miercuri, 30 martie 2011

ROMA V - COLOANA LUI ANTONINUS PIUS


Coloana Antonină (Columna Antonini Pii) a fost o coloană triumfală ridicată, în anul 161 e.N, pe mica colină de astăzi Montecitorio, la nord de Câmpul lui Marte, de către succesorii meritosului împărat Antoninus Pius (138-161 e.N). Succesorii săi la tron au avut calitatea de co-împărați: Marcus Aurelius și Lucius Verus. In realitate conducătorul adevărat al imperiului a rămas numai împăratul filozof, Marcus Aurelius, atât pe timpul vieții celuilalt, cât și după dispariția lui.
Din coloană nu a mai rămas întreg decât soclul sculptat minunat în marmură, păstrat actualmente la Vatican. Din coloana propriu-zisă de granit roșu s-a păstrat puțin, iar din ce s-a recuperat o parte s-a folosit la recondiționarea unui obelisc plasat în piața Montecitorio de astăzi.
Coloana a fost ridicată imediat după moartea împăratului, în 161 e.N, în apropierea unui ustrinum (incintă destinată incinerării cadavrelor umane) construit chiar de împărat după decesul soţiei sale, în 141 e.N. Acel ustrinum se găsea spre nord-vest faţă de piaţa Montecitorio de astăzi înspre mausoleul lui Augustus.
Diametrul coloanei era de 1,90 metri și avea o înălțime de 14,75 metri, în jur de 23 de metri împreună cu soclul și statuia așezată deasupra. Această alcătuire a coloanei este atestată de monedele emise după moartea împăratului.
Blocul de branit roșu, din care s-a dăltuit coloana, se pare că a fost extras în anul 106 e.N, așa cum atestă o inscripție aplicată de la carieră pe baza sa. Fusul coloanei era neted în întregime, spre deosebire de celelalte două coloane triumfale păstrate la Roma până în zilele noastre, coloana lui Traianus și coloanalui Marcus Aurelius, amândouă bogat ornamentate cu scene în baso-relief și în alto-relief.
Soclul de marmură al coloanei a fost acoperit în întregime de pământ și moloz pe timpul evului mediu, dar partea inferioară a fusului coloanei se ridica încă cu 6 metri deasupra solului. Vestigiile se găseau pe Via degli Uffici del Vaticano. Ele au fost decopertate integral în anul 1703, în același timp cu demolarea ustrinum-ului lui Antoninus Pius.
Deși degajate complet, nu au făcut imediat obiectul unei decizii de restaurare. De aceea monumentul a avut din nou de suferit pe timpul unui incendiu, din anul 1759, din apropierea sa. S-a emis un nou proiect de restaurare, în 1764, dar nu s-a pus în practică. In final, fragmente de granit din coloană au fost refolosite, în 1789, pentru completarea obeliscului egiptean reamplasat în piața Montecitorio, obelisc care fusese folosit drept ac central pentru orologiul solar, de mari dimensiuni, al lui Augustus 27 e.A-14 e.N).
Soclul sculptat din marmură albă de Italia a fost restaurat între anii 1706-1708 și așezat în centrul pieței Montecitorio, în anul 1741. Apoi, în anul 1787, a fost mutat la Vatican, atunci când s-a decis ca pe locul său să fie reașezat obeliscul solar al lui Augustus, Soclul s-a păstrat mult timp în nișa Michel Angelo din Cortila della Pigna, iar astăzi se află în curtea de la intrare în pinacoteca Vaticanului.
Soclul de marmură are o secțiune patrată și este ornat pe trei fețe cu alto-reliefuri și cu o dedicație pentru Antoninus Pius, pe cea de a patra.
Pe fața opusă dedicației figurează un alto-relief al apoteozei lui Antoninus Pius. Impăratul care ține în mână un sceptru cu un vultur în vârf, este purtat spre cer împreună cu Faustina, soția sa, de către un geniu înaripat, identificat ci Aeton (Eternitatea), care poartă, la rândul său,  o sferă pe care se urcă un șarpe. Din dreapta, scena este privită de zeița Roma, cu cască și cu un scut, ornat cu Romulus și Remus, alăptați de lupoaică. La stânga tabloului de marmură se află geniul Câmpului lui Marte, purtând obeliscul solar al lui Augustus (obelisc plasat acum în piața Montecitorio). Doi îngeri însoțesc de deasupra pe soții imperiali spre ceruri.

ROMA V - USTRINUM


Ustrinum - Hadianus
In Roma antică termenul de ustrinum se folosea pentru incintele speciale în care erau permise incinerările celor decedați. Acele incinte nu aveau legătură cu locurile de depunere a rămășițelor.
Ustrinum se deosebea de bustum, termen care desemna locul unui rug aprins de incinta funerară propriu-zisă. Ustrinum era un teren public care putea fi folosit pentru incinerarea decedaților. Acolo erau duse corpurile decedaților care nu erau destul de bogați pentru a achiziționa un mic teren pentru propriul mormânt. Decedații erau duși la un ustrinum de către rude sau prieteni. Resturile incinerării erau apoi duse la mormântul familiei, care era, de cele mai multe ori o casetă zidită în care se depunea urna, casetă plasată pe un perete de cimitir alături de alte sute de astfel de casete.
Ustrinum - Antoninus Pius
Pentru astfel de cazuri de sărăcie, un loc public pentru incinerare era absolut necesar. Legea interzicea incinerarea unui decedat pe un teren pe care familia nu avea stăpânire și nu era destul de larg pentru o incinerare.
La o distanță de circa 8 kilometri de Roma, pe Via Appia, exista unul dintre marile locuri publice de incinerare, un ustrinum. Acesta era înconjurat pe două laturi de un zid înalt, construit în stil etrusc, cu piatră de un gri întunecat sau roșietic, piatră care, astăzi, este numită peperin. Ustrinum-ul era pavat cu piatră de aceeași calitate, care rezista bine la acțiunea focului de la ruguri.
Unul din ziduri avea 106 metri lungime, iar celălalt 60 de metri. Pe partea dinspre drum erau amenajate porticuri speciale, destinate a adăposti pe cei veniți să asiste la funerarii, sau pe cei care formau cortegiul funerar. O altă folosință a porticului era de a adăposti pe cei ce serveau și păzeau locul, precum și pentru a cuprinde magazii cu lemne și cu unelte folosite în timpul arderii rugului.
Mausoleul și Ustrinum-ul Augustus
Un alt ustrinum era cel construit de Antoninus Pius, în 141 e.N, în nordul Câmpului lui Marte, la nord-vest de piața Montecitorio. Era constiuit din trei incinte patrulatere concentrice. Incintele interioare erau realizate din travertin, iar cea exterioară avea un trotuar din travertin pe care se găseau stâlpi din același material uniți cu grilaj de fier. Cea mai profundă incintă avea latura de 13 metri, cea de a doua avea latura de 23 de matri, iar ultima de 30 de metri. Intrarea se făcea prin partea de sud. Ustrinum-ul era plasat exact la sud de coloana lui Antoninus Pius.  Pe acest loc a fost incinerată Faustina, soția împăratului, în anul 141 e.N. și apoi el, în 161 e.N.
Cu o suprafață mai mică decât ustrinum-ul lui Antoninus Pius, în apropierea aceluia s-a aflat un alt ustrinum construit de Marus Aurelius, care era totuşi un monument important al Câmpului lui Marte, tot cu trei incinte concentrice. Lîngă acesta nu se afla nici-o coloană.
A mai existat un ustrinum al familiei lui Augustus, în imediata apropiere de mausoleul lui Augustus, pe Via Flaminia. Deşi era construit din patrulatere concentrice, acesta nu a dispus de mari incinte sau porticuri.
Un ustrinum construit de Hadrianus se afla în marginea cea mai vestică a Câmpului lui Marte. Acesta avea un plan de labirint, cu trei incinte sub formă de potcoavă patrulateră cu capetele închise pe un perete de fund. Spaţiile dintre acestea aveau tot formă de potcoavă patrulateră.
Toate ustrinum-urile construite de împăraţi erau rezervate membrilor familiilor imperiale şi probabil unor apropiaţi foarte apreciaţi.