan hungarist separatist. De cucerire economica a Transilvaniei si a fondului ei funciar. Ca in etapa urmatoare s-o incorporeze intr-o regiune suprastatala: Eurocarpatica unde interesele unguresti sa fie preponderente.
In etapa finala, prin manipularea minoritatilor maghiare din Slovacia de sud-est, din Ucraina subcarpatica si Romania sa incorporeze Eurocarpatica la Ungaria. Obsesia paranoica a hungarismului: refacerca regatului Sfantului Stefan.
Liniile directoare si directiile de ofensiva ale hungarismului contemporan se desprind limpede din actiunile autonomiste ale agenturii lui din Romania: UDMR-ul, pe care le analizez partial in CARTEA A DOUA a prezentului volum.
Incompatibil cu Europa, hungarismul ramane o doctrina profund antiumana, profesata de ramasitele triburilor candva migratoare, cu un grad covarsitor de inadaptabilitate la viata sedentara izvorata din instincte criminale atavice, distrugtoare de civilizatii si culturi, instincte care s-au ilustrat plenar in campaniile antieuropene conduse de inaintasii lui Attila, de Attila si succesorii lui.
Folosit de imperialismul catolicismului papal si de germanismul imperialist ca varf de atac impotriva Rasaritului ortodox vazut si ca spatiu vital si de complementaritate prin resursele lui fabuloase, hungarismul ramane unul din pericolele istorice pe care poporul roman a trebuit sa-l invinga prin mijiocirea rezistentei active, a rascoalelor, revolutiilor, razboaielor tipice si atipice, prin superioritatea morala, prin gradul lui inalt de inteligenta politica, de civilizatie si cultura.
De un mimetism conjunctural care-l descalifica, hungarismul se afla astazi in plina ofensiva beneficiind de centre de presiune internationale bine platite, de o propaganda desantata si de sprijinul ocultei financiara suprastatale, careia Ungaria ii este datoare sume fabuloase in dolari la care se adauga dobanzile aferente. Pe care spera sa le recupereze din bogatiile Transilvaniei.
Atentie romani:
Attila ante portas!

PROCESUL "MEMORANDUM" 1892


Ca din perioade străvechi viața economică, socială, spirituală a tuturor românilor din vatra genezei lor a fost unitară și interdependentă în toate ținuturile romanești, indiferent de regimul politic, sau statal. S-a subliniat faptul că Unirea Principatelor, apoi dobândirea independenței de stat a României prin războiul din 1877-1878 a avut un ecou pozitiv în provinciile românești de peste Carpați dinamizând conștiința politică, consolidând ideea de unitate națională motivând profund dorința eliberatoare.
Procesele cu nuanțe naționaliste intentate  demonstrează cu prisosință creșterea conștiinței naționale în Banat, Crișana, Transilvania și Maramureșul istoric.
Un alt eveniment istoric care a electrizat românimea din provinciile administrative incluse regatului unguresc a fost campania din 1913 și rolul de arbitru balcanic al micului regat românesc. Cu toate opreliștile jandarmerești, ale cenzurii i administrației, fluxul ancestral care străbate Carpații în dublu sens a căpătat la sfarșitul secolului al 19-lea și la inceputul secolului al 20-lea, o intensitate deosebită. Ziarul TRIBUNA din Sibiu, în redacția căreia lucra Cosbuc și Slavici, a devenit o gazetă națională. Acolo s-a lansat lozinca soarele nostru la Bucuresti rasare.
In 1891, studenții universităților Bucuresti si Iași, ca și studențimea română care studia în străinătate au alcatuit un MEMORIU prin care au protestat împotriva silniciilor hungarismului, tipărind și în franceză și germană.
Studenții unguri au răspuns printr-un alt MEMORIU.
In replică tinerii Transilvăneni, în frunte cu Aurel C. Popovici, au tipărit în 1892 în română, italiană, franceză și germană o admirabilă REPLICĂ A JUNIMEI ACADEMICE ROMANE DIN TRANSILVANIA și UNGARIA. Era o analiză amănunțită a tragediei românilor din imperiul austro-ungar. De aici s-a născut, tot în 1892, celebrul document analitic adresat împăratului sub numele de MEMORANDUM. Documentul a fost semnat de comitetul care l-a alcătuit: dr. Ioan Rațiu - președinte, Gheorghe Pop de Băsești și Eugen Brote - vicepreședinți, dr. Vasile Lucaciu - secretar general, Septimiu Albini - secretar.
O deputăție din 120 personalități, intelectuali și țărani au dus documentul la Viena. Impăratul a refuzat să primească deputăția. Documentul a rămas la Ioan Ratiu care l-a depus la cancelaria imperială.
Frantz Iosif nu a deschis plicul și l-a trimis primului ministru ungur la Budapesta, contele Szapary. Care nedeschizând nici el plicul l-a înapoiat lui Ioan Rațiu.
Românii au ținut o Conferință națională în 1893 și au publicat MEMORANDUM-ul în Tribuna.
Din acel moment a început prigoana jandarmereasca și judecătorească deslănțuită de guvenul unguresc.
La 31 august 1893, Curtea cu jurați din Cluj a condamnat, pentru REPLICĂ din 1892, pe Aurel C. Popovici la 4 ani temniță și 1000 de coroane amendă, iar pe contabilul tipografiei, Nicolae Roman, la 1 an temniță și 600 coroane amendă. Procurorul a fost Jeszenszky, un ultra șovin. Jeszenszky a acuzat Comitetul Național Român, răspunzator de MEMORANDUM, de înaltă trădare și agitație pentru dezmembrarea statului unguresc.
Rolul habsburgilor a fost continuu odios, conform tradiției care a început cu asasinarea lui Mihai Viteazul și a continuat cu a corifeilor Horea, Cloșca și Crișan, sau cu asasinarea morală a lui Avram Iancu. La 10 septembrie 1893, aflat la Sebeș, habsburgul le spune mitropolitului Ioan Metianu si episcopului Mihail Pavel, că: ...n-are cuvinte prin care să osândească îndeajuns acele primejdioase ațâțări care în unele ținuturi care țintesc să ademenească poporul pe căi greșite. Miopia politică a habsburgilor a fost una din cauzele prăbușirii imperiului bicefal.
La 7 mai 1894, la Cluj au început dezbaterile în procesul memorandiștilor.
Orașul a fost invadat de mase românești venite din Banat, Hateg, sau Maramureș. Au venit ziariști din Franța, Italia și de peste munți, din România. S-a alcătuit un birou de presă. Opinia publică europeană a fost în alertă. Procesul era tipic pentru dictatul absolutismului.
Ministrul Teleszky a interzis transmiterea telegramelor de presă. Ziariștii sunt obligați să trimită curieri in fiecare zi la Predeal, sau Viena, cu telegramele respective. Inculpați: 22 de fruntași români. Cu o zi înainte de începerea procesului, aceștia ii telegrafiază împăratului.
La 23 mai 1894, procurorul Jeszenszky, cu rol de inchizitor și-a expus rechizitoriul. Fruntașii Partidului Național Român au fost acuzați de încălcarea legilor, ațâțări la rascoală și trădare de patrie. A sfârșit rechizitoriul cu cuvintele: ."..interesele înalte ale statului național maghiar cer ca fapte cu scopuri atât de primejdioase să-și afle răsplata vrednică".
Declaratia lui Ioan Rațiu, dupa rechizitoriu a fost: "este sub demnitatea acuzaților să se apere în fața unor învinovățiri absurde".
De fapt doctorul în drept Ioan Rațiu a făcut un rechizitoriu aspru al hungarismului. Momentul a fost unul dintre cele cruciale ale istoriei transilvane. El a declarat:"..Ceea ce discutam aici, domnilor, este însăși existența poporului roman. Existenta unui popor nu se discută,  ci se afirmă". Și a concluzionat prin a exprima esența hungarismului: ."..Prin spiritul de intoleranta de rasa, fara seaman in Europa, osandindu-ne, veti izbuti numai sa dovediti lumii ca maghiarii sunt o nota discordanta in concertul civilizatiunii".
La 27 mai 1894 S-a pronunțat sentința. Cel mai primejdios, preotul dr.Vasile Lucaciu, 5 ani temniță; Dr. Ioan Rațiu, 2 ani; Gheorghe Pop de Basești, 1 an; Demetriu Cornea 3 ani; dr. Daniil P. Barcianu, 2 ani și 6 luni; Nicolae Cristea, viitorul mitropolit și patriarh, 8 luni; Iuliu Coroianu, 2 ani și 8 luni; Patriciu Barbu, 2 luni; dr. Teodor Mihali, 2 ani și 6 luni; Aurel Suciu, 1 an și 6 luni; Mihail Veliciu, 2 ani; Rubin Patina, 2 ani și 6 luni; Gherasim Domide, 2 ani și 6 luni; Dionisie Roman, 8 luni; Septimiu Albini, 2 ani și 6 luni. In total 31 de ani și 2 luni, plus cheltuieli apăsătoare de judecată.
La 16 iunie 1894, ministrul de interne Hieronimy a interzis activitatea Partidului Național Roman.
Rațiu, Coroianu și Lucaciu au fost întemnițați în dura închisoare de la Seghedin. Ceilalți la Vat. Alți memorandiști și cațiva ziariști au luat și ei calea temnițelor. S-a înăsprit teroarea jandarmerească. Foarte mulți patrioți au luat calea exilului. Cei mai mulți au trecut munții în România.
Autoritățile au fanatizat masele ungurești care au năvălit asupra caselor celor intemnițați, pradându-le avutul și dărâmând o parte din ele.
Consecințe și concluzii:
Reacția românească și europeană la procesul monstruos intentat de hungarism memorandiștilor a fost una de fond, condamnând procesul drept un fenomen patologic exacerbat până în zonele aberantului.
In Romania s-a înființat Liga Culturală cu scopul de a susține mișcarea națională din Transilvania. Au luat naștere diferite societăți patriotice având același scop.
La 27 noiembrie 1893, ungurii au devastat casa lui Ioan Rațiu din Turda.
In Senatul României, Dimitrie A. Sturdza a pronunțat un discurs fără echivoc în legătură cu evenimentele din Transilvania: "Nu trebuie să ne temem să vorbim de chestiunea românilor din Ungaria; nu trebuie sa ne temem pentru că dacă ne-am teme și am tăcea în parlamentul român, ce ar mai însemna Romănia? N-ar mai însemna nimic, ar fi o țară aservit; am fi schimbat relațiunile de vasalitate cu Turcia în relațiuni de vasalitate cu Ungaria... Avem interese permanente, cum o spune domnul Tocilescu; acele interese permanente sunt însă mai mari decât interesele financiare; acelea sunt interesele neamului romanesc. Aceste interese trebuie să fie apărate, căci ori ele vor fi apărate și vom trăi, ori nu vor fi apărate și vom pieri... nu poate exista acest Regat fără să existe și ceilalți romani. Cand românii care traiesc în afară de Regat vor fi desființați și zdrobiți, va suna și ceasul nostru foarte curand.."
La 25 septembrie 1894, în parlament, acelaș patrioti exemplar, Dimitrie A Sturdza, ca răspuns la condamnarea memorandistilor a spus: "...Când însă vom vedea a treia parte din neamul nostru îngenunchiat și desființat, atunci va intra în noi îndoiala. Indoiala slăbește și slabiciunea e sfârșitul..." "pericolul de maghiarizare de dincolo de Carpa'i a adus întreg neamul românesc în grea cumpăn... cum să nu ne ridicăm și noi glasul cu toată lumea cultă și să zicem: Dreptate pentru cei oprimati! Sa nu mai fie in Ungaria faradelegea, lege! Sa nu se mai schingiuiasca poporul roman..." "Aparținand de baștina Europei culte... am fi o mortăciune, dacă am ședea impasibili".
Academia Română a adresat un apel către toate popoarele civilizate:
...Academia Româna, cercetatoare a istoriei neamului românesc, pastrătoare a limbii națiunii românești face un călduros apel la membrii institutelor de cultură ale intregului neam omenesc, ca să se intereseze de cauza cea dreapta a românilor din Transilvania și Ungaria...
La 4 iunie 1894 s-a adunat un miting uriaș la Bucuresti. S-a semnat de catre 423.537 de persoane un manifest-apel adresat opiniei publice europene: ..".cetățenii României dezvăluie acțiunile de deznaționalizare a românilor din monarhia austro-ungară, prin legile școlare, asociațiile cultural-politice,. prin măsurile de maghiarizare a numelor, prin colonizare și procese de presă".
Liga Culturală a organizat mitinguri de solidaritate cu memorandiștii la București, Iași, Buzău, Piatra Neamț, Focșani, Târgoviște, Galați, Pitești, Câmpina, etc.
Nicolae Iorga prin articole în Semănătorul și conferințe a militat înflăcărat pentru cauza românilor transilvaneni. La Paris, Roma, Londra, Bruxelles s-au organizat manifestari în favoarea românilor la care au luat cuvantul politicieni importanti precum W. Ed. Gladstone, Casimir Perier, Georges Clemenceau, sau oameni de arta ca Emile Zola, Geoge Mistral, Lecomte de Lisle.
La 26 mai 1894. A. von Monts consul general al Germaniei la Budapesta a întocmit un rapot către cancelarul Reich-ului german: "...Oricum ai gandi în problema românilor, procesul ca atare este o mare greșeală chiar din punctul de vedere maghiar... De remarcat că semnatarii Memorandum-ului nu sunt în nici un caz oameni de paie, ci delegați aleși pe baza unei organizații nationale a tuturor comitatelor locuite de români. Verdictul lovește deci totalitatea neamului..". Van der Steen, ministrul Belgiei la Viena, catre Ministrul sau de Externe a relatat: "...In prezent, persecuțiile împotriva românilor nu mai sunt o închipuire, ci o tristă realitate! Incidentele la procesul de la Cluj au produs o senzație enormă în România. In străinatate, în presa franceză, italiană și engleză transilvanenii primesc încurajări care nu s-au manifestat până acum.
Prin brutalitatea procedeelor sale, guvernul maghiar a provocat o mișcare deosebită de simpatie în favoarea oprimaților și se poate întrevedea momentul când problema românească va deveni o problemă europeană!" Tipografia marelui organ popular Tribuna din Sibiu a fost confiscat[ iar publicarea a cinci foi romane;ti a fost suspendată până la noi ordine."
La 19 septembrie 1895, sub presiunea opiniei publice din Austria și din Europa, la intervenția diplomatică a României, împaratul Franz Iosif I a fost nevoit să-i grațieze pe memorandiști.