vineri, 10 decembrie 2010

ISTANBUL - MAUSOLEUL LUI ABDULHAMID I-ul

Mausoleul sultanului Abdűlhamid I-ul (1774-1789) l-am întâlnit pe o străduţă opusă intrării în Parcui Gűlhane, la o oarecare distanţă spre apus, străduţă nimită Hamidiye Türbesi Sokak. La edificiul mortuae se ajunge traversând un mic cimitir. Odinioară mausoleului lui Abdűlhamid I-ul  făcea parte dintr-un complex religios (külliye) a cărui construcţie a început în 1775 şi s-a terminat în 1781. Lucrarea a aparţinut arhitectului Mehmed Tahir Ağa. Edificiul avea două etaje şi era conceput în stil clasic. Cuprindea o şcoală religioasă (medresa) la apus şi o fântână de donaţii la răsăritul mausoleului. Vechea medresă adăposteşte astăzi Bursa de Comerţ. Biblioteca avea şi ea două etaje cu plafoane boltite şi cu  muchii. Era plasată şa un colţ al medresei. Fântâna publică, apărată şi ea de o cupolă, dispunea de guri de scurgere pe ambele sale laturi. Aceasta a fost deplasată pe timpul construirii unui imobil nou, cel „al Fundaţiilor“, în faţa intrării dinspre oraş a  Parcului Gűlhane.
Mausoleul în sine are un plan patrat cu colţurile rotunjite. Acoperit de o cupolă, el dispune de un vestibul şi are porţi şi ferestre încrustate cu sidef. Adăposteşte catafalcul lui Abdűlhamid I-ul, al lui Murad al IV-lea şi a numeroşi prinţi moştenitori. Este foarte greu ca mausoleul să fie găsit gol de oameni, mai ales pe timpul sărbătorilor religioase. Aceasta pentru că în apropiere de catafalcul sultanului se găsesc urmele tălpii Profetului Mahomed, imprimate în zid (în limba turcă kadem-i erîf).
Pe timpul cutremurului din 1999, monumentul a avut mult de suferit, aşa că a fost supus unor lucrări serioase de reabilitare.
Trebuie amintit că şcoala (medresa) din complex s-a contopit cu edificiile comerciale ce au populat strada în ultimul secol.
Lângă mausoleul cuprins de tăcerea morţii şi de însingurare s-a format un mic cimitir deschis permanent vizitatorilor şi pe care aceştia îl străbat spre mausoleu. Un astfel de cimitir constituie o experienţă nouă şi interesantă pentru un călător european. Stelele funerare (pietrele funerare) sunt înalte şi plate, dăltuite numai din piatră albă de bună calitate, sau din marmură. Fiecare piatră funerară poartă în partea de sus câte un ornament cu aspect de turban. Turbanul de deasupra fiecărui mormânt era menit să dezvăluie poziţia socială, sau meseria celui decedat. Pe feţele albe ale stelelor funerare sunt săpate în piatră diverse basoreliefuri simbolice pentru cel dispărut.
Abdulhamid I-ul a avut o soţie de origine franceză, pe sultana Nakşidil, cea care a dat pe moştenitorul tronului, Mahmud al II-lea (1808-1839), supranumit Gavur Sultan. Avusese numele de fată, Aimeé Dubuc de la Rivery şi o poveste posibil romanţioasă a făcut din ea o nepoată din Martinica, a împărătesei franceze Josephina. Sutanul a murit când copilul ei, moştenitor al tronului, avea numai cinci ani. A preluat puterea în numele minorului şi la apărat de toate pericolele. Pe deasupra l-a educat în mijlocul unor călugăriţe aduse din franţa, reuşind să-i deschidă orizonturi noi, dincolo de cele ale unui imperiu invechit şi închistat.
Ea şi-a găsit odihna veşnică departe de soţul său, în preajma Moscheei Cuceritorului şi aproape de o altă franţuzoaică, Gülbahar, soţie a cuceritorului. Deşi muftiul (autoritate religioasă) districtului Fatih îşi are sediul tot acolo, faptul nu salvează locul de o proastă întreţinere, cu multe deşeuri aruncate prin prejur prin grădină.

ISTANBUL - SULTAN VALIDE - NAKSIDIL

Una dintre femeile care s-a ridicat din condiţia de sclavă în haremul imperial la cea mai mare putere în stat şi a condus discreţionar trei decenii prin ea însăşi, sau prin fiul sultan, a fost cea care a purtat numele de împrumut de Nakşidil. Şi-a impus personalitatea şi a ieşit din tiparele vieţii otomane sclerozate, călăuzind spre alte orizonturi şi pe fiul său moştenitor de tron.
Pentru a lua urma femeii de origine franceză care a dat Imperiului Otoman un bun sultan, pe Mahmud al II-lea (1808-1839), trebuie urmată o cale lungă cu tramvaiul metrou spre exteriorul oraşului, spre zidurile trainice ale vechiului Constantinopol. Pe colina a patra a oraşului antic, în imensa incintă a complexului Moscheii lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, se arată trist mausoleul acelei femei apusene ajunsă în harem de sultan.
Aimeé Dubuc de la Rivery, vară a împărătesei Josephina a Franţei, originară din Martinica, a avut destinul de a deveni o stăpână a Imperiului Otoman obscurantist şi subdezvoltat. In noua patrie a primit numele de Nakşidil. Povestea vieţii ei până a ajuns în haremul sultanului otoman are probabil mult adevăr, dar poate fi şi romanţioasă în mare parte. Sigură este numai originea ei franceză şi provenienţa din lumea colonială.
Născută în anul 1768, la Porte Royale în insula Martinica a fost chemată de vara ei, Josephina, în Franţa, pentru a-şi perfecta educaţia. Mai târziu, pe drumul de întoarcere spre casă, vasul cu care călătorea a fost atacat de corsari din Algeria în largul insulei Majorca. Conform legendei tânăra a fost dusă la Alger ca sclavă. După aceea a fost oferită de către Bey-ul din Alger sultanului său Abdűlhamit I-ul la Istanbul, în 1783. Acela a pălăcut-o şi a ridicat-o la rangul de Kadîn, adică soţie. Tânăra creolă din Martinica a dat naştere viitorului sultan Mahmud al II-lea în anul 1784, devenind femeia cea mai puternică a imperiului în calitate de Sultan Valide, mamă-sultan. Atunci micul moştenitor al tronului imperial avea numai cinci ani şi se afla în mijlocul unor mari pericole legate de dorinţele unor alţi pretendenţi sau ale unor demnitari vicleni. A avut însă o mamă plină de hotărâre şi de perspicacitate diplomatică, mamă pe care avea să o urmeze şi să o respecte până la sfârşitul vieţii ei.
Cu libertatea de Sultan Valide, pe timpul domniei fiului minor, a adus din Franţa călugăriţe catolice pentru a întregi educaţia fiului, fiu pe care populaţia l-a numit, Gavur Sultan, sultan necredincios. Este foarte uşor de crezut că sultana şi-a păstrat credinţa creştină pe tot lungul vieţii, credinţă pe care a transmis-o şi fiului. Deşi au întemeiat unele fundaţii religioase musulmane, nici mama şi nici fiul sultan n-au lăsat posterităţii o moschee imperială, aşa cum o cerea tradiţia, chiar pentru sultanele-mamă care îşi păstraseră religia de origine.
Sultana mamă, al cărei soţ Abdűlhamit I-ul murise încă din anul 1789, s-a ataşat, în 1808, pe un ienicer îndrăgostit, pe nume Ali Efendi. Acela era fiul unui comerciant albanez de cai şi al unei veneţiene catolice din Corfu. La ora pe când a înfiripat legături amoroase cu sultana-mamă el era locotenent al lui Mahmud al II-lea. După ce Nakşidil l-a prezentat pe Ali drept favorit, Mahmud l-a promovat la gradul de Paşă, grad echivalent astăzi cu cel de general. Nakşidil a afişat deschis legătura cu mai tânărul paşă. După moartea mamei sale în 1837, Mahmud al II-lea nu a uitat să-l execute pe Ali Efendi.
Sultana-mamă Nakşidil, moartă în anul 1817, repauzează foarte aproape de soţia Cuceritorului, o altă franţuzoaică, sultana Gűlbahar. Imensul ei mausoleu se prezintă sub forma unui ansamblu de edificii, înconjurate de un zid înalt, ansamblu separat de restul complexului Moscheii Fatih (Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul) şi de cimitirul imperial. O parte a mausoleului se deschide spre exterior şi se impune prin faţada sa greoaie poligonală, faţadă extinsă pe laturile a două străduţe. Spre interiorul curţii mausoleul are un peristil (cerdac), sprijinit pe patru coloane suple la faţadă şi pe trei în lateral (luând în calcul şi coloana de la faţadă). Coloanele sunt unite cu arcuri înalte de marmură, trei în faţă şi câte două pe laturile peristilului (cerdacului).
In curte se mai găsesc unele mausolee mai mici şi diverse edificii, precum şi o şcoală. Cu toate că aici este şi sediul muftiului (autoritate religioasă) cartierului Fatih, grădina monumentului nu este întreţinută, fiind urâţită de diferite deşeuri. Zidurile ansamblului se află într-o asemenea stare de degradare, încât şi fântâna de pe faţada exterioară de est, este practic distrusă. Autorităţile turceşti bănuiesc că prin aceste locuri îşi tocesc tălpile prea puţini turişti cunoscători ai trecutului otoman.

ISTANBUL - MAUSOLEUL LUI MAHMUD AL II-lea

Nu departe de biserica Sfânta Sofia, spre interiorul oraşului, pe o porţiune din fosta via triumfalis, folosită din primele secole ale Imperiului Roman de Răsărit, numită azi bulevardul Divan Yolu, este amplasat chiar în vecinătatea trotuarului mausoleul lui Mahmhd al II-lea, cel pe care populaţia turcă l-a numit Gavur Sultan, adică sultanul necredincios. Fusese educat de călugăriţe aduse de mama sa din Franţa şi era bănuit că sub influenţa mamei şi a educatoarelor creştine s-ar fi îndepărtat spiritual de mahomedanism, convingere pe care nu a căutat să o înlăture prin fapte tradiţionale de devoţiune, deşi a păstrat aparenţele.
Spre deosebire de tatăl său, sultanul Abdűlhamit I-ul, şi de mama sa, sultana Naksidil (pe numele de fată Aimeé Dubuc de la Rivery), Mahmud al II-lea (Gavur Sultan), şi-a ales pentru mausoleu un loc îndepărtat de pământul sfânt al moscheilor imperiale, unul mai central şi mai simbolic, pe fosta via triumfalis, una dintre cele mai circulate artere şi de turci.
Impresionant prin grandoare, mausoleul este realizat în totalitate de marmură albă cu vinişoare gri şi domină actualul bulevard Divan Yolu, pe o porţiune mai joasă a colinei a doua a vechiului Constantinopol, nu departe de coloana lui Constantin (Çemberlitaş) Mausoleul este înconjurat de multe construcţii, printre care o şcoală şi un cimitir tradiţional otoman, în care sunt îngropaţi o seamă de membri ai familiei imperiale otomane. Incinta este protejată de un zid cu structura din marmură albă şi cu deschideri de fier forjat, asemănătoare unor mari şi prelungi ferestre. Mormintele mai recente demonstrează că şi otomanii aflaţi în exil au primit acceptul de a fi îngropaţi aici, alături de cei apropiaţi. Toate mormintele respectă tradiţia desemnării demnităţii celor dispăruţi, prin turbanele de piatră din vârful plăcilor de mormânt. Operă a arhitectului armean Balyan, acesta este unul dintre cele mai frumoase şi „moderne“ mausolee imperiale care se pot vizita la Istanbul, la care trăsăturile occidentalizate sunt remarcabile.
Mausoleul are un plan octogonal şi este impunător pe verticală. El încălcă suprafaţa trotuarului de astăzi. Fiecare latură, de circa 4 metri, este străpunsă de o fereastră amplă şi înaltă, cu arcadă rotunjită în partea de sus. In părţile laterale ale fiecărei laturi este trasată câte o semi-coloană dreptunghiulară adosată. Aceste coloane, de la margine de latură, au darul de a contura pereţii şi de a le da prestanţă. Ferestrele sunt protejate de grilaje superbe din fier forjat. Deasupra coloanelor adosate, tot edificiul este înconjurat de o bandă cu motice sculptate în relief. Deasupra edificiului tronează o cupolă amplă de plumb şi un ornament auriu de vârf, sub forma unui cerc lat (ceea ce nu este o semilună). In lungul gardului masiv de marmură, străpuns şi el de „ferestre” înalte şi protejate de grilaje  bogate, este plasată o rotondă cu cupolă, sprijinită pe opt coloane monolitice. Trei dintre coloane ies în suprafaţa trotuarului, asemănător mausoleului însăşi. Spre interiorul „curţii”, a cimitirului există două portaluri de acces cu trepte care pornesc de la nivelul trotuarului.
Sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839), a practicat probabil de faţadă religia musulmană şi a lăsat urme perceptibile contrare în istoria imperiului. S-a bucurat de apropierea locuitorilor creştini ai imperiului, în special a armenilor gregorieni şi a grecilor ortodocşi.
Pe timpul lui, s-au construit numeroase biserici şi capele la a căror finanţare a participat. Una dintre cele mai importante a fost, fără îndoială, cea de la Panaya, la Balikli (Panaghia Baluklu). Sultanul a lăsat şi urme specifice în arhitectura civilă, printre care se poate aminti faimoasa bibliotecă de la Nicosia, capitala împărţită a Ciprului de astăzi.
S-a afirmat ca personalitate hotărâtă şi fermă, reuşind să scape Imperiul Otoman de forţa distructivă a ienicerilor, a căror putere combativă în războaie se degradase, dar care, pe plan intern, deveniseră o plagă şi o ameninţare permanentă pentru puterea guvernului, pentru demnitari şi chiar pentru sultani. Ienicerii se comportau de multe decenii ca „stat în stat” şi ca o forţă anarhică şi impertinentă. Incercările anterioare de a disciplina corpul ienicerilor, sau de a-l neutraliza, eşuaseră.
Prin ordinul dictat din înaltul mimber al Moscheii Albastre, garda imperială a ienicerilor a fost desfiinţată, urmând un masacru gigantic pe Hipodrom, masacru pregătit dinainte cu forţe ataşate sultanului. Au pierit ucişi 30.000 de ieniceri atât pe Hipodrom, cât şi în cartierul ieniceresc Vatan, în jurul moscheii Fenari Isa. Populaţia capitalei a participat cu entuziasm la masacru.
Mahmud al II-lea a reuşit să combată cu succes mulţimea de revolte şi tendinţe de independenţă a unor guvernatori de teritorii, precum revolta din Serbia, a lui Ali Paşa în Epir şi a lui Mehmed Ali în Egipt. Totuşi pe timpul domniei sale Grecia şi-a câştigat independenţa, în 1830. A construit, a purtat multe războaie, unele cu succes, iar alte fără (precum cel cu ruşii din anii 1828-1829) şi a reuşit să păstreze, în cea mai mare parte, integritatea Imperiului Otoman, imperiu care la urcarea lui pe tron era considerat pe marginea prăpastiei.