sâmbătă, 30 aprilie 2011

ROMA V - FORMA URBIS ROMAE

Forma Urbis Romae, sau Forma Urbis Severiana a fost o imensă hartă a Romei antice, executată din marmură. A fost executată pe timpul domniei lui Septimius Severus (193-211 e.N) și plasată pe zidul interior al Forumului lui Vespasianus, numit și Forumul Păcii.
            Zidul din cărămidă din porticul Forumului Păcii, care a purtat Forma Urbis, a păstrat urmele tuturor piroaielor care au fixat odinioară plăcile ce compuneau marea hrată. La origine Forma Urbis măsura 18 metri lungime și 13 mteri înălțime. Era formată din 151 de plăci de marmură dispuse pe 11 rânduri, așzate alternativ pa lungime și înălțime. Fragmente din ea au fost găsite începând cu anul 1562, dar nu au depășit a zecea parte din suprafață.
            Se apreciază că harta a fost realizată la o scară de 1/240, sau de 1/250 și a fost orientată cu sud-estul în partea de sus. Ea acoperea, cu aproțimație, orașul din interiorul a ceea ce era numit pomoerium, incinta sacră a Romei, înfrumusețată de multe ori de către împărați. Era vorba de un plan foarte apropiat de unul cadastral modern, care reprezenta absolut toate elementele arhitecturale ale Romei, de la insulae (imobile de locuit), la marile monumente, la antrepozite, ateliere și temple. Elementele ne-arhitecturale nu erau reprezentate, precum Tibrul, și nici elementele abstracte comune, precum limitele regiunilor urbane sau cele ale pomoerium-ului.
            La început s-a presupus că harta de marmură ar fi avut un rol de orientare administrativă (pentru Praefectus urbanus). Cercetările recente au infirmat acea ipoteză, considerând că harta era foarte dificil de consultat datorită înălțimii și datorită stării sale neschimbătoare prin timp. Trebuie admis că ea a avut un rol decorativ, cu toate că s-a realizat prin măsurători precise.

Reconstituirea unei părți din
Forma Urbis

            Harta a fost distrusă progresiv în cursul evului mediu, marmura sa fiind folosită ca material de construcție pentru diverse edificii fără importanță. Abia pe timpul Renașterii s-au descoperit primele fragmente din ea. Ulterior au mai apărut alte fragmente pe timpul săpăturilor din zona forumurilor imperiale. S-a adunat astfel aproape 10% din suprafața originară, din care jumătate determinată în 1186 de fragmente.
            Forma Urbis este o sursă importantă pentru cercetarea istoriei Romei, chiar pentru monumente din care nu a mai rămas nici o urmă arheologică (de exemplu templul lui Claudius divinul). A făcut să apară edificii nemenționate în alte surse, precum Adonea și a reprezentat chiar reședințele mai sărace, fără schematizare, fără contracții față de monumentele cele mai cunoscute.  

ROMA V - FORUMUL LUI TRAIANUS

Forumul lui Trainus a fost cel mai mare și mai elegant dintre cele cinci forumuri imperiale construite la nord de Forum Romanum în Roma. Din punct de vedere cronologic a fost ultimul construit și a avut drept arhitect pe Apollodorus din Damasc. El ocupă poziția cea mai vestică a șirului de forumuri imperiale și a avut deschiderea spre răsărit, adică spre Colosseum.
            Forumul cuprinde piețele cu fațada lor concavă, și forumul propriu-zis, compus, la rândul său din piața publică, din basilica Ulpia, din coloana lui Traianus, din două corpuri de bibliotecă și din templul lui Traianus divinul.
            Inaugurată în anul 112 e.N de către împărat, construcția sa a necesitat lucrări gigantice, în cursul cărora s-au realizat săpături adânci pentru a elimina o parte din coastele colinei Quirinal și mai puțin din ale Capitoliului, prelungiri ale celor două coline care închideau valea forumurilor imperiale spre Câmpul lui Marte. Terenul a fost excavat și nivelat pe o suprafață mare la nord de actualul Monument al lui Vittorio Emmanuele al II-lea. Magnifica coloană a lui Traianus a fost inaugurată în anul următor, 113 e. N.
            Se presupune că lucrările de săpătură ar fi început pe timpul lui Domitianus, acesta fiind nemuțumit de amploarea forumului început, numit ulterior Forumul lui Nerva. Lucrările au fost continuate și reproiectate de Apollodorus din Damasc, arhitectul de curte al lui Traianus și cel ce îl însoțise pe împărat în campania din Dacia.
            Pe timpul derulării lucrărilor la noul forum, s-au întreprins și alte lucrări de amenajarea împrejurimilor, precum construirea Piaței lui Traianus, renovarea templului zeiței Venus Genetrix și a Forumului lui Caesar. Lucrările au antrenat și demolarea spațiului numit Atrium Libertatis, unde aveau loc eliberările sclavilor. S-a mai demolat și o porțiune din zidul de fortificație servian, între Capitoliu și Qirinal, zid care de atunci și-a pierdut rolul.
            Așa cum Caesar finanțase construirea forumului său din prada adunată în războaiele galice, Traianus s-a folosit de bogățiile jefuite de la daci, popor redutabil și mândru. Realizările lui edilitare au depășit cu mult tot ce realizase înaintea sa, cu excepția palatului Domus Aurea, a statuii colosale a lui Nero și, mai ales, a Amfiteatrului Flavienilor (Colosseum).
            Forumul a fost construit pornind de la un portic ce înconjura o piață vastă, cu laturile de 300 X 185 de metri, piață ce era încadrată de două exedre pe laturile de nord și sud. Intre coloanele porticului erau așezate muțime de statui ale unor oameni iluștri, după exemplul Forumului lui Augustus din imediata vecinătate. Intrarea principală era plasată pe latura dinspre Colosseum și dinspre șirul forumurilor lui Augustus, Nerva și Vespasianus. Intrarea era marcată de un arc de triumf, peste care trona o statuie a împăratului într-un car tras de șase cai de bronz; totul aurit.
            O altă componentă a forumului era basilica Ulpia, plasată la extremitatea vestică a pieței pavate cu blocuri rectangulare din marmură albă, piață decorată pe centru de o mare statuie ecvestră a lui Traianus, din bronz aurit. Basilica acoperea o suprafață de 170 X 60 metri, purta numele familiei lui Traianus și a fost cea mai mare construită la Roma. Extremitățile sale erau prevăzute cu două hemicicluri (dispărute astăzi sub clădiri și străzi noi). Basilica a fost somptuoasă. Avea cinci nave, paviment de marmură și două etaje cu coloane de granit și marmură (în parte readuse la verticală, sau depistate prin bazele lor). Pe lângă funcțiunilr juridice și economice a răstrat și pe aceea deținută de fostul Atrium Libertatis.
In spatele basilicii au fost amenajate două biblioteci publice; una adăpostea opere grecești, iar cealaltă opere latine și arhiva personală a lui Traianus. Cele două biblioteci se găseau la extremitățile de nord și sud ale unei curți înguste și alungite. In centrul acelei curți se înălța Coloana lui Traianus, capodoperă inegalabilă a artei antice romane. De pe terasele bibliotecilor se puteau admira mai bine și mai de aproape baso-reliefurile coloanei care povesteau campaniile împotriva Daciei, dar și amănunte despre tehnica militară romană.
La apus de Coloana lui Traianus și de curtea bibliotecilor, în partea extremă a forumului, a fost ridicat un mic templu dedicat lui Traianus divinul, templu orientast cu fațada către marea piață.
Istoricul Ammianus Marcellinus a relatat despre vizita împăratului de răsărit, Constantius al II-lea, în anul 356 e.N, în capitala decăzută deja. Impăratul venit de pe malurile Bosforului a rămas stupefiat la vederea vechiului Forum Romanum și a Forumului lui Traianus. Construcțiile reprezentau trecuta glorie și putere a imperiului încă nedivizat. Constantius al II-lea a rămas impresionat și de măreața statuie ecvestră a lui Traianus și a visat să o imite.
In timpurile moderne au mai rămas numai vestigii importante ale Pieței (de mărfuri) lui Traianus și minunata Coloană a lui Traianus. Au mai rămas și unele coloane stinghere ale basilicii Ulpia. Construirea bulevardului Via dei Fori Imperiali, în deceniul al treilea al sec.al 20-lea, a dus la acoperirea unui număr de coloane, dar care au rămas vizibile sub arcadele peste care trece bulevardul.
De la jumătatea sec. al 9-lea blocurile de marmură alpieței forumului au devenit sistematic obiect al refolosirii în alte scopuri, dar în același timp terenul a fost restaurat, semn că piața a rămas un spațiu public.
Piața de mărfuri a lui Traianus se află în afara forumului, înspre colina Quirinal, constituită din construcții dominatoare din cărămidă. Au fost aici în jur de 150 de magazine etajate și ridicate deasupra nivelului forumului din imediata vecinătate. Ea servea drept decor forumului propriu-zis, care se afla la baza sa și era un mare edificiu comercial complex.
Piața lui Traianus nu era un simplu loc de vânzare în detail cum era Forum Boiarium sau Forum Olitorium, ci un centru de aprovizionare, de repartizare și redistribuire de produse, coordonat de funcționari imperiali care depindeau de prefectul orașului și de prefectul pentru anone (anone era un  serviciu public de distribuire a grâului).
La început se pătrunde (prin Via Quattro Novembre) într-o sală magnific boltită, prevăzută cu tribune ce serveau probabil funcționarilor. Sunt de observat arcurile butante care unesc pilaștrii și susțin bolțile. N u există echivalent al acestei structuri în alte monumente antice ale Romei.
O stradă, prevăzută încă cu pavajul antic, conturează partea superioară a hemiciclului care formează fațada pieței. Magazinele care o conturează etalau mărfurile exotice. Din această stradă interioară se cobora spre magazinele de la primul etaj al pieței. Acestea, lungi și boltite, erau probabil rezervate comerțului cu vin și ulei. Ele se deschideau spre un coridor boltit, care prezintă spre fațadă o serie de arcade.
Fațada, în hemiciclu, și etajarea magazinelor, relevă geniul lui Apolodorus din Danasc, care a știut să dea aspect monumental unui ansamblu utilitar.
Mgazinele de la parter, mai puțin profunde, se deschideau direct spre o stradă, care a păstrat frumosul ei paviment antic pe o curbă concavă. Probabil că aici se vindeau fructe și flori. Unul dintre magazine a fost reconstituit.
La primul etaj este de remarcat eleganța acadelor dotate cu frontoane curbe și triunghiulare.
Marea piață a lui Traianus a fost un mare centru comercial al Romei antice, premergător complexelor comerciale moderne, centru comercial care aduce aminte și de bazarele orientale.




joi, 28 aprilie 2011

ROMA V - FORUMUL LUI NERVA


Domitianus (81-96 e.N) a decis să unifice structurile precedente datorate împăraților înaintași, pentru a corecta aspectul central al orașului. In zona neregulată rămasă liberă între templul Păcii și Forumurile lui Caesar și Augustus a dispus construirea unei noi esplanade care să le asigure comunicarea și unitatea urbanistică. Era poziționat între Forumul lui Augustus, la nord-vest și Forumul Păcii, la sud-est.
Spațiul restrâns, între una din exedrele forumului lui Augustus și srada Argiletum, l-a constrâns să reducă porticurile laterale la o simplă decorare a pereților perimetrali. Strada Argiletum unea Forum Romanum cu cartierul Suburus de la nord. Din cauza alăturării de această stradă forumul s-a mai numit și Forum Transitorium. Forumul lui Domitianus se prezenta ca un culoar lung și strâmt, traversat de Argiletum.
In forum s-a ridicat un templu al Minervei de la care au mai rezistat două vestigii atrăgătoare până în sec.al 17-lea, când papa Paul al V-lea a dispus să fie demolate (1606). Coloanale și cornișele recuperate au fost utilizate la construirea Fântânii Paulina (Aqua Paola) pe colina Janiculum (Gianicolo), pe țărmul drept al Tibrului. Unele elemente s-au folosit la Capela Borghese din basilica Santa Maria Maggiore.
Templul Minervei se sprijinea, la exterior, de exedra forumului lui Augustus, în timp ce spațiul rămas a fost utilizat pentru o intrare monumentală, Porticus Absidata, care urma a deveni intrarea tuturor complexelor monumentale imperiale.
Domitianus a murit când forumul său era aproape terminat, dar cinstea inaugurării a revenit succsorului său, Nerva. De aceea forul a primit numele lui Nerva și nu pe al prea puțin iubitului Domitianus.
In partea dreaptă a suprafeței ocupate de acest forum au mai rămas două frumoase coloane și fragmente din friza care ornamenta partea de sus a incintei.

marți, 26 aprilie 2011

ROMA V - FORUMUL LUI VESPASIANUS (FORUMUL PĂCII)


Sub împăratul Vespasianus (69-79 e.N) a fost construită o altă esplanadă centrală, la nord de Forum Romanum, separată de Forumul lui Augustus și de cel al lui Caesar de strada Argiletum, stradă care unea Forum Romanum cu cartierul Suburus. Această amenajare se găsea, în fapt, la răsărit de Forumul lui Augustus, înspre Colosseum. De altfel, după toate asdăugirile ulterioare a rămas porțiunea cea mai răsăriteană a Forumurilor Imperiale.
            La origine acest complex edilitar nu a fost considerat unul din Forumurile Imperiale. A primit această denumire într-o epocă mult mai târzie. La începuturi a fost cunoscut sub numele de Templul Păcii (Templum Pacis).
            Avea o concepție aparte față de forumuri. Se prezenta sub forma unui mare patrulater înconjurat de porticuri pe trei laturi, templul fiind înglobat în porticul din spate. Porticurile se rezemau pe coloane executate din porfir roșu de Assuan. In lungul laturilor laterale se găseau două exegre dreptunghiulare. In fața templului se afla un altar. Plasată în centrul templului, statuia păcii purta în mâna dreaptă o frunză de palmier și era urcată pe un podium flancat de două blocuri de travertin, despre care se presupune că ar fi aparținut templului din Ierusalim. Templul conținea obiectele jefuite la Ierusalim din templul evreilor: sfeșnicul cu șapte brațe, tablele Legilor lui Moise și trompetele de argint, care figurează și pe arcul de triumf al lui Titus.
            De fiecare parte a templului și în prelungirea coloanelor se concepuseră două mari corpuri, cu camere pentru gândire, după moda greacă și pentru biblioteci, după concepția latină (Bibliotaca Pacis). Biblioteca conținea, printre altele, operele lui Galianus și ale lui Lucius Aelius. In unghiul din stânga al pieții, ocupat de bibliotecă, s-a instalat biserica Sfinții Cosma și Damian, cu intrare dinspre Forum Romanum.
Zona centrală a incintei nu era dalată ca pentru o piață, fiind aranjată ca grădină, cu bazine de apă și cu socluri prntru statui. Statuile și aranjamentul au transformat complexul într-un veritabil muzeu în aer liber.
            Complexul monumental a fost amenajat pentru a celebra cucerirea Ierusalimului și încheierea războiului civil în urma căruia Vespasianus ocupase tronul. A fost promis și gândit de împărat în anul 71 e.N, după cucerirea Ierusalimului de către fiul său Titus, dar a fost consacrat mai târziu.

Forumul lui Vespasianus în centru stânga,
alipit cu spatele de basilica lui Maxentius

Pe pereții poricului din spate a fost afișată Forma Urbis Severiana, harta din plăci de marmură a Romei antice, gravată în timpul lui Septimius Severus, la începutul sec.al 3-lea e. N. Această operă a parvenit zilelor noastre numai parțial. Harta avea 18 metri lungime și 13 metri înălțime și se întindea pe 151 de plăci așezate pe 11 rânduri.
Practic nu a mai rămas nimic din acest forum, cu excepția unei porțiuni de zid ți a unei exedre, ambele elemente fiind refolosite la Torre dei Conti în evul mediu.

luni, 25 aprilie 2011

ROMA V - FORUMUL LUI AUGUSTUS

Tânărul Octavianus, nepotul și fiul adoptiv al lui Caesar, a promis să ridice un templu pentru zeul Marte Invingătorul (Mars Ultor) pe timpul bătăliei de la Philippi, în anul 42 e.A, bătălie în care, împreună cu Maecus Antonius, a învins și a trimis la moarte pe asasinii lui Caesar, pe Brutus și Cassius.
Templul a fost inaugurat patru decenii mai târziu, în anul 2 e.A, cuprins pe a doua esplanadă a Forumului ridicat de el. Forumul lui Augustus s-a alăturat, în ordine cronologică altor două existente, Forum Romanum ȘI Forumul lui Caesar. Acesta era destinat în special exercitării justiției și a fost finanțat din prada strânsă pe timpul ultimului război civil.
In anul 31 e. A, au început lucrările pe un teren cuprins între vechiul forum republican și cartierul Suburus situat la nord între Viminal și Esquilin. Deschiderea lucrărilor a  necesitat importante demolări. Pentru a izola noua piață de maghernițele din Suburus și de incendiile care se produceau fregvent, Octavianus a dispus ridicarea unui mare zid, a cărui formă neregulată demonstrează dificultățile întâmpinate de constuctori. Zidul acela constituia partea de fund a forumului. Laturile de sud-est și de nord-vest erau prevăzute cu câte un hemiciclu a căror formă se poate distinge. Aici se desfășurau acținile din justiție cele mai importante.
Forumul era împodobit cu o adevărastă tapițerie de statui diverse, în total 108 statui. Nișele prevăzute în pereți adăposteau statui din bronz, sau de marmură, ale romanilor celor mai iluștri, care, după spusele lui Suetonius făcuseră din Roma din așa de mică, atât de mare. Figurau: Eneas, Ankhises, Ascanius, regii din Alba, strămoși familiei Julia, Romulus, Marius, Sylla și alți generali renumiți ai Republicii. Prin importanța acordată strămoșilor săi, Augustus a dorit să-și întărească puterea și autoritatea ca deschizător de dinastie. In forum erau glorificate și victoriile romane prin cariatide care reprezentau popoarele învinse. Printre alte bogății se găsea și statuia de fildeș a zeiței Atena Alea, sculptată de Endoeus, statuie pe care Augustus a adus-o din templul ei de la Tegeea.
Pe axa și în fața templului, se găsea o statuie ecvestră a lui Augustus.
In centrul și în spatele incintei era plasat templul lui Mars Ultor (Invingătorul), la care se ajungea urcând o scară majestoasă. Unele coloane ale fațadei și din partea dreaptă a edificiului au fost reașezate la verticală. Templul acesta a jucat un rol foarte important în viața publică. Aici se păstra, ca relicvă, sabia lui Caesar. Tot aici primeau toga virilă membrii familiei imperiale, ceremonie ce marca trecerea de la copilărie la bărbăție (către 17 ani). Magistrații trimiși în provincii erau investiți aici cu comandamentul (imperium) și tot aici raportau despre trofeele victoriilor la reîntoarcere. Armele și alte bunuri jefuite de la inamici erau stocate pentru un timp în forum.
Senatorii se reuneau aici pentru a decide pentru război sau pace.
Existau două porticuri, cu rol de basilici, de o parte și de alta a templului, înaintea hemiciclurilor. Intre coloane erau plasate statui. In spatele porticului din stânga exista o sală, în fața căreia au fost redresate două coloane. Ea adăpostea o statuie colosală a zeului Marte, sau a lui Augustus.
Intre templu și basilici, două scări făceau legătura între forum și cartierul Suburus. Intre basilica din dreapta și templu, alături de trei coloane redresate, se găsea intrarea încadrată de un arc frumos, numit arcul lui Pantani. Cea mai bună perspectivă se obține de pe Via Tor de Conti.
Succesorii lui Augustus au continuat să înfrumusețeze ansamblul. Tiberius (14-37 e.N) a ridicat, de o parte și de alta a templului, două arcuri de triumf în onoarea lui Drusus și Germanicus, pacificatorii Germaniei și Paannoniei (fiu și nepot al împăratului). Impăratul Claudius (41-54 e.N) a continuat de a prezida aici acțiuni în justiție.
Ultima mărturie despre Forumul lui Augustus provine din anul 395 e.N. Datele arheologice vorbesc de dezmembrarea forumului în prima jumătate a sec.al 6-lea e.N ca urmare a unei grave distrugeri suferite într-un cutremur, sau pe timpul jafurilor barbare. A fost unul dintre primele mari edificii publice care a dispărut la Roma. In sec.al 9-lea pe podiumul templului în ruină s-a așezat o mică mănăstire.
             



duminică, 24 aprilie 2011

ROMA V - FORUMUL LUI CAESAR

Caesar a căutat pentru forumul său un amplasament central, la baza Capitoliului și în imediata apropiere a Forumului Romanum. Pentru aceasta a trebuit să deplaseze Curia Hostilia și Comitium, ambele edificii făcând parte din Forum Romanum. In acelaș timp a trebuit să cumpere și  demoleze locuințele bogate care ocupau terenul, achiziție care l-a costat suma exorbitantă de 60 de milioane de sesterți, după cele relatate de prietenul său Cicero. După informațiile lui Suetonius, biograful a doisprezece caesari, suma avansată ar fi fost de 100 de milioane. Tranzacțiile au început în anul 54 e.A, atunci când Caesar se îmbogățise prin prada din războiul galic (58 -51 e.A). Lucrările au putut începe în anul 51 e.A.
Imagini pentru Forul lui Caesar
Forumul lui Caesar era o vastă piață rectangulară ale cărei laturi lungi se întindeau aproape paralel cu strada Clivus Argentarius. La est se întindea până la Curie. Iar la vest până la actuala Via di San Pietro in Caecere.
Domitianus a întreprins o restaurare. Forumul suferise după incendiul care a distrus o parte din Capitoliu, în anul 80 e.N, pe când trăia încă Titus. Trainanus a terminat lucrările atunci când și-a construit propriul forum grandios în apropiere.
Pe suprafața eorumului se observă de la început trei coloane bogat sculptate. Ele au aparținut templului zeiței Venus Genitrix și datează din epocile lui Domitianus, sau traianus. Cesar estima că familia sa, Julia, descindea din Venus prin intermediul lui Eneas, fiul zeiței, și al lui Iulius fiul lui Eneas. El a decis că să-i dedice zeiței un templu după victoria sa de la Pharsales, din anul 48 e.A, împotriva lui Pompeius Mgnus, victorie după care Pompeius a fost ucis de Ptolemeu al XIV-lea, fratele Cleopatrei.
Templul era situat în partea de nord a forumului și a devenit u veritabil muzeu. Pe lângă statuia lui Venus, plasată în cella, se mai putea admira o statuie din aur a Cleopatrei și picturi grecești. In fața templului se ridica statuia ecvestră a lui Caesar. Calul lui era un animal extraordinar pentru că era reprezentat cu saboți, curios concepuți, astfel încât să semene cu picioare umane. Această curiozitate marca o intervenție divină, prin care se prevedea, conform prezicătorilor, conducerea lumii pentru Caesar.
Imagini pentru Forul lui Caesar
Imprejurul forumului se deschideau magazine, încă vizibile astăzi sub vechea stradă Clivus Argentarius. In lungul laturilor care urmăreau Clivus Argentarius, a fost adăugat pe timpul lui Traian, în sec.al 2-lea e.N, un portic din care au rămas două rânduri de coloane de granit. Porticul a fost identificat drept basilica Argentaria, unde ăși aveau afacerile cei ce ocupau schimburile de bani și cu alte schimburi financiare.
Resturile Forumului lui Caesar pot fi studiate astăzi din străzile încojurătoare apropioate, din Via dei Fori Imperiali și din Via di San Pietro in Carcere, care urcă spre Capitoliu.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

ROMA V - FORUMURILE IMPERIALE

Forumurile Imperiale au fost o serie de mari piețe, de mari Forumuri costruite de câțiva împărați pe parcurs a un secol și jumătate, între anul 46 e.A și 113 e.N. Ele s-au situat în centrul Romei împăraților și în imediata apropiere de străvechiul Forum Romanum. Aceste inițiative ale împăraților au apărut datorită faptului că Forum Romanum, adică vechea piață publică republicană devenise atât de strâmtă încât nu mai putea adăposti reuniunile popolare, ședințele de judecată, o bună desfășurare a afacerilor publice și a comerțului.
Forumul Romanum își avea începuturile în sec.al 6-lea e.A, pe timpul când Roma era monarhică. Această piață a fost timp de secole centrul politic, religios și economic al orașului cu destin glorios. Datorită noilor edificii adăugate pe parcurs și a reconstrucției unora vechi, pentru a i se da un aspect mai maiestuos, Forum Romanum n-a cunoscut niciodată un caracter unitar. Sub Caesar și sub Augustus, construcția basilicii Julia și reconstrucția basilicii Aemilia, au avut darul de a mai regulariza piața prin delimitarea laturilor ei lungi. Acele i-au conferit o oarecare regularitate.

Forumul lui Traianus

Caesar a fost primul care a simțit că spațiul public roman trebuia lărgit și îmbogățit. El a început construirea unui nou forum la nord de cel vechi, apoi Augustus, Vespasianus, Nerva și Traianus.
Intinse, cu aproximație, de la actuala Piazza Venezia până la basilica lui Maxentius, Forumurile Imperiale s-au închegat într-un ansamblu monumental de prim ordin și de neegalat. Cu porticurile lor și cu templele, cu bibliotecile, cu basilicile lor, forumurile au devenit expresia prestigiului împăraților constructori.
Cu toate acestea Forum Romanum nu a fost abandonat. Augustus a ridicat în el un templu dedicat lui Caesar divinul, iar lui i s-au ridicat, la mică distanță în timp, două arcuri de triumf pe același loc, în anul 29 e.A și 19 e.A. Vespasianus și-a avut și el aici propriul templu la baza Capitoliului. Până la căderea Romei, a continuat amplasarea de monumente votive și repararea celor vechi.


Forumul lui Augustus

Forumurile imperiale au fost cercetate arheologic, în mod științific, abia în sec.al 19-lea. Atunci au fost debarasate de construcțiile medievale care se ridicaseră peste rămășițele lor. Apoi, între anii 1924-1932, sub Bnito Mussolini, cercetările au continut pentru a se putea deschide marele bulevard Via dei Fori Imperiali (sub numele inițial de Via dell’Impero). Aceast boulevard a secționat iremediabil ansamblul Forumurilor Imperiale începând cu anul 1932. Artera, largă de 30 de metri și lungă de 850 de matri, trasează o linie dreaptă între Piazza Venezia și a fost menită să degajeze vederea spre Colosseum, mărturie a măreției Romei.
Via dei Fori Imperiali a devenit o magistrală folosită la mari defilări pentru Italia interbelică și prezentă. Sub ea nu a fost lăsat nimic valoros arheologic.

vineri, 22 aprilie 2011

ROMA V - BĂILE ȘI TERMELE ROMANE

Când cineva gândește la Roma antică, asociază adesea băile sale imense, numite terme. Acestea au fost de fapt primele băi publice la scară mare. In același timp, termele nu reprezentau decât o parte a băilor din lumea romană. Orașele romane dispuneau și profitau de balneum, care erau băi găsite peste tot, înainte ca Agrippa să se fi hotărât să construiască primele terme, în anul 25 e.A.
Atunci când termele urmau a deveni complexele de odihnă și plăceri principale, cu săli de sport, restaurante și diferite tipuri de băi, cele numite balnea erau, înainte de orice, concepute pentru o îmbăiere într-o vecinătate apropiată. Clădirile supraaglomerate, numie insulae, dispuneau de mici spații de îmbăiere la parter. Existau în medie câte cinci astfel de încăperi mici de baie pentru fiecare bloc (insulae) și un balneum (o baie publică mai mare) pentru mai multe imobile de locuit. Popularitatea băilor mai mărișoare de tip balneum l-a determinat pe Agrippa să construiască un stabiliment de baie ieșit din comun, situat în centrul orașului.
Trebuie spus că existau și romani care nu împărtășeau entuziasmul popular pentru băi. Seneca, om de stat și filozof roman, prefera să transpire în urma unui efort fizic intens și nu printr-o inactivitate într-o baie supraîncălzită.
După Agrippa, termele (terme, din cuvântul grec căldură) au devenit o idee fixă pentru aproape împărații romani. Fiecare încerca să depășească pe înaintaș prin construirea de băi mai speciale, mai frumoase, mai populare. Principalele băi au fost numite după numele împăratului care le construiseră: Nero în 65 e.N, Titus în 81 e.N, Traianus în 109 e.N, Commodus în 185 e.N, Caracalla în 217 e.N, Diocletianus în 305 e.N și Constantin în 315 e.N. La acestea se adăugau terme de mărime medie ridicate de patricieni bogați.
La sfârșitul sec. 1 e.N, Roma dispunea de circa 170 de băi cu apă caldă și mari terme.
Termele, băile populare de cartier (balneum) și băile de bloc, totalizau în sec.al 4-lea e.N, în jur de 900 de stabilimente. Deci pentru romani îmbăierea era un obicei și o necesitate, o marcă a civilizației.
Principalele elemente constructive ale termelor erau :
-          Tepidarium – avea temperatura era agreabilă şi era sala cea mai mare şi luxoasă
-          Caldarium – sala cea mai caldă
-          Laconium – sala foarte caldă şi mici dimensiuni în care se staţiona cel mai puţin
-          Apodzterium – se situa în mod normal pe latura de intrare şi funcţina ca vestiar
-          Frigidarium – unmic bayin cu apă rece folosit de greci, s-a transformat la romani într-o piscină enormă exterioră (descoperită)
-     Teren de sport – care la greci era palestra, romanii l-au menţinut ca spaţiu pentru practicarea sportului, dar i-au mărit enorm suprafaţa.
-       Biblioteca – exedra este şi ea menţinută drept spaşiu pentru discuţii. Poziţia i s-a schimbat în exterior pentru a se putea beneficia de linişte.
Pentru a se asigura popularitatea termelor și notorietatea împăratului, prețul de intrare era ridicol de scăzut, sau chiar gratuit. Băile nu se puteau întreține din propriile venituri, ci trebuiau subvenționate. Impărații foloseau băile lor private și se spune că unii se îmbăiau de până la 8 ori pe zi.
Ca și balnea, termele s-au răspândit rapid peste Imperiul Romasn, de la deșerturile nisipoase ale Africii, până la Alpii înzăpeziți și mai departe până în Britania cețoasă. La Pompei s-au decopertat termele cele mai bine păstrate, cu panouri care anunțau deschiderea termelor încă vizibile pe ziduri: „termele vor fi inaugurate, iar publicul va putea vedea aici, la umbra corturilor ce protejează de soare și într-o ambianță parfumată, un masacru de animale sălbatice și demonstrații de atletism
Unele terme puteau cuprinde mii de personae concomitant. Termele lui Diocletianus aveau o capacitate de 3000 de personae (iar după unele izvoare de 6000). Numai progresele importante ale tehnologiei au permis realizarea unor băi “de masă”. Problemele legate de logistică și localizare s-au rezolvat prin ameliorarea sitemelor de aducțiune a apei. Două noi invenții ingenioase au favorizat dezvoltarea băilor romane: plafoanele în boltă care puteau suporta acoperișuri massive și sistemul de încălzire prin hypocaust. Inginerii romani au inventat metoda hypocaust cu scopul de a încălzi aerul băilor la temperaturi superioare de 100 de grade. Aerul venea de dedesupt și făcea pavimentul atât de cald încât cei ce făceau baie erau nevoiți să poarte încălțări speciale pentru protecția picioarelor. Pavimentul de marmură, așezat pe stâlpi de zidărie și era încălzit cu foc de lemne. Aerul cald trecea prin canale ale zidurilor. Erau necesare două-trei zile pentru a încălzi termele, dar aceasta avea puțină importanță, pentru că băile se păstrau mereu calde.
Romanii adoptau, mai mult sau mai puțin, unele obiceiuri locale de îmbăiere, obiceiuri care puteau diferi de la provincie la alta a imperiului.
Cea mai mare parte a termelor cuprindeau săli de sport, piscine, parcuri, biblioteci, mici teatre unde se citeau lucrări literare și unde cânta muzica și săli de recepție. Totul putea fi asemănat cu un oraș într-alt oraș. Aici se găseau deasemeni restaurante, dormitoare commune, unde cetățenii sau călătorii puteau petrece una-două ore de intimidate în companii fermecătoare. Oamenii din cartier puteau petrece după amiaza la terme și să reîntoarcă acasă  pentru a mânca.. Băile aveau renumele de a crește pofta de mâncare.
Fiecare dintre terme avea nu specific. Unele ofereau biblioteci bune, altele o sală de sport unică în felul său. Multe aveau character de zonă liberă, în afara imixtiunilor autorităților. Faptul explică dece se ajunsese ca termele să debordeze de prostuate, în ciuda interdicției municipale.
Atracția principală erau desigur băile, băi calde, băi reci, băi cu aer cald, practic toate tipurile de îmbăiere ce puteau fi cerute de inginiozitate și dorințe. Băile se deschideau, de obicei, la miezul zilei. Adesea, dimineața, erau aduși la baie prizonierii, sub escortă.
Odată cu pătrunderea creștinismului drept credință acceptată în imperiu, îmbăierea era interzisă în zilele de duminică și de sărbătoare. Inainte, însă, băile erau deschise permanent. Creștinismul obtuz a limitat îmbăierea și plăcerea corpului curat. Bărbații și femeile se îmbăiau uneori împreună, fapt ce depindea de epocă și de obiceiurile locale. In general îmbăierea se făcea separate.
Patricienii, însoțiți de sclavi, își aduceau propriile accesorii de baie: perie, flacon cu ulei, o cupă cu fund plat pentru evacuarea apei,prosoape, un strigil, un instrument din metal, pentru a răzui uleiul și transpirația. Toate accesorile era prinse de un inel ca să fie cât mai portabile. Persoanele sărace utilizau făina de linte în loc de ulei și masau singuri, sau cu ajutorul prietenilor.
Programul tipic începea printr-o ședință intensivă de sport în palestre, sau în alte încăperi, pentru stimularea circulației. Jocurile cu mingea (cu mici mingi de piele) erau foarte populare. Se spune că Caesar a fost un foarte bun jucător.. Luptele erau și ele foarte populare, precum și pugilatul cu un sac de piele umplut cu nisip și atârnat de plafon.
După sport, cel ce făcea baie trecea consecutive printrei săli, de la cea mai rece apă la cea mai caldă. Prima sală se numea tepidarium și era cea mai mare și mai luxoasă a termelor. Omul se relaxa aici în jur de o oră, timp în care se ungea cu ulei. Trecea apoi în micile cabine de baie din caldarium, care furnizau după dorință apă caldă sau rece. In general, acele cabine erau construite la periferia sălii principale cu apă, unde ardea focul. Caldarium era spațiul mai cald decât tepidarium.
Ultima sală, și cea mai caldă, era laconium. După această trecere scurtă prin laconium corpul era prgătit pentru un masaj puternic, urmat de răzuire cu ajutorul unui strigil. Urma o spălare în regulă și o intrare în apa rece a piscinei din frigidarium. Răcorit și parfumat omul putea părăsi termele muțumit și gata pentru alte activități.
Acest obicei legat de civilizație a dispărut curând după căderea imperiului, a fost restrâns de creștini și eliminate de barbarii invadatori. In evul mediu băile publice au fost considerate locuri fregventate de oameni condamnabili sau suspecți prin moravuri. Dispariția băilor publice a schimbat obiceiurile și determinat trecerea la toaleta seacă, adică prin ștergere. Pe timpul Renaşterii apa a fost acuzată de a transmite bolile şi de a expune corpul la toate infecţiile prin faptul că ducea la deschiderea porilor.














joi, 21 aprilie 2011

ORASE DISPARUTE - ORASE RUPESTRE DIN CAPPADOCIA

Platoul Anatoliei centrale este rezultatul unor timpuri geologice pe când lanţurile de munţi vulcanici înconjurători, din Asia Mică, şi-au vărsat aici lava şi cenuşa fierbinte. Constituţia de profunzime a regiunii nu devine vizibilă decât în Cappadocia, ţinutul ce ocupă partea central-estică a platoului.
            Cappadocia desfăşoară peisaje inimaginabile şi magnifice. Acolo ploaia, zăpada, vântul şi soarele au erodat terenul sedimentar, formând mii de piramide, faleze, grote, sau alte forme curioase de rocă. Eroziunea a schimbat şi schimbă necontenit natura iniţială a regiunii, imprimându-i un aspect bizar, stăpânit de forţe stranii. La cincizeci de kilometri spre sud de această regiune se află zona de munţi vulcanici (în antichitate – Argeus) ce ajunge până la 3916 metri, prin vârful Erciyes Daği şi cu o suprafaţă de circa 1500 de kilometri pătraţi. Tot în apropiere, spre vest şi sud–vest, se ridică Munţii Hasan (Athar, 3258 metri) din Masivul Karaçadağ şi Munţii Melendiz (2935 metri). Toţi aceşti munţi formează o reţea vulcanică și un imens crater tăiat în bucăţi.
            Activitatea continuă a munţilor vulcanici din zonă s-a cumulat în marele platou anatolian cu straturi de rocă vulcanică de diverse durităţi sau culori. Forţele erozive ale naturii au prelucrat cu tenacitate întinderea, cu structură slabă, timp de milenii sau zeci de milenii. Fiecare porţiune a Cappadociei are un specific erozional aparte, are culori diverse, straturi diferit înclinate, pante cu unghiuri de alunecare caracteristice.
            Frumuseţea şi farmecul geografic al Cappadociei este unic în lume, pe alocuri cu asemănări selenare. La curiozităţile geografice trebuie adăugate evoluţiile istorice cu caracter de unicat. Farmecul geografic, alături de cel istoric, formează un întreg inseparabil. Fără cele două laturi ale existenţei sale Cappadocia nu ar mai fi ea, ci numai o curiozitate oarecare şi probabil repetabilă.
            De totdeauna, Anatolia a jucat rolul important de pod între Răsărit şi Apus, în toate domeniile istoriei, culturii sau civilizaţiei. Un şir incomensurabil de triburi, populaţii, popoare, armate şi civilizaţii diferite, au traversat, s-au aşezat şi s-au dezvoltat prin aceste locuri. Astăzi Anatolia şi Cappadocia îşi prezintă vestigiile în imense muzee deschise sub cerul liber.
            In epocile revolute, ale unor războaie devastatoare, sau ale opresiunii religioase, anatolienii şi primii creştini din Palestina, sau Siria, s-au refugiat în fundul văilor pietroase şi nisipoase ale Cappadociei.
            Pentru a se putea stabili acolo au excavat roca după metodele folosite de hittiţi, sau de oamenii preistorici. Au excavat ca nişte furnici și fără oboseală, biserici, mânăstiri, locuinţe şi oraşe subterane. Munca covârşitoare a generaţiilor de oameni sărmani, atacaţi şi speriaţi, alăturată structurii geologice, a transformat Cappadocia, înaltul platou al Anatoliei, într-un areal natural şi istoric fără egal.
            Formaţiunile geologice al Cappadociei au fost transformate, pe alocuri, în adevărate oraşe, asemănătoare unui fagure de albine. Pereţii sunt străpunşi pe toată înălţimea de diverse încăperi, uneori bine camuflate, cu ferestre mici şi cu căi de acces întortocheate şi strâmte. In unele locuri Cappadocia păstrează oraşe subterane cu o adâncime ce ajunge până la opt nivele.
            Oraşele fagure săpate pe pereţii formaţiunilor geologice, cât şi cele din subteran, sunt oraşe unice şi bizare. Au slujit în epoci istorice de restrişte când tehnica şi organizarea lor rudimentară s-a dovedit salvatoare, dar au fost părăsite şi au rămas numai amintiri de aşezări omeneşti în epocile următoare.
            Se poate aprecia că în Cappadocia există oraşe dispărute cu totul deosebite, unice în lume. Deşi s-au dezvoltat în epoca istorică a existenţei umane, par mai mult legate de preistoria cea mai adâncă sau de lumea animalelor. Existenţa unor lăcaşuri de cult, pictate şi decorate cu grijă, îl conving pe vizitator de locuirea acelor faguri de piatră de către omul unei epoci relativ apropiate. Cu toate acestea pare inimaginabil cum după o civilizaţie antică strălucită, îndreptată spre curăţenie şi confort, a putut vieţui o ,,societate” creştină în asemenea condiţii de înapoiere animalică. Se pune pe drept întrebarea dacă cei ce se alăturau la începuturi creştinismului nu erau specimene umane atinse de o anumită tendinţă spre degradare fizică şi spirituală, care căutau locurile ascunse, întunecoase, chiar tenebroase. Gândurile pot zbura din Cappadocia spre catacombele Romei, spre cele din Palermo, sau în multe alte locuri de evoluţie paleocreştină degradantă.
Istoria consemnată a Anatoliei şi Cappdociei începe cu îndepărtatul şi înceţoşatul Regat al Hittiţilor, la începutul mileniului al II-lea înainte de Christos. Atunci în regatul cu capitala la Hattuşaş se instalaseră contoare comerciale ale asirienilor. In documentele asiriene au apărut cuvinte scrise într-o limbă indo-europeană, limba hittiţilor.
            După căderea Regatului Hittit (circa 1200 a.Ch.) populaţia indo-europeană a Cappadociei a trăit divizată în mici principate. In secolul al VI-lea d.Ch. toată regiunea a intrat în componenţa regatului Lidiei (Lydia). Lidienii ca şi frigienii, stabiliţi mai la nord, erau un popor indo-european ce avea cultul zeităţii mamă Cibele (sau Cybele), zeitate specifică Anatoliei.
            Se pare că primele aşezări săpate în roca din Cappadocia își au începutul pe timpul hittiţilor. Despre frigieni se ştie, cu precizie, că au excavat o serie de temple dedicate zeiţei anatoliene Cibele, zeiţă omoloagă zeiţei Artemis, creată de mitologia greacă.
            Odată cu regatul lidian, perşii au luat în stăpânire şi micile formațiuni statale din Cappadocia, la mijlocul secolului al VI-lea a. Ch.. Regatul persan interesat mai mult de tributul anual, a lăsat Cappadociei o relativă autonomie, datorată desigur şi sărăciei populaţiei cu o densitate foarte mică.
            In anul 334 a. Ch, Alexandru cel Mare a cucerit Asia Mică. Cappadocia nu l-a interesat dar i-a aplicat impozite. După moartea marelui cuceritor teritoriul ei a fost ocupat de macedoneni, în 322 a. Ch, când diadohul Perdicas l-a înfrânt şi l-a capturat pe satrapul Ariarate. Un timp Cappadocia a intrat în vâltoarea luptelor dintre generalii (diadohii) lui Alexandru, fiind condusă când de Antigonos, când de Lysimachos.
            Fiul satrapului înfrânt, Ariarate al II-lea, a profitat de luptele dintre diadohi pentru a reocupa Cappadocia după bătălia dintre diadohi de la Ipsos, din 301 a.Ch.. Ulterior a recunoscut autoritatea Regatului Seleucid. Succesorul său Ariaramne (sau Ariamne) s-a emancipat de sub autoritatea seleucidă, în anul 256 a. Ch., iar Ariarate al III-lea a adoptat titlul de rege în anul 225 a.Ch.
            Teritoriul iniţial al Cappadociei se întindea de la Munţii Taurus, cursul superior al fluviului Halys, până la Marea Neagră. În secolul al III-lea a. Ch. partea de nord sau Cappadocia Pontică a fost pierdută şi inclusă în Regatul Pontului. Cappadocia nu a putut juca un rol activ pe scena politică a lumii elenistice asiatice.
            După înfrângerea marelui său vecin, Regatul Seleucid, de către Roma, în 190 a. Ch, Regatul Cappadocia a inaugurat o politică filo-romană căreia i-a rămas fidel până la izbucnirea războaielor mitradatice (89 a. Ch.). Devenit obiectiv de dispută între Roma şi Regatul Pontului, Cappadocia a primit, în anul 63 a. Ch., statutul de regat clientelar Romei, la intervenţia viitorului triumvir Pompeius Magnus.
            La moartea regelui Arhelau (17 d.Ch.) împăratul Tiberius a transformat Cappadocia în provincie romană. Stăpânirea romană a adus o epocă de pace şi prosperitate economică.
            După anul 395 d.Ch, întreaga Anatolie a rămas în componenţa Imperiului Roman de Răsărit, a Imperiului Bizantin, până în anul 1071. După acel an a intrat în stăpânirea turcilor selciukizi şi apoi a ottomanilor.
            In primele secole după apariţia creştinismului prigoana instituită, de administraţia imperială romană şi de evreii tradiționaliști, a determinat pe prozeliţi să se refugieze şi să se ascundă. Unul dintre locurile mai izolate de privirile duşmanilor creştinismului a fost Cappadocia. Prima biserică s-a amenajat în oraşul Listra (Lystra), urmată de cele din Konya (Iconium), Derbe şi Kaiseri (Caesareea).
            Născută în Palestina, noua religie a putut să se dezvolte în Anatolia, în special în Cappadocia. Dacă n-ar fi existat Cappadocia probabil că n-ar fi existat creştinismul. Primii creştini şi-au amenajat bisericile sub pământ, săpând grote, sau transformând templele deja existente. Au excavat în roca moale și adăposturi subterane de locuire. Astfel, la sfârşitul secolului al 2-lea, o mare societate creştină s-a constituit în bizara Cappadocie iar cei mai cunoscuţi ierarhi ai paleocreştinismului au provenit de acolo.
            In secolul al IV-lea d. Ch, Cappadocia a fost cunoscută ca locul de naştere a trei mari ierarhi creștini sanctificaţi: Sfântul Vasile de Caesareea (Kaiseri), Grigore de Nazianz şi Grigore de Nissa.
            Tot de Anatolia şi de Cappadocia sunt legate şi primele drumuri de propăvăduire ale Sfântului Apostol Pavel, imediat după crucificarea lui Christos.
            După edictul din 313 d. Ch, de la Milano, din timpul domniei împăratului Constantin I-ul, creştinismul a devenit o religie liberă şi oficială în Imperiul Roman. Elena, mama împăratului a vizitat bisericile amenajate de Sfântul Pavel în Cappadocia: Biserica Înaltă la Gelveri şi Biserica Roşie, la Sivrihisar. In anul 381 d. Ch, autoritatea creştină a Cappadociei s-a transferat de la Kaiseri (Caesareea) la Patriarhatul din Constantinopol.
            Au urmat perioadele agitate şi periculoase din timpul disputelor iconoclaste (726-843) şi invaziile arabe din secolele al VIII-lea până într-al X-lea.
            Trebuie de remarcat că timp de multe secole sub stăpânirea imperiului ortodox al Bizanţului, comunitatea creştină din Cappadocia a vieţuit în continuare sub semnul retragerii din faţa plăcerilor vieţii şi al monahismului ascetic.
            Invaziile arabe, și apoi turce, au resuscitat săparea şi reamenajarea bisericilor, sau a oraşelor fagure. S-au săpat căi de acces cât mai ascunse către adăposturile de locuire şi s-au asigurat proviziil. Deşi unele erau săpate în stâncile şi pereţii de la suprafaţă, unele oraşe stup aveau tot caracterul unor aşezări subterane, ca de exemplu cele de la Belisirma (Peristrema), Selime (Salomon) şi Göreme (Korama).
            Atât în perioada iconoclastă, cât şi după aceea, bisericile-grotă au fost ornamentate cu pictură sau frescă. Se pare că în comunitatea creştină cappadociană furia iconoclastă nu a găsit înţelegere. Grotele săpate ca locaşuri de rugăciune creştină erau atât de întunecoase şi de austere încât numai culorile picturii, sau dalta sculpturii, le mai puteau deosebi de vizuinile animalelor. In Cappadocia mult prea austeră, icoanele pictate pe pereţii bisericilor s-au dovedit o necesitate.
            După înlăturarea furiei iconoclaste din viaţa Bisericii Bizantine pictura a înflorit mult în Cappadocia.
            Timpurile de spaimă ale invaziilor arabe, purtătoare de flamuri verzi ale unui profet ce copia parţial preceptele creştine, au devenit o amintire după domnia împăratului bizantin Nikiforos Focas, învingător al arabilor în 956.
            Pacea s-a aşternut peste colectivitatea creştină anatoliană care a trecut la o mai asiduă dezvoltare şi decorare a spaţiilor religioase sau de locuire. Cu toate că pe cele trei continente ce înconjoară Mediterana creştinismul făcuse progrese edilitare remarcabile, în Cappadocia se păstra tradiţia unei vieţi religioase primitive, desfăşurată într-un mediu murdar, strâmt şi întunecat, atât material cât şi spiritual.
            Oraşele îngropate în rocă nu mai reprezentau o necesitate şi probabil nici măcar o protecţie împotriva agresivităţii oamenilor din afară, după ce creştinismul a devenit religie liberă de stat, după mijlocul secolului al IV-lea d. Ch. Toată munca depusă acolo nu a adus nimic credinţei creştine după acea dată.  Nu a adus nimic civilizaţiei şi nici indivizilor autopedepsiţi să locuiască ca insectele sau ca viermii. Secole de muncă, materializată în zeci de mii de grote excavate, în sute de mii de metri de canale, coridoare, aerisiri sau scări şi mii de metri pătraţi de decoraţiune picturală au rămas posterităţii drept curiozități turistice şi subiect pentru luctări despre curiozităţi istorico geografice.
            După ocuparea Anatoliei şi implicit a Cappadociei de către turcii selciukizi, în urma bătăliei de la Manzikert din 1071, creştinii rupeştri din oraşele îngropate în stâncă au trăit o perioadă lungă de toleranţă. Călugării au putut trăi în Cappadocia, exercitându-şi credinţa după tradiţia rituală bizantină. Intr-una din bisericile-grotă (cu hramul Sfântul Gheorghe) o frescă ilustrează relaţiile dintre cele două comunităţi, creştină şi musulmană, schiţând o istorie a perioadei.
            Creştinii şi musulmanii au trăit circa două secole de pace comună. Din acele timpuri datează biserici, moschei şi şcoli teologice construite unele lângă altele.
            Sub dominaţia ottomană, creştinii nu au mai avut libertatea exercitării activităţii lor religioase până în secolul al XIX-lea, așa încât creştinismul a dispărut practic din Cappadocia. Se poate concluziona că dispariţia oraşelor săpate în pereți şi subterane s-a produs către sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea.
            Unor aşezări şi unor labirinturi austere din piatră, bandiţii, păstorii, sau musulmanii habotnici, nu le-au adus mari stricăciuni. Spaţiile au fost utilizate cu totul întâmplător, dar în marea lor majoritate au rămas bântuite de amintirile şi fantomele vremurilor de restrişte.
            Aşezări tip fagure din perții pietroși, numite anterior oraşe, domină formaţiunile geologice de la suprafaţa solului. In ele se găsesc majoritatea locaşurilor rupestre de cult creştin, biserici sau mânăstiri. In ele mai pătrunde cât de cât lumina zilei şi au putut fi pictate cu talent, dăruire şi perseverenţă. In totalitatea lor, ornamentaţiile picturale şi în frescă din locaşurile creştine ale Cappadociei constituie un tezaur inestimabil de artă bizantină. Aceasta cu atât mai mult cu cât lucrările le-au executat artişti sau călugări anonimi. După aproximativ un mileniu de părăsire şi după parcurgerea mulțimii de anotimpuri cu caracter continental, cu variaţii mari de temperatură, după distrugeri provocate de cataclisme, comorile constructive şi artistice ale Cappadociei s-au păstrat impresionant de bine.
In afara aşezărilor fagure de la suprafață, colectivităţile creștine ale Cappadociei au săpat şi stupefiante oraşe subterane, oraşe destinate numai refugiului din calea forţelor potrivnice, pentru izolare, apărare şi subzistenţă pe perioade îndelungate. Până în prezent s-au dat în circuitul ştiinţific şi turistic un număr de şase, dar se apreciază că există mai mult de treizeci. Cu fiecare etapă de cercetare se mai descoperă şi se cercetează nai şi noi aşezări de acest fel, asemănătoare colectivităţilor de furnici. Nici o sursă contemporană nu poate da informaţii exacte despre puţurile şi căile subterane şi nici despre volumul vestigiilor de locuire subterană.
Vârsta exactă a oraşelor subterane nu se cunoaşte din surse scrise şi nici nu se poate determina cu precizie pe alte căi ştiinţifice. Ea se poate aprecia numai după informaţii istorice colaterale. Istoricul Anabis din Xenophon le-a datat începuturile între secolele al V-lea şi al VI-lea a. Ch. Datorită faptului că au apărut în zona de locuire hittită, unele din ele creează supoziţia că datează din acea epocă şi se presupune că au fost aprofundate de locuirea frigiană. Nu se poate şti cât de întinse sau cât de adânci le-au găsit primii creştini. Este sigur însă că numai creştinii primului mileniu au amplificat şi definitivat lucrările.
Când colectivităţile se ştiau în securitate, componenţii lor locuiau deasupra terenului în încăperile săpate în pereţii de stâncă sau în colibe. Atunci lucrau pământul, creşteau animale, sau oficiau slujbe religioase, în comun sau izolat. In caz de pericol îşi petreceau nopţile numai în oraşele subterane, iar uneori rămâneau acolo multe zile, până la retragerea în deziluzie a inamicilor. Labirintele foarte complicate şi încăperile numeroase le permiteau să trăiască în subteran timp îndelungat fără a ieşi la suprafaţă.
Două oraşe subterane sunt mai reprezentative în prezent, cele de la Kaymakli şi de la Derinkuyu, ambele la sud de oraşul Nevsehir. Se pot vizita numai opt etaje de locuire până la adâncimea de 55 de metri, sau de 80 de metri. In cele două oraşe se puteau retrage şi supravieţui până la 10-15.000 de oameni. Nivelele erau conectate prin coridoare strâmte, cu sau fără trepte. Cele descoperite până azi într-un singur oraş subteran ating lungimea de 30 de kilometri. Pentru a despărţi anumite zone de locuire pe acelaşi etaj sau pentru a bloca accesul între nivele se foloseau nişte blocuri de piatră rotunde, şlefuite lenticular, care îşi aveau un loc special în perete. In caz de pericol ele erau împinse în dreptul culoarului. Blocurile lenticulare aveau prevăzute în centru cu orificii cu diametrul de 10-15 cm.  Prin acea deschidere se puteau urmări mişcările atacatorilor rămaşi de cealaltă parte, sau se putea trage cu arcul. Blocurile aveau un diametru de 1-1,5 metri şi o greutate între 500-800 kilograme. Forma rotundă ajuta la rostogolirea lor rapidă în locaşurile amenajate pentru blocarea intrărilor.
In oraşele subterane vieţuirea nu ar fi fost posibilă fără o ventilaţie foarte activă. La unele dintre oraşe s-au descoperit 52 de tubulaturi de ventilaţie ce aveau legătură cu suprafaţa terenului, în locuri foarte bine disimulate privirilor. Conducte de aerisire foarte scurte treceau de la un etaj la altul.
Scripete speciale permiteau o relaţie permanentă şi sigură cu exteriorul atât pentru spionare cât şi pentru o reaprovizionare. Când se crea o nouă încăpere, sau un nou coridor, scripetele se utilizau pentru evacuarea pietrei şi a nisipului rezultat la săpătură.
Primele două etaje serveau, în general, ca adăpost pentru animalele domestice, ca depozite şi ca bucătărie compusă din diverse încăperi. Conducte strâmte de circa 20 cm diametru uneau bucătăriile cu exteriorul, dar pregătirea alimentelor se făcea numai noaptea pentru ca fumul, aerul sau zgomotul să nu deconspire adăpostul.
Alte etaje serveau pentru dormit, pentru retragere, sau protecţie faţă de agresori. Existau săli boltite pentru adunări, hale, săli de mese, biserici cu înălţime suficientă pentru ca un om să poată sta la verticală, camere de culcare şi săli de rezervă pentru alimente. Pereţii tuturor încăperilor erau săpaţi cu intrânduri şi cu nișe pentru aranjarea amforelor, farfuriilor, obiectelor personale şi a lămpilor cu ulei sau seu.
Graţie sistemelor foarte bune de ventilaţie, temperatura în interiorul oraşelor subterane se menţinea la circa 18-17 grade Celsius indiferent de sezon.
Cu toate că organizarea fiecărui oraş era diferită, utilităţile principale se regăseau în toate. De obicei la nivelul cel mai de jos se amenajau rezervoare de apă, iar în apropierea bisericilor se organizau săli religioase, de predicare sau chiar camere de botez.
Cu toate utilităţile prezentate nu se poate trece cu vederea atmosfera grea de respirat, sau chiar starea de spirit apăsătoare ce domnea în oraşele subterane pe timpul ocupării lor forţate. Trebuie să nu gândim la necesităţile fiziologice, la inexistenţa canalizaţiilor, la inexistenţa posibilităţilor pentru spălare, la posibilitatea existenţei unor oameni bolnavi, a unor naşteri, a unor epidemii, a unor decese, la lipsa de lumină, la fumul opaiţelor, la culcatul pe piatră, la nevoia de mişcare în spaţii închise, la dejecţiile animalelor, la zgomotul permanent al vorbirii sau al mişcărilor, la lipsa de intimitate şi nu în ultimul rând la starea de agresiune şi de frică.
Numai gândind profund la diversele neajunsuri ale vieţii în claustrare colectivă se poate înţelege mai bine vieţuirea în oraşele subterane, trecând peste aspectele de unicat, de bizarerie, de efort şi de curiozitate.
Aşezările de tip stup din Cappadocia şi mai ales oraşele subterane, în care orice urmă de viaţă a dispărut, ne dau măsura puterii de adaptare umană şi mai ales ne permit să reproducem mai de aproape viaţa omului primitiv.
Fenomenul uman din Cappadocia este un accident în evoluţia istorică a lumii antice şi bizantine, dar şi în evoluţia generală a civilizaţiei.
Poate fi considerat chiar un fenomen de involuţie a demnităţii şi a vieţuirii materiale a omului. Nu reprezintă nici pentru creştinism un punct sau un motiv de mândrie. Mizeria din colectivităţile creştine ale Cappadociei a depăşit graniţele perioadei stricte de prigoană, ea s-a perpetuat când în alte colţuri ale lumii creştine preoţimea şi bisericile dădeau tonul frumosului arhitectural şi spiritual, când turlele şi cupolele se ridicau mândru spre cer, când se împodobeau altarele, zidurile şi pavimentele cu mozaicuri şi picturi, când bisericile deveniseră focar de cultură, de învăţătură şi de mecenat pentru artişti.
Se poate aprecia că spre deosebire de alte oraşe dispărute, a căror moarte omenirea o repetă, istoria a făcut un serviciu civilizaţiei când a creat condiţiile dispariţiei vieţii din aşezările rupestre tip stup, sau subterane din Cappadocia.