duminică, 21 noiembrie 2010

ORAȘE DISPĂRUTE - SERAPEION LA PERGAM - TURCIA

O construcţie bizară, în raport cu tradiţia arhitectonică greco–romană, se înalţă cu o grandoare greoaie în câmpia de la poalele Pergamului.
            Serapionul sau ,,Curtea Roşie” după cum îi spun localnicii, constituie un ansamblu arhitectonic, cu caracter religios, edificat din cărămidă roşie.
            Construcţia reprezintă cel mai mare templu ridicat de romani pe pământul Asiei Mici. Cu piaţa înconjurătoare (temenos) ocupă o suprafaţă cu laturile de 260 x 100 metri. Templul propriu-zis are dimensiunile de 60 x 26 metri şi o înălţime a ruinelor de 19 metri, fără partea superioară a zidăriei care este prăbuşită.
            Ansamblul arhitectonic unde se află templul are formă rectangulară şi se compune dintr-un edificiu impresionant, dreptunghiular, anexat la două construcţii circulare, în formă de turn. Turnurile se găsesc amplasate de o parte şi de alta a intrării, având 15 metri diametru şi 19 metri înălţime.
            Intre turnuri şi construcţia principală dreptunghiulară, se găseşte câte o curte tip peristil, înconjurată de galerii cu coloane şi întărită cu suporţi formaţi din cariatide aşezate spate în spate reprezentând atlanţi. Acest tip de suporţi constructivi amintesc puternic de caracteristici ale construcţiilor egiptene. Faptul nu surprinde atunci când se ia în consideraţie că templul era destinat zeităţilor egiptene Isis şi Harpokrate, precum şi lui Serapis (de unde denumirea templului de Serapeion).
            Curţile cu galerii şi suporţi de tip egiptean conţineau bazine placate cu onix, precedate de puţuri adânci de 3 metri.
            Intre cele două turnuri urmate de curţile cu colonade, se forma o curte alungită de intrare spre templu. Şi aceasta era dotată cu o colonadă ce preceda intrarea înaltă de 14 metri şi lată de 7 metri.
            Podeaua templului era pavată cu marmură, iar în nava centrală conţinea un bazin şi un puţ, ambele de adâncime mică. In spatele acestora se ridica un podium de 1,5 metri înălţime, cu un soclu pe care se afla statuia divinităţii.
            Printr-un pasaj, ascuns sub paviment, marele preot putea pătrunde în interiorul statuii, ce măsura aproximativ 10 metri, de unde vorbea prin gura zeităţii.
            Nava centrală a templului se departaja de navele laterale prin colonade de marmură aşezate pe două nivele. Zidurile laterale ale navelor conţineau câte cinci nişe impresionante, deasupra cărora se deschideau cinci ferestre pentru luminarea templului în timpul zilei. Partea din spate a templului nefiind prevăzută cu ferestre rămânea în penumbră. Acolo, de o parte şi de alta a absidei centrale, două scări duceau, fiecare, spre partea superioară a monumentului; una spre acoperiş iar alta la galeriile laterale de la etaj.
            Pe sub pavimentul templului erau construite două tunele, cu o direcţie oblică, prin care curgea apa râului Selinus. Tunelele aveau o lărgime de 9 metri şi o lungime de 200 de metri. După 1800 de ani tunelele se găsesc în stare perfectă şi dirijează în continuare apele aceluiaşi râu.
            Aşezarea templului în apropierea unui râu şi prezenţa cariatidelor, întăresc trăsăturile egiptene ale templului, dar rămâne un mister faptul că grandioasa construcţie s-a înălţat peste ape fără a avea vreo comunicare secretă cu acestea. De altfel săpăturile arheologice de la acest monument antic sunt încă departe de a se încheia.
            Serapeion-ul, ridicat în secolul 2 d.Ch., probabil sub domnia lui Hadrianus (117–138 d.Ch.), când cultele orientale deveniseră obişnuite în lumea romană, a adăpostit pe timpul Imperiului Bizantin o biserică dedicată Sfântului Ioan.
            Vremurile cuceririlor arabe şi apoi turce au eliminat orice viaţă din Serapion dar nu i-au putut produce şi dispariţia. Masivitatea covârşitoare a zidurilor de cărămidă, trăinicia lor legată cu cimentul roman, a îndepărtat cutezanţa eventualilor demolatori şi aminteşte actualilor locuitori din împrejurimi cât de târziu au urcat pe scara civilizaţiei.

ORAȘE DISPĂRUTE - ASCLEPION LA PERGAM

Este o fostă aşezare independentă, cu caracter de sanatoriu, amplasată spre vestul oraşului propriu-zis, în câmpia mănoasă şi împădurită cu ,,pini umbrelă”. Numele aşezământului provine de Asclepios, semizeul şi apoi zeul medicinei.
            In secolul al 4-lea a.Ch., modelul stabilimentului medical sacru de la Epidauros, din Grecia continentală a fost copiat şi în Asia Mică, la Pergam. Săpăturile arheologice au evidenţiat 18 nivele distincte de construire înainte de epoca romană. Suprafaţa Asclepion-ului s-a extins continuu, atingând apogeul în epoca romană când a devenit unul dintre cele mai celebre centre medicale ale antichităţii.
            Vestigiile ce se prezintă acum privirilor datează, în majoritate, din primele secole ale erei creştine şi foarte multe din timpul domniei împăratului Hadrianus (117–138 d. Ch.).
            Prin destinaţia sa cu totul aparte, Asclepion-ul reprezintă o curiozitate arheologică de primă importanţă. Pe timpul locuirii şi funcţionării acestui mare sanatoriu toate amănuntele legate de monumente  s-au bucurat de o deosebită atenţie. Atenţia acordată de guvernatori, de împăraţi, de oamenii bogaţi ce îşi căutau vindecarea şi chiar de donatori îndepărtaţi, a îmbogăţit spectaculos întreaga aşezare, dar şi fiecare edificiu în parte. Utilităţile balneare şi de tratament au evoluat şi s-au înfrumuseţat, acestora adăugându-li-se utilităţi culturale bogate şi elegante.
            Acumulările spectaculoase de frumuseţe arhitectonică şi de construcţii cu caracter vindecător se pot numai contura într-o scurtă trecere în revistă.
            Asclepion-ul reprezintă numai simbolul bogat al unei preocupări profund umane şi ştiinţifice. Făcându-se abstracţie de metodele curative specifice timpului, trebuie reţinut efortul spectaculos al lumii greceşti şi elenistice spre evoluţia organizată a medicinei.
            Vestigii dedicate medicinei, de o asemenea grandoare şi complexitate, nu s-au remarcat la alte civilizaţii antice şi nici în evul mediu până târziu spre epoca modernă. Practicarea organizată şi centralizată a ştiinţei vindecării constituie un mare salt al civilizaţiei şi Pergamul a avut şansa să participe la el.
            Obiectivul principal al Asclepion-ului era marea ,,piaţă sacră” înconjurată pe trei laturi de galerii susţinute pe coloane de marmură cu capiteluri ionice sau corintice. Cea de a patra latură (estică) era constituită din Propilee (intrarea) ample, Templul zeului Asclepios, Edificiul circular cu destinaţii de tratament şi ampla Bibliotecă.
            Dimensiunile ,,pieţei sacre” (o vastă incintă) erau de 130 x 110 metri. Galeriile înconjurătoare, frumos ornamentate cu coloane şi cu ziduri placate cu marmură, serveau plimbării bolnavilor  ,,cu picioarele goale”, odihnei lor zilnice şi chiar somnului celor ce se simţeau extenuaţi.
            La extremitatea de nord–vest a galeriei nordice se găsea un teatru roman, cu o capacitate de 3.500 locuri, construit pe o excavaţie pietroasă a terenului. Suprafaţa centrală inferioară, destinată orchestrei, sau actorilor, era pavată cu dale de marmură multicoloră. Construcţia destinată scenei propriu-zise se ridica la un metru înălţime, având placare de marmură albă. In spatele scenei se ridica (asemănător altor teatre antice) un fundal zidit din trei etaje şi prevăzut cu nişe pentru statui.
            Marea ,,piaţă sacră” şi-a păstrat importanţa de la începuturi până în ultima zi. Trei temple, dintre care unul pentru Asclepios, s-au înălţat aici încă din epoca elenistică. Multe încăperi cu destinaţie de tratament şi odihnă, bazine cu apă sacră pentru tratament, surse de apă adusă prin conducte de plumb, un bazin central placat cu marmură şi cu trepte pentru plajă şi odihnă. Multe altare, sau statui omagiale, acopereau centrul şi laturile ,,pieţei sacre”. Aproape de mijlocul pieţei, nu departe de ,,sursa sacră” de apă se afla o galerie subterană (foarte bine păstrată) de 80 de metri lungime, cu luminatoare naturale la suprafaţa solului şi cu un pavaj de andezit, pe sub care curgea, susurând, apa. Galeria era destinată tratamentului de liniştire a bolnavilor în condiţiile de răcoare, de curent de aer şi de zgomot liniştitor de apă curgătoare.
            Galeria era considerată sacră, numindu-se ,,cryptocorpus”. Prin ea bolnavii puteau ajunge la primul nivel al unui edificiu circular, cu un diametru de 26,5 metri – templul lui Telesphor. Aici se mai putea ajunge coborând o sacră din ,,piaţa sacră”.
Edificiul circular al sanatoriului avea două nivele. Cel de jos, placat cu marmură, avea aspectul unei galerii monumentale, închisă de bolţi. Aici dominau instalaţiile de apă şi bazinele. O terasă pentru băi de soare se alătura edificiului spre sud.
            La etajul, complect dispărut în prezent, existau 6 abside adânci în ziduri. Ca şi la galeriile ce înconjurau “piaţa sacră”, sau la alte edificii, acoperişul era confecţionat din lemn şi ţiglă.
            Intre Templul lui Telesphos şi Propilee se afla Templul lui Asclepios, templul circular, asemănător templului ,,Romei şi al lui Augustus” de lângă Pantenonul Atenei. Templul acesta era, însă, de dimensiuni mai reduse şi mai tânăr cu 20 de ani. Fusese ridicat drept cadou pentru Pergam, de către consulul roman Lucius Rufinus.
            Accesul în templu se făcea dinspre vest urcând treptele spre colonada circulară. In interiorul templului, acoperit cu o cupolă, existau şapte nişe alternative, unele semicirculare şi altele unghiulare. Statuia zeului medicinei, Asclepios, domina atenţia în nişa din faţa intrării. Pereţii din cărămidă erau placaţi cu marmură multicoloră. Cupola avea un diametru de 23,85 metri, iar la partea inferioară era acoperită cu mozaic. Ca şi cupola Pantenonului din Roma, prezenta o deschidere circulară în centru, pentru efecte de lumină în timpul zilei şi pentru aerisire.
            Pe aceeaşi latură (est) a ,,pieţei sacre” se găseau şi Propileele (intrarea) monumentale, ce cuprindeau o curte dreptunghiulară cu colonade pe trei laturi şi o poartă monumentală spre incintă.
            La nordul Propileelor se înălţa marea Bibliotecă a Asclepionului. Construcţia era prevăzută cu un paviment de marmură multicoloră, tăiată regulat pentru a forma figuri geometrice asemănătoare unui covor. Zidurile duble asigurau curenţii cu aerul necesar eliminării eventualei umidităţi ce ar fi dăunat volumelor păstrate în suluri de papirus sau pergament. Salonul de lectură avea laturile de 16,5 x 18,5 metri şi era accesibil atât medicilor cât şi bolnavilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală în bibliotecă o statuie colosală a împăratului Hadrianus.
            In exteriorul incintei Asclepion-ului se întind alte două obiective remarcabile. Dinspre nord–est se întinde spre Propilee ,,via sacra”, adică o cale monumentală lungă de aproximativ 820 metri şi lată de 18 metri, bordată de coloane monolit, unite prin arcade. Această cale sacră era menită să impresioneze pe vizitatori şi pe bolnavi, înainte să ajungă la intrarea în Asclepion prin Propilee. Intrarea pe calea sacră se făcea printr-o poartă monumentală aflată în zona amfiteatrului şi a stadionului, obiective amplasate în afara zidurilor Pergamului, la poalele muntelui. De o parte şi de alta a căii se întindeau magazine, se înălţau statui, sau susurau fântâni.
            La Asclepion terapia aplicată bolnavilor se baza pe sugestie, pe curăţenie, pe băi de apă sacră” (hidroterapie), pe băi de nămol şi de soare, pe destindere la teatru, pe concerte şi pe medicamente obţinute din ierburi cu virtuţi vindecătoare.
            Scopul principal al Asclepion-ului era lupta cu bolile, intrarea morţii în acest orăşel sanctuar era interzisă. Aceasta se putea remarca încă de la Propilee unde era săpată o lege: ,,Prin mărinimia zeilor intrarea morţii în acest loc sacru este interzisă”. Celor bolnavi grav nu li se păermitea a pătrunde în Asclepion, neavând autorizaţia de a se găzdui nici în împrejurimi.
            Bolnavii sosiţi la Asclepion erau consultaţi la marea poartă de intrare spre ,,via sacra” şi erau acceptaţi numai dacă sufereau de maladii vindecabile.
            Intr-una din scrierile sale, Pansanias afirma cu amărăciune: ,,Oamenii sărmani care-şi trăiau ultimele zile nu erau acceptaţi la Asclepion, iar cei care prin hazard pătrunseseră dar se apropiau de moarte, erau imediat alungaţi. Nu erau lăsaţi să moară în Asclepion”.
            Orăşelul sanatoriu întindea tentacule de locuire şi tratament chiar şi în afara ,,pieţei sacre”. Un exemplu este interesanta ,,Stoa” descoperită abia în 1967, în vestul incintei. Pornea de la galeria de pe acea latură a ,,incintei sacre” având o lungime de 93 de metri. Construcţia, în totalitate din andezit, s-a dovedit de provenienţă elenistică.
            Oratorul Aristeides chiar preciza, în scrierile sale, că practicase băi de nămol într-un bastiment sacru, ce se afla pe acele locuri de la vest de ,,incinta sacră”. Precizarea deschide perspectiva unor noi dezvăluiri arheologice în zona înconjurătoare a nucleului sanatorial.
Prin poziţia sa fără curenţi de aer, prin locurile de tratament şi de convalescenţă, prin apele sale vindecătoare, prin galeriile de plimbare şi odihnă, prin teatrul său şi prin biblioteca sa, Asclepionul  s-a prezentat ca unul din centrele medicale celebre pe toată perioada existenţei.
            Intre medicii celebri ai Asclepion-ului de la Pergam se pot enumera: Calos, Antipas, Galenos, Nichomedes, Flavius, Hemocrates şi Claudius.


ORAȘE DIPĂRUTE - PERGAM (PERGAMON)



            Pe o înălţime golaşă din nord–vestul Asiei Mici, la o depărtare de 25 kilometri de ţărmul Mării Egee, străjuieşte un oraş mort, cu o citadelă aruncată spre cer. Acolo a înflorit, una dintre gloriile civilizaţiei antice mediteraneene, oraşul Pergam. Aşezat aproximativ la jumătatea distanţei dintre bătrâna Troie (la nord) şi strălucitorul Efes (la sud) Pergamul şi-a făcut loc în istorie în jurul secolului 7 a. Ch.. O serie de legende pline de imaginaţie caută să-i dea nume şi identitate în perioada preistorică, pierdută în adâncul vremurilor.
            Oraşul s-a numit Pergamon, sau Pergamos, în limba greacă şi Pergamum, sau Pergamus, în limba latină. Rădăcinile lingvistice ,,Perg” sau ,,Berg” şi ,,Ama” s-au regăsit în limbile vechi anatoliene. ,,Perg” desemnează noţiunea de citadelă.
            In zonă au existat multe mituri privind fondarea şi numele Pergamului. După unul din mituri Pergamos, fiul mai tânăr al Andromacăi şi al lui Neoptolemos, dorind să întemeieze un stat în Asia Mică, a intrat în conflict cu Arios, regele Teutraniei. L-a ucis pe rege şi a dat numele său oraşului.
            Conform altui mit, dinaştii vecini au profitat de moartea regelui Telephos al Teutraniei, atacând pe moştenitorul tronului, Euriplos. Acela a chemat în ajutor pe prietenul Pergamos, care a contribuit la victorie împreună cu tovarăşii săi. După victorie, noul rege a fondat două oraşe numite: Pergamos şi Griteion.
            Analizând cele două mituri rezultă că numele oraşului provine de la Pergamos. După cele relatate de Pausanias (scriitor şi călător grec, 11–180 d. Ch.) mormântul Andromacăi, mama lui Pergamos se găsea, în timpul său, la sud de drumul spre Soma, iar locul se numea Andromachion.
            Pe renumitul altar al lui Zeus din Pergam se află săpată în piatră povestea mitică a fondatorului legendar Telephos. (Resturile arheologice ale altarului se află perfect reconstituite în muzeul Pergamon din Berlin)
            Inceputurile săpate în legende au aparţinut unor populaţii anatoliene aşezate pe acele locuri, populaţii ce s-au amestecat ulterior, într-o proporţie din ce în ce mai mare, cu populaţii greceşti imigrate din Arcadia Peloponezului. Urmaşii culturii miceniene veneau în valuri pe coastele Asiei Mici, urmând o tendinţă milenară începută de ionieni. Cultura şi civilizaţia greacă continentală se contopea cu cea asiatică pentru a da naştere unei culturi noi, viguroase, strălucitoare prin amestec şi sinteză.
            Teritoriul Pergamului, udat de râul Kaikos aparţinea în secolul 6 a. Ch. Regatului Lidiei, regat ce a căzut curând, în 546 a. Ch., sub călcâiul Imperiului Persiei, condus de regele Cyrus cel Mare.
            Prima consemnare a existenţei Pergamului se regăseşte în scrierile lui Xenofon, scriitor şi istoric grec (430 – 350 a. Ch.) care a vizitat oraşul în 399 a. Ch. Xenofon participase, ca mercenar în armata greacă ,,a celor zace mii”, la expediţia din interiorul statului persan, expediţie condusă de spartanul Clearhos (în 401 a. Ch.). Armata lui Clearhos sprijinise pe unul dintre pretendenţii la tronul Persiei.
            Mercenarii greci au trăit o adevărată epopee pe drumul de întoarcere spre Grecia, urmăriţi de persanii învingători, prin ţinuturi sterpe şi ostile.
            Stăpânirea satrapilor persani asupra Pergamului şi a Asiei Mici a durat 212 ani. In anul 334 a. Ch. Alexandru Macedon a trecut Dardanelele spre posesiunile persane, începând una dintre cele mai strălucitoare şi mai bizare aventuri ale istoriei. Se năştea o lume nouă în răsăritul Mării Mediterane, până la fruntariile Indiei, lumea elenistică. O nouă civilizaţie a fost purtată în vârful lancei lui Alexandru cel Mare şi a dăinuit apăsată de vigoarea săbiilor diadohilor săi.
            In trecerea sa meteorică prin Asia Mică spre mirificul Orient, Alexandru a intuit importanţa strategică a citadelei de la Pergam, aşa că a încredinţat-o unei persoane devotate, Barsina, văduva generalului Memnon.
            Moartea marelui cuceritor în 323 a. Ch. în Babilon, pe malurile arse de soare ale Eufratului, a lăsat nerezolvată succesiunea vastului imperiu cucerit.
            S-a dezlănţuit un şir lung de războaie crâncene între diadohii (generalii) armatei greco–macedonene. Fiecare dorea să-şi adjudece coroana marelui dispărut sau, cel puţin, o parte cât mai mare din trupul imperiului încă efemer şi nedezmeticit.
Diadohul Lysimah (Lysimachos) a obţinut partea de apus şi de sud a Asiei Mici. Remarcând, la rândul său, calităţile militare ale Pergamului a hotărât să-şi depoziteze acolo imensul tezaur, evaluat la 9.000 de talenţi în aur. Paza tezaurului a atribuit-o lui Filetairos (Philetairos), unul dintre ofiţerii săi de încredere, fiul unei dansatoare din Paflagonia (regiune din nordul Asiei Mici, pe malurile Pontului Euxin).
            Războaiele dintre diadohi au luat sfârşit în anul 301 a.Ch., la două decenii după moartea lui Alexandru cel Mare, dar pacea nu s-a respectat mult timp. Disensiunile erau căutate cu lumânarea pentru noi reîmpărţiri de teritorii.
Filetairos a urmărit cu atenţie evoluţia evenimentelor şi faptele suveranului său Lysimah, în special. Intrigi şi crime din palatul lui Lysimah au declanşat un război cu regatul helenistic vecin al lui Seleucos. Filetairos îşi luase măsuri de precauţie pentru a avea relaţii bune şi cu inamicul Seleucos nefiind prea scrupulos în credinţă faţă de Lysimah.
            Evenimentele au evoluat rapid. Lysimah şi-a pierdut viaţa în bătălia de la Kurupedion (lângă Sardes, fosta capitală a Lydiei) în 283 a. Ch. Filetairos, cu viclenie, nu şi-a respectat promisiunile de supunere nici faţă de Seleucos, rămânând stăpânitorul Pergamului şi al tezaurului imens al diadohului Lysimah. A profitat cu abilitate de toate momentele favorabile, de toate cunoştiinţele ce puteau fi cumpărate şi mai ales faptul că Regatul Seleucid era preocupat la frontierele orientale.
            Filetairos a stăpânit Pergamul între 283–263 a.Ch. în calitate de simplu dinast. Bogăţia i-a permis să facă unele achiziţii teritoriale şi să pătrundă în viaţa statelor şi oraşelor vecine, pe calea ajutoarelor băneşti sau militare. Numele său a trecut Marea Egee până în Grecia continentală, bucurându-se de respect şi admiraţie.
            Prin Filetairos s-a născut singura dinastie a Pergamului, dinastie care l-a stăpânit în stare de independenţă şi l-a ridicat pe trepte înalte de cultură, civilizaţie şi bogăţie. Incepând cu el, oraşul s-a extins, etapă cu etapă spre poalele înălţimii pe care era aşezat, iar Acropolisul şi-a început îmbogăţirea edilitară.
            In afara lui Filetairos, dinastia a cuprins încă cinci urmaşi, simpli dinaşti sau regi, cu domnii lungi, aflate sub semnul prosperităţii, al dezvoltării constructive, teritoriale, ştiinţifice, culturale şi diplomatice. Succesorii lui Filetairos au avut calităţi remarcabile de conducători civili şi militari, alături de o înclinaţie excepţională spre ştiinţe, cultură şi spre oameni talentaţi.
            Această dinastie a ,,Attalizilor” a avut următoarea succesiune: Filetairos 283–263 a.Ch., Eumenes I-ul 263–241 a.Ch., Attalos I-ul 24–197 a.Ch., Eumenes al II-lea 197–159 a.Ch., Attalos al II-lea 159–138 a.Ch. şi Attalos al III-lea 138–133 a.Ch. De numele fiecăruia sunt legate fapte de arme şi alianţe ce au crescut prestigiul regatului spre interiorul Asiei Mici, spre nord, spre insulele egeene şi chiar spre Tracia. Principalii adversari s-au dovedit barbarii de origine celtă, numiţi galaţi şi statul Seleucid. In timpul domniei regelui Eumenes al II-lea, în tabăra seleucidă, la curtea lui Antiochus al III-lea ,,cel Mare” a fost găzduit, pentru un timp, marele general cartaginez Hannibal. Ulterior acesta s-a aflat şi la curtea regelui Bithyniei, Prusias I-ul. Conducând flota acestuia, Hannibal a administrat o drastică înfrângere navală Pergamului, în anul 184 a.Ch. Pe plan politic şi militar toţi dinaştii şi regii Pergamului s-au apropiat continuu de Roma, puterea statală în creştere ce venea dinspre occident. Pentru a păstra alianţa cu Roma, armatele Pergamului au luptat, de multe ori departe de ţară, pe teritoriul grecesc continental, în special împotriva regilor macedoneni.
            Succesiv, toţi dinaştii şi regii attalizi au strălucit prin dorinţa de mărire şi înflorire a capitalei lor, prin atracţia constantă şi devotată faţă de ştiinţa şi cultură, prin fapte măreţe de mecenat şi prin propriile preocupări pentru ştiinţele naturale.
            Primul care şi-a însuşit diadema şi titlul de rege a fost Attalos I-ul.
            Toţi componenţii dinastiei au contribuit, cu sârguinţă, la transformarea Pergamului într-o capitală culturală de primă mărime, în lumea antică de substanţă elenistică. Dinastia attalizilor s-a dovedit o dinastie tânără şi viguroasă.
            ÎInainte de a domni, atât Attalos al II-lea cât şi Attalos al III-lea au vizitat şi au trăit un timp la Roma, în calitate de ambasadori, sau de moştenitori, ai unui tron aliat. Tendinţa de expansiune teritorială a Romei a găsit la regii Pergamului terenul dorit şi trambulina de salt spre Asia Mică.
            Ultimul rege din dinastie, Attalos al III-lea, a domnit ca un tiran numai 5 ani, iar după moartea lui subită s-a găsit testamentul prin care lăsa regatul ca ,,moştenire întregului popor roman”. Testamentul denotă că, fără a-şi aştepta o moarte iminentă (a murit de insolaţie) se hotărâse de mult să cedeze regatul către acea putere pe care o admira, sau căreia îi făcuse unele promisiuni. De altfel acest ultim descendent al ilustrei dinastii nu s-a ocupat aproape deloc de conducerea statului, transferând treburile statului unor apropiaţi ai curţii regale. El s-a dedicat numai cercetărilor botanice şi agricole, producerii de medicamente, de otrăvuri şi antidoturi de origine vegetală.
            Aristonicos, un bastard al familiei regale, a încercat să se opună dominaţiei romane. El a răsculat populaţia, reuşind să respingă o primă intervenţie militară romană, în anul 131 a.Ch. In cea de-a doua confruntare, în anul următor, 132 a.Ch., a fost înfrânt, făcut prizonier, transferat la Roma şi condamnat la moarte din ordinul Senatului. Regatul Pergamului devenea provincia ,,Asia propria”.
            Astfel, începând cu anul 129 a.Ch. a încetat pentru totdeauna independenţa Pergamului. A urmat o jumătate de mileniu de dominaţie romană, până în 395 d.Ch. când Imperiul Roman s-a scindat, definitiv, în două părţi, apoi aproape nouă sute de ani de stăpânire creştină bizantină, până în jurul anului 1300 d.Ch. Declinul lent, cu unele întreruperi, care a durat aproape un mileniu şi jumătate a luat sfârşit în epoca de ocupaţie turcă definitivă. Vechiul Pergam, părăsit pe înălţimea sa solitară, a rămas să privească nostalgic spre o nouă aşezare prozaică de agricultori din câmpia de la poalele sale, câmpia mănoasă a râului Kaikos.
            Vechiul şi strălucitorul Pergam dispăruse, devenise amintire îndepărtată şi fără valoare pentru cuceritorii turci.
            Pe trupul său timpul a adus paşii lui Alexandru Macedon, ai lui Marcus Antonius, ai împăraţilor romani Octavianus Augustus, Traianus, Hadrianus, Marcus Aurelius, Caracalla, Theodosius cel Mare, ai unor împărătese, senatori şi generali romani, ai împăraţilor bizantini Filippikos Bardanes, Leon al III-lea, Alexis I-ul Comnen, Ioan Comnen, Manuel Comnen, Issac al II-lea Anghelos, Teodor Laskaris, Mihail al VIII-lea, ai şeicilor arabi, ai sultanilor turci selciukizi, nomazi sau sedentari, ai lui Osman I-ul întemeietorul de dinastie ottomană, ai lui Orhan Gazi, Timur Lenk, ai împăratului german Frederic Barbarossa, în cea de-a treia cruciadă, ai generalilor, prinţilor, clericilor şi comercianţilor din nenumăratele seminţii.
            Trupul strălucitor al Pergamului antic s-a bucurat de erudiţia, priceperea şi braţele unei pleiade de oameni de talent şi de ştiinţă, care i-au îmbogăţit imaginea şi moştenirea, oameni ce au devenit totodată superlative culturale ale antichităţii – retorul Apollodor, medicul Galenus, scriitorul şi istoricul Xenofon, geograful şi istoricul Strabon, scriitorul Plutarh, istoricul Rythias, filozoful Menandsos, sculptorii Epigonos, Phyromachios, Stratonicos şi Antigonos, mozaicarul Hephaistion, oratorul Aristeidos, o mulţime de medici vestiţi, călătorul şi scriitorul arab Ibn Butata, etc.
O pleiadă de sculptori şi arhitecţi au format renumita şcoală a Pergamului, începând cu domnia lui Attalos I-ul. La trecerea sub dominaţia romană majoritatea sculptorilor din Pergam s-au mutat spre centrul Anatoliei, la Aphrodisias, unde au reînnodat firul tradiţiei, întemeind o nouă şcoală de renume.
            Prima suferinţă şi dezonoare a Pergamului, pe calea declinului a început în anul 41 a.Ch., când triumvirul Marcus Antonius, răspunzător de partea estică a Imperiului Roman, a făcut cadou magnifica bibliotecă a oraşului reginei Cleopotra a VII-a a Egiptului. Pe această cale dorea să câştige inima şi încrederea celebrei urmaşe a Ptolomeilor şi să răscumpere, parţial, vina romană pentru dispariţia renumitei biblioteci a Alexandriei. Anterior, în iarna dintre anii 48–47 a.Ch., marele Caesar s-a găsit în Egipt alături de aceeaşi Cleopatra. In urma unor confruntări dintre armatele romane şi egiptene în interiorul Alexandriei, inegalabila bibliotecă antică a luat foc. Conform relatărilor antice ea deţinea peste 900.000 de volume (sub formă de suluri de papirus) care înmagazinau informaţii inestimabile din şi despre toate ştiinţele şi ţările lumii.
            Pierderea bibliotecii nu a însemnat, pentru Pergam, pierderea calităţii de metropolă mediteraneană  a ştiinţelor şi artelor. Sub dominaţia romană, oraşul a cunoscut chiar perioade de înflorire sub aspectul cultural, dar nu a mai atins perioada de acumulări magnifice din timpul conducerii elenistice.
            Somnul secular al Pergamului îngropat şi aproape uitat, l-a întrerupt în secolul trecut de inginerul german, constructor de căi ferate, Karl Humann. In perioada anilor 1865–1875, lucrând la o cale ferată ce avea un punct terminus în apropierea Pergamului, a vizitat citadela şi a executat primele săpături. Descoperind o friză de la celebrul altar al lui Zeus, el a trimis-o la Berlin. De acolo a primit imediat tot sprijinul ştiinţific, material, şi diplomatic pentru continuarea lucrărilor. Prima etapă a săpăturilor s-a încheiat în 1886 şi s-a dovedit deosebit de fructuoasă. Dezinteresul guvernului turc a permis ca tezaurul arheologic de frize, statui şi coloane să ia drumul Germaniei, unde s-a organizat cu ele celebrul muzeu ,,Pergamon” din Berlin. Astăzi, după mai bine de un secol decopertările arheologice sunt departe de a se finaliza, dar la lumina zilei au apărut mărturii inestimabile de civilizaţie şi artă antică.
            Vestigiile marelui Pergam dispărut se află repartizate pe trei amplasamente distincte, fiecare purtând, în tăcerea pietrei şi a cărămizii, mulţime de iluzii, dorinţe sau nenorociri, fiecare reprezentând vise de nemurire pentru semenii ce le-au populat în urmă cu două milenii şi jumătate.
            Primul şi cel mai întins areal de vestigii este reprezentat de însuşi străvechiul Pergam, cu Acropolisul agăţat pe vârful colinei de 335 metri altitudine, aproape de cer şi cu construcţiile publice, sau de locuinţe, coborând pe pantele terasate. Cel de-al doilea corp al Pergamului antic este Aselepion-ul, întins la poalele înălţimii, în câmpia Kaikos-ului şi dincolo de zidurile de apărare. Aselepion-ul (denumirea vine de la numele zeului medicinei Aselepios) a fost o aşezare independentă cu caracter de sanatoriu, cu o viaţă complect izolată de tumultul oraşului capitală.
            Nu departe, spre vest, tot în câmpia aluvionară a râului, se ridică cel de-al treilea vestigiu impresionant, aşa-numitul Seraplion (curtea roşie), locaş de cult măreţ ce depăşeşte orice edificiu roman ridicat pe pământul Asiei Mici.
            Pergamul a lăsat omenirii o zestre impresionantă ce etalează un nivel de civilizaţie, de talent şi artă impresionant, constituind motiv de mândrie pentru omul ce trece în mileniul al III-lea după Christos dar şi motiv de profundă meditaţie.

Biblioteca Pergamului


Deşi nu reprezintă vestigiul cel mai prestigios al Acropolisului oraşului, biblioteca este unul din obiectivele de care se leagă prestigiul lui mondial.
            Ridicată de regele Attalos I-ul (241–197 a.Ch.), biblioteca a cunoscut cea mai mare dotare şi îmbogăţire sub urmaşul acestuia, Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.), care a dorit cu ardoare să o ridice la nivelul mondial al acelor timpuri, prin achiziţionarea unui număr imens de lucrări şi prin adăugarea tuturor lucrărilor puse la dispoziţie de savanţii pe care-i atrăsese la Pergam.
            Biblioteca era amplasată în centrul citadelei lângă Stoa de nord a sanctuarului zeiţei Atena. Accesul spre sălile de depozitare a volumelor şi spre sala de lectură se realiza pe la primul sau al doilea etaj. Deţinea săli mai mici şi săli mai mari, în număr de nouă. Cea mai mare sală, cu dimensiunile impresionante de 13 x 16 m, a servit drept sală de lectură principală. Volumele, în marea lor majoritate sub formă de suluri se aflau aşezate pe etajere de lemn. Zidurile păstrează încă găurile de fixare ale etajerelor.
            Zidurile exterioare ale bibliotecii erau duble, păstrând între ele un spaţiu de circa 50 cm, spaţiu necesar ventilării şi păstrării în bună stare a volumelor. La rândul lor etajerele nu erau lipite de ziduri şi nici între ele, fapt menit să apere de umiditate întregul patrimoniu.
            Spre zidul de nord al sălii de lectură, pe un soclu era aşezată statuia zeiţei Atena Partenos, statuie realizată ca o copie redusă a statuii lui Fidias (Phidias) de pe Acropolisul Atenei.
            In anul 41 a.Ch. când patrimoniul bibliotecii a luat drumul Egiptului, sursele antice au precizat existenţa a 200.000 de volume. Aceasta se întâmpla la 200 de ani de la moartea lui Eumenes al II-lea şi după o lungă perioadă de dominaţie străină romană, timp în care biblioteca nu numai că nu s-a mai îmbogăţit dar, desigur, a suportat numeroase pierderi. Pierderile s-au putut datora deteriorării naturale şi lipsei de grijă pentru recondiţionare sau recopiere, dar s-au putut datora şi altor cauze de natură subiectivă.
            Gândind cât de lungi sunt două secole care trec peste cărţile moderne putem aprecia ce pierderi putea suporta biblioteca Pergamului, bibliotecă care nu se mai afla în grija unui stat independent sau a unui suveran. Se poate presupune, în concluzie, că în momentul ei de apogeu, biblioteca Pergamului a deţinut o cantitate mult superioară de volume.
            O asemenea cantitate de volume nu se putea conserva numai, strict, în sălile bibliotecii. Au trebuit ridicate numeroase clădiri anexe cu caracter de depozit.
            Regele Eumenes al II-lea, care a atras mulţime de oameni de ştiinţă şi cultură la Pergam, a făcut din marea bibliotecă un centru academic, care a intrat repede în concurenţă cu cel din Alexandria Ptolomeilor.
            Concurenţa dintre cele două mari centre de cultură elenistică s-a acutizat implicând intervenţia statelor respective. Confruntarea făţişă s-a declanşat odată cu concurenţa pentru achiziţionarea unor lucrări unicat de mare valoare.
            Conform celor relatate de Strabon, cărţile lui Aristotel şi Theophrastes au fost conservate de Neleus. Cărţile, căutate atât de Pergam cât şi de Alexandria, au fost cumpărate de Pergam de la moştenitorii lui Neleus.
            Ca represalii dar şi ca măsură cu bătaie lungă, Egiptul a interzis exportul de papirus către Pergam. La acea dată în această parte a lumii singurul suport de scriere a unor cărţi era papirusul, iar singurul furnizor Egiptul. Pe această cale Pergamul era împiedicat să-şi îmbogăţească biblioteca care se mărea atât prin scrieri noi, cât şi prin copieri de lucrări vechi.
            Salvarea a venit din partea unui meseriaş artizan, pe nume Krates, originar din Sardes (fosta capitală a Lydiei). Acela a inventat un sortiment de ,,hârtie” din piele de capră. Astfel, criza de ,,hârtie” din Pergam  s-a înlăturat.
            Acel nou suport pentru scriere, datorită lansării lui spre folosinţă la Pergam, a primit supranumele de ,,Pergament” sau ,,charta Pergamena”.
            Pergamentul era mult mai puţin perisabil şi mai rezistent decât papirusul. Cele două produse necesare scrisului s-au confruntat ulterior pe piaţa mediteraneană şi mai ales la Roma. Pergamentul a ieşit învingător datorită calităţilor sale. Un număr imens de lucrări, de opere ale epocii clasice ale antichităţii şi ale evului mediu au fost scrise şi multiplicate pe pergament.
            Biblioteca împodobită, în sălile sale, cu lucrări sculpturale, avea şi un caracter de muzeu. Alături de statuia Atenei Partenos se mai cunoaşte existenţa unei statui de bronz a lui Homer şi una de marmură a poetei Sapho, dar mărturiile scrise vorbesc de o mulţime de alte opere de artă.
            Tezaurul de ştiinţă şi cultură al bibliotecii Pergamului, transferat la Alexandria, a pierit în incendiul final provocat de cuceritorii arabi în secolul al VII-lea după Christos.
            Cu toată pierderea bibliotecii până la sfârşitul evului antic, Pergamul şi-a păstrat caracterul de centru al ştiinţelor şi învăţământului.

Altarul lui Zeus


Un alt monument emblematic al Pergamului, cu o arhitectură de concepţie aparte şi cu o execuţie de cea mai înaltă calitate, este altarul dedicat stăpânitorului atotputernic al Olimpului.
            Ridicarea monumentului s-a început din iniţiativa regelui Attalos I-ul (241–197 a.Ch), iar finalizarea, sub o formă îmbogăţită ornamental, i-a revenit lui Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.). Acesta din urmă a transformat construcţia în simbol al victoriilor sale asupra galaţilor (triburi barbare de origine celtă infiltrate în Asia Mică încă din anul 278 a.Ch.).
            Altarul lui Zeus de la Pergam s-a bucurat de contribuţia celor mai renumiţi sculptori ai epocii elenistice şi a devenit o bijuterie a creaţiei umane, un edificiu luxuriant ornamentat, grandios prin calităţile sale arhitectonice şi mai ales sculpturale.
            A fost plasat pe o platformă amenajată special pe panta naturală a muntelui. Platforma se găsea pe partea de vest a citadelei, cu 25 de metri mai jos decât sanctuarul, mai vechi, al zeiţei Atena.
            Edificiul se înalţa de la sol pe un krepis (postament) cu cinci trepte. Dimensiunile sale erau de 36,44 x 34,20 metri, având intrarea amplă de acces înspre vest. Planul general al construcţiei putea fi asemănat cu cel al unei potcoave. Partea din faţă, cea de acces, (spre vest) constituia deschiderea potcoavei şi era prevăzută cu o scară largă cu 20 de trepte. Scara ducea la etajul altarului.
            Pe verticală monumentul prezenta două nivele. Nivelul de jos (echivalent parterului), construit masiv, era înconjurat perimetrul de 120 de metri de frize executate în alto – relief. Nivelul superior, graţios şi aerat se compunea din colonade, în stil ionic, pe toate laturile. Colonadele înconjurau sanctuarul atât pe exterior cât şi pe interior. Sus, la capătul celor 20 de trepte largi, se trecea pe sub o dublă colonadă, ce forma un larg portic şi se pătrundea în curtea interioară a altarului, locul destinat sacrificărilor supreme. Curtea sacrificiilor avea formă dreptunghiulară, ocupând centrul planului de potcoavă şi era înconjurată de colonade interioare. Zidurile de sub colonade erau şi ele placate cu frize în basorelief.
            Marea friză ce înconjura parterul Altarului lui Zeus avea ca subiect ,,Gigantomahia” – adică lupta zeilor cu giganţii şi omorârea lor. Cei 120 de metri de friză au înălţimea de 2,30 metri şi poartă, săpat pe fiecare placă, numele executantului. Pe fiecare latură a edificiului sunt tratate scene din lupta legendară dintre două forţe supranaturale, într-o mişcare narativă continuă. Personajele Olimpului, ca şi giganţii, sunt bine individualizate şi bine conturate fizic şi emblematic.
            Dantelăria fascinantă a frizei, naraţiune captivantă săpată în marmură, apare covârşitoare, lăsând pe privitor înmărmurit în faţa măiestriei sculpturale şi de concepţie. Altarul în sine, împreună cu marea lui friză pot fi considerat drept o minune a lumii antice, un superlativ al geniului şi talentului uman.
            Pe pereţii curţii superioare a altarului, sub colonade, se află altă friză ce povestea viaţa lui Telephos, întemeietorul legendar al Pergamului.
            Toate colonadele (porticurile) de la etajul marelui altar erau decorate, între coloane, cu statui lucrate în marmură albă, astfel că de la distanţă edificiul părea o dantelărie fină, executată în marmură.
            Mărturiile scrise atestă că sacrificiile aveau loc jos în faţa altarului, după care jertfa era dusă în curtea centrală şi superioară a altarului, unde era continuat sacrificiul prin ardere. Femeile aveau acces numai la prima fază a sacrificiului şi nu li se permitea accesul în partea superioară a altarului.
            Echipele germane ce au lucrat la decopertarea Altarului din Pergam, între anii 1878–1890, au adunat un material imens care a permis reconstituirea parţială a altarului în muzeul de la Berlin, muzeu numit ,,Pergamon”–aşa cum am mai arătat.
            Acum de pe platforma fostului altar priveşte apusurile o simplă movilă de piatră, golaşă şi parcă stingheră. Movila este tot ce a mai rămas din inegalabilul altar. Trei copaci cu coroană globulară străjuiesc locul ca pe un mormânt. Oamenii moderni au desăvârşit dispariţia splendidului sanctuar antic.


Momente de lumină

Lumea umbrelor Pergamului unduieşte peste trupul vestigiilor scoase la lumină dar care sunt încă departe de a-şi etala, pe deplin, toate tainele şi tot trecutul tumultos. Greu se poate ajunge la sufletul unui oraş dispărut. Lumea veche, a celor trăitori în urmă cu două milenii şi jumătate se poate numai intui. Trebuie sensibilitate pentru locurile pe care le-au ridicat, admirat şi iubit oamenii de atunci.
            Pentru cei ce vor să zboare cu gândul peste Pergam sau care ar dori să-l cerceteze, se vor trece în revistă o parte din monumentele ce altă dată îi dădeau nu numai prestanţă dar şi o frumuseţe aparte, monumente ce etalează imaginea lumii elenistice.

Zidurile de apărare


Datează cel puţin din secolul 5 a.Ch. dar mărturiile primei incinte se află adânc ascunse la baza şi în interiorul celor ridicate mai târziu. O primă refacere a incintei citadelei a dispus-o întemeietorul dinastiei, Filetairos (283–263 a.Ch.), întinzându-le puţin spre sud, adică pe creasta muntelui. Sanctuarul zeiţei Demeter, care exista la acea dată, ocupa o poziţie în afara incintei fortificate.
            Prima modificare a traseului zidurilor s-a realizat pe timpul lui Eumenes al II-lea. Zidurile s-au extins, la sud şi la vest, până la baza înălţimii, înglobând atât Sanctuarul zeiţei Demeter cât şi noul gimnaziu. Zidurile de apărare aveau o lungime de 4 kilometri, cu turnuri plasate mai ales în punctele de schimbarea direcţiei. Se apreciază că în acea perioadă (197–159 a.Ch.) populaţia Pergamului atinsese 150.000 de locuitori. Aproape toată populaţia era concentrată în zona de sus a citadelei. Poarta principală a oraşului se afla pe panta de sud. Acolo era o curte fortificată, unde asediatorii întâmpinau prima rezistenţă, la loc strâmt.
            In epoca romană, Pergamul s-a întins spre câmpie, coborând pantele, iar în vechea incintă s-a întreprins un efort constructiv de excepţie, mai ales în epoca de splendoare din timpul împăraţilor Traianus (98–117 d.Ch.) şi Hadrianus (117–138 d. Ch.). Tot în această perioadă pe pantele abrupte dinspre vest s-a contribuit un teatru magnific, iar jos un amfiteatru, un stadion şi mai departe, Serapeion-ul (curtea roşie).
            Epoca târzie a dominaţiei romane, a determinat retragerea apărării numai pe Acropolis. S-a realizat o împrejmuire romană târzie ce a utilizat materialele din vechi construcţii. Această incintă fortificată o urmărea pe cea a lui Filetairos, cuprinzând la sud Gimnaziul şi Sanctuarul zeiţei Demeter.
            Epoca bizantină târzie a dus o nouă restrângere a zonei apărate de ziduri, ea limitându-se strict la Acropolis. Zidurile bizantine se pot admira şi astăzi cu amestecul lor specific de piatră şi cărămidă. In 1333 renumitul călător arab Ibn Butata, în cartea sa de călătorii, se arăta impresionat de soliditatea citadelei Pergamului.
            Turcii selciukizi şi ottomani au folosit, fără modificări, ceea ce au cucerit de la înaintaşi. De altfel odată cu sosirea lor lumânarea străvechiului oraş antic s-a stins. Un mare cutremur de pământ din secolul al 17-lea  d.Ch. a demolat aproape în totalitate citadela Pergamului şi a gonit orice viaţă omenească.

Heroon


Este un sanctuar dedicat cultului regilor pământeni, ridicat în onoarea regelui Attalos I-ul (247–197 a.Ch.) şi a lui Eumenes al II-lea (197–159 a. Ch.). După moarte cei doi regi au fost asimilaţi semizeilor.
            Edificiul cuprindea un peristil central, o sală de cult şi un ansamblu de săli auxiliare. Se afla amplasat în zona central – sudică a citadelei.
            Sanctuarul cuprindea o curte centrală înconjurată de un portic cu coloane de marmură. In partea din spate a curţii o sală specială avea destinaţia desfăşurării banchetelor ce urmau ceremoniilor de cult.
            Sala helenistică de cult avea laturile de 6 x 12 metri, iar spre nord o nişă adăpostea statuia celui zeificat. In epoca romană sala s-a extins la dimensiunile de 12 x 13 metri, pereţii au fost placaţi cu marmură iar vis–a–vis de zidul cu nişă s-a construit o platformă. In ziduri s-au săpat mai multe nişe pentru statui, iar deasupra sălii s-a ridicat încă un etaj, înconjurat la exterior de coloane cu capiteluri corintice. Astfel sala a luat un aspect de turn înconjurat de o colonadă.
            Heroonul are în partea de nord o cisternă de apă, iar alături, spre est, o clădire numită ,,casa cisternei”. In aceea s-au descoperit numeroase cisterne de apă (puţuri circulare căptuşite cu blocuri de rocă tare) şi canalizări de apă. Casa aparţinea unui funcţionar al oraşului însărcinat cu aprovizionarea cu apă a oraşului. Cisternele acumulau apă pentru caz de asediu şi trebuia să aibă permanent o perfectă puritate.
            Vis–a–vis de Heroon, pe un drum cu direcţia nord–vest, se găsea un ansamblu de magazine, cu încăperi mici şi deschidere spre stradă. Deasupra lor se întindea o galerie cu două nave ce servea unor utilizări încă necunoscute.

Agora superioară


Agora, piaţa plină de freamăt comercial şi politic al tuturor oraşelor antice de sorginte grecească, se găseşte amenajată pe o platformă specială, săpată în terenul înclinat ceva mai jos de Altarul lui Zeus. Pe laturile de nord, est şi sud piaţa era înconjurată de o colonadă dorică, în spatele căreia, ferite de intemperii, se adăposteau micile magazine centrale ale oraşului.
            Condiţiile de teren au obligat, contrar obiceiului, ca agora să capete o formă de L. Spre partea dinspre vale, datorită diferenţei de nivel, agora se sprijinea pe construcţii ce conţineau spaţii pentru depozite, necesare magazinelor de deasupra (un fel de pivniţe).
            Construcţia Agorei superioare aparţine în totalitate epocii elenistice înfloritoare.
            Pe latura vestică a Agorei se găsesc urmele unui templu dedicat zeului comerţului, Hermes. Templul, construit în secolul 2 a.Ch., este de tip prostil în antis, cu dimensiuni modeste de 12,3 x 6,70 metri. Deşi capitelurile coloanelor erau dorice, unele trăsături ale coloanelor amintesc de stilul ionic. In faţa templului se găseşte altarul pentru jertfele aduse de locuitori, sau comercianţi în ajunul sau în zilele unor afaceri bune.
            Urmele unui templu cu destinaţie încă necunoscută s-au descoperit în partea de nord a pieţei.
            Toată Agora superioară era pavată cu dale de rocă dură, dale ce aveau dimensiunile de 40 x 60 cm. Soliditatea pavajului a permis ca piaţa să nu suporte nici o reparaţie până în evul mediu, adică aproape o mie de ani. In secolul 8 d.Ch. frumoasele dale au fost scoase până lângă baza zidurilor şi au fost transportate la Constantinopol, pentru a servi la construirea de ziduri.
            Imaginaţia te poate ajuta să percepi murmurul mulţimii de locuitori ce roiau de zi şi până în noapte în acest punct nodal al cetăţii. Aici negustorii îşi strigau mărfurile, aici se comentau evenimentele, aici se etalau bogăţiile vestimentare, aici se strigau anunţurile guvernării, aici soseau veştile bune sau rele, aici se adunau bărbaţii apţi de luptă în caz de asediu şi tot aici se desfăşurau serbări populare la lumina făcliilor. Firele nevăzute ale vieţii şi destinelor din oraş duceau spre Agora.


Sanctuarul zeiţei Atena şi Stoa


Templul dedicat zeiţei Atena s-a înălţat în secolul 4 a.Ch., înainte de dinastia attalizilor şi este cel mai vechi templu al Pergamului.
            Situat în zona centrală sacră a citadelei, templul respectă stilul doric hexastil (şase coloane la faţadă şi zece pe lateral) şi peripter. Krepisul (postamentul) avea două trepte şi dimensiunile de 12,72 x 21,77 metri. Cella (sala ce deţinea statuia sacră) era divizată atât pentru Atena cât şi pentru Zeus. Blocurile mari din fundaţie prezintă urme de legare strânsă cu crampoane de fier sau de lemn.
            Sanctuarul, în totalitatea sa, cuprinde o incintă largă dreptunghiulară, în care este cuprins templul propriu-zis. Spre vest în apropierea pantei teatrului, se ridica ,,Stoa” formată din galerii pe două nivele sprijinite de coloane din marmură. Propileele, adică intrarea monumentală a edificiului, se găsesc pe latura de est a incintei. Intregul ansamblu dăinuie pe o platformă care a fost săpată parţial în rocă iar în vest a fost umplută cu piatră şi înconjurată de un zid de sprijin (spre sud).
            La vest, partea de sus a teatrului ajunge la nivelul platformei şi a fost înconjurată cu un zid lung. La capătul zidului se găseşte un pasaj cu 29 de trepte pe unde se poate pătrunde în teatru. Pasajul este îngust nefiind destinat publicului larg.
            Propileele (intrarea în sanctuar) au întruchipat o construcţie monumentală, cu două nivele. Parterul cuprinde patru coloane dorice iar etajul patru coloane ionice. Arhitrava dintre cele două nivele poartă următoarea dedicaţie săpată în andezit: ,,Din partea regelui Eumenes, pentru Atena Nikefor, cea care ne-a dat victoria”. La balconul propileelor se găseau expuse armele galaţilor înfrânţi.
            Muzeul Pergamon din Berlin expune piesele originale ale superbelor propilee reconstituite.
            Atât templul Atenei cât şi propileele sanctuarului s-au executat din roca locală, andezit.
            ,,Stoa” ca obiectiv de amplasare a operelor de artă, reprezentând zeităţi şi semizeităţi, înconjoară sanctuarul pe două laturi: nord şi est. Stoa are galerii pe două nivele. Latura de est are o lungime de 40 de metri şi o lăţime de 5,47 metri. Latura de nord are o lungime de 60 de metri şi o lăţime de 11 metri. Pe cea de a treia latură, cea de sud, a incintei sanctuarului se află de asemeni un lung portic cu coloane de marmură.
            Stoa îşi sprijină galeriile, la parter pe coloane dorice, iar la etaj pe coloane ionice. Zidurile erau placate cu marmură, iar în nişele zidurilor se adăposteau statui sau basoreliefuri lucrate de sculptori renumiţi: Epigonos, Phyromachrios, Stratonicos şi Antigonos. La etaj, Stoa era prevăzută cu 42 de panouri de marmură de 113 cm înălţime, plasate între fusurile coloanelor cu rol de parapet. Pe suprafeţele lor dinspre sanctuar erau săpate basoreliefuri reprezentând armele galaţilor înfrânţi. De altfel această bogată şi întinsă Stoa sacră a edificat-o Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.) tocmai ca amintire a victoriilor împotriva barbarilor celţi numiţi galaţi.
            In centrul sanctuarului există o bază circulară de marmură, care a servit ca piedestal pentru statui de bronz. Această bază a suferit modificări în epoca romană şi este posibil să fi purtat statuia de bronz a împăratului Augustus (31 a. Ch –14 d.Ch.).
            Ca şi în cazul altor monumente din Pergam, sau de aiurea, din trupul Sanctuarului zeiţei Atena s-au luat bucăţi sau părţi întregi, pentru a înfrumuseţa, sau întări, prestigiul unor muzee sau ale altor zidiri. Rădăcinile au rămas acolo în incinta sacră. Numai acolo transmit privitorului adevăraţii fiori, nu în săli reci, ale unor muzee reci din ţări tot atât de reci. Jaful organizat al vestigiilor de la Pergam ar fi trebuit să încălzească inima urmaşilor unor popoare barbare nordice, dar n-au făcut-o. Pietrele furate n-au vrut să înflorească acolo în nord, iar inimile nordicilor nu erau capabile să le dea căldura pământului civilizat elenistic.

Palatele regale


Vestigiile palatelor acelor regi ce-au adus Pergamului strălucirea sunt aproape nesemnificative. Aşezate în partea cea mai înaltă a citadelei şi lipite de zidurile ei estice, aceste palate nu deţineau suprafeţe întinse, dar dominau masa înghesuită a cartierelor. In general, palatele aveau curţi interioare cu colonade, cisterne proprii de apă şi porţi impozante.
            In cazul fiecăruia, pe lângă partea centrală se lipeau spaţii anexe. Suprafeţele modeste de 40–50 mp deţinute de palatele regale denotă un mod de viaţă marcat de siguranţă, fără gărzi militare numeroase, fără ziduri proprii de apărare.
            Este posibil ca acele palate să fi deţinut suprafeţe în plus către vest dar ele au pierit odată cu construirea impunătorului şi strălucitorului templu al împăratului Traianus.
            Din săpături a rezultat ce de-a lungul secolelor zona înaltă a palatelor regale s-a transformat în zonă a cazărmilor militare. Terenul era înalt şi acolo se înălţau foişoare, sau turnuri de observaţie.
            Încă din timpurile elenistice în zona palatelor regale exista un turn din care se supraveghea izbucnirea incendiilor.
            S-a mai descoperit baza unui turn plasat în partea de nord a zonei palatelor, dar nu s-a determinat dacă el a aparţinut unui vechi sanctuar al lui Zeus, sau unuia sau altuia din palate. El putea fi chiar turnul central de aprovizionare cu apă al Pergamului, turn legat cu o mare cisternă unde deborda surplusul de apă. Marea cisternă circulară din zona palatelor regale are o coloană plasată central, cu o înălţime ce ajunge aproape de suprafaţă. Cisterna este cunoscută de vizitatori drept ,,fântâna dorinţelor” în care se aruncă monede pentru îndeplinirea unei dorinţe.
            Zona palatelor regale prezintă vestigii pentru tot atâtea palate câţi regi au domnit, cu excepţia lui Attalos al III-lea. Unul dintre palate, spre partea de sud a zonei, are aceeaşi structură ca şi Altarul lui Zeus. De aici se poate trage concluzia că a aparţinut lui Eumenes al II-lea şi deci a fost ridicat în prima jumătate a secolului 2 a.Ch. În acel palat, în sala de nord–est s-a descoperit un mozaic foarte important, care poartă semnătura lui Hephaistion.
            Soarta a vrut ca spaţiile de locuire intimă a acelor regi iluminaţi şi admiraţi, preocupaţi de ştiinţă şi artă, să nu reziste pentru posterioritate. Măreţia şi inspiraţia lor s-a transmis materializată în alte monumente şi în alte fapte de anvergură artistică.

Aducţiunile de apă


            Deşi acestea nu reprezintă vestigii care să atragă sau să impresioneze vizual, reprezintă lucrări de ,,artă constructivă”.
            Aducţiunile de apă din timpurile elenistice s-au realizat prin tubulaturi cilindrice de pământ ars, lungi de 50–75 cm şi cu diametre de peste 13 cm. Nevoile de apă ale oraşului au crescut tot continuu aşa că sursele au devenit tot mai depărtate. Traseele tubulaturilor cilindrice, una, două sau trei alăturate, parcurgeau un traseu general înclinat dar traversau unele înălţimi şi văi ale ţinuturilor înconjurătoare. Ele îşi făceau serviciul pe principiul vaselor comunicante, deşi în acele vremuri acest principiu nu fusese enunţat.
            Traseele unor aducţiuni cu tuburi ceramice au atins 45 kilometri (cu 240.000 de tuburi) şi chiar 80 kilometri.
            In epoca romană s-a trecut la folosirea apeductelor ce traversau văile la înălţime, scurtând traseele şi evitând unele neajunsuri ale canalizaţiilor foarte joase. Atunci traseele de aducţiune foloseau porţiuni de traseu cu tubulatură, altele cu apeducte construite pe arcuri de zidărie şi altele prin tunele ce scurtau şi ele traseul.
            La capătul de pornire al aducţiunilor de apă se amenajau bazine de colectare. In incinta oraşului, apa intra prin zona superioară a citadelei, de unde prin canalizaţii şi cisterne secundare era redistribuită spre cartierele mai joase.
            Prima aducţiune de apă s-a realizat sub domnia lui Attalos I-ul. Aceea a avut traseul cel mai scurt, iar punctul de intrare in oraş se afla la o altitudine mai joasă, în preajma Gimnaziului.
            După un mileniu şi jumătate popoarele civilizate europene, cele care au jefuit vestigiile oraşelor dispărute, nu-şi realizaseră încă aducţiuni de apă similare. Surse de apă infectată provocau epidemii devastatoare în vestul Europei, zonă care oamenii nu numai că nu învăţaseră să aducă apa în aşezări, dar nici nu o foloseau prea des la spălat.

Templul lui Traian


Opulenţa construcţiilor romane imperiale se regăseşte şi la Pergam prin templul dedicat împăratului Traianus (98 – 117 d. Ch.), templu a cărui edificare s-a început pe timpul domniei urmaşului său, Hadrianus (117–138 d. Ch.). Amplasat în partea centrală a citadelei, templul domină, de la înălţimea sa, depărtările. Inconjurat pe trei laturi de galerii sprijinite pe coloane de marmură, cu capiteluri corintice, monumentul se integrează unui complex arhitectonic aerat, pe o platformă ce a fost săpată ca o treaptă în panta muntelui.
            Construcţiile nu s-au aşezat direct pe roca săpată ci pe nişte structuri de fundament care cuprind bolte şi arcuri puternice de piatră, construcţii menite nu numai să creeze spaţii subterane dar să şi înalţe întreaga platformă a templului.
            Dominanta platformă avea dimensiunile de 60 x 70 metri. Templul, în întregime din marmură albă, înalt de 18 metri ocupa centrul platformei, ridicat pe un soclu înalt, care-l ajuta să domine toate edificiile înconjurătoare. Era lucrat în stil corintic, cu toate laturile înconjurate de coloane (peripter hexastil).
            Complexul arhitectonic al templului proiectat pe albastrul cerului realizează o simfonie divină de culori. Pentru a se asigura vederea deplină a templului dinspre oraşul de jos, în acea parte, spre apus nu s-a mai ridicat nici o colonadă. In spatele templului este amplasată o galerie cu coloane albe, pe o terasă mai ridicată, ceea ce soluţionează un fundal atrăgător edificiului.
            De o parte şi de alta a templului, spre zidul din spate cu colonadă, se găsesc două socluri. Unul, în formă de semicerc, datează din timpul lui Attalos al II-lea, iar cel de-al doilea, în formă rectangulară, datează din epoca romană dar s-a ansamblat din piese elenistice.
            In strălucitorul templu de marmură s-au găsit resturi ale unor statui colosale ale împăraţilor Traianus şi Hadrianus.
            Albul imaculat al marmurei făcea şi face să sclipească partea cea mai înaltă a citadelei Pergamului. Ultimele raze ale soarelui, care apune dinspre ţărmurile Mării Egee, mângâie zilnic dantelăria de piatră a arhitravelor şi capitelurilor ce amintesc de un măreţ imperiu ce a marcat şi menţinut frumuseţea bătrânului Pergam.
            Priveliştea asupra citadelei trebuie să fi fost încântătoare în secolele când Altarul lui Zeus şi Templul lui Traianus au dăinuit concomitent. Două minunăţii arhitectonice de culoare albă răsăreau din masa cenuşiu –gălbuie a celorlalte edificii şi deasupra acoperişurilor din olane de un roşu maroniu.

Teatrul


In zona centrală a pantei dinspre vest a oraşului se desfăşoară, ca un imens evantai, teatrul construit încă din perioada elenistică. El este cel mai abrupt teatru din antichitatea greco–romană, constructorii fiind obligaţi să urmeze armonios terenul abrupt.
            Putea cuprinde 10.000 de spectatori pe 80 de gradene. Pe verticală gradenele erau întrerupte de două căi de acces mai late (diazona). Căile de acces împărţeau tribunele (auditorium) în trei sectoare.
            In partea de jos a celui de-al doilea sector era amplasată loja regală, din marmură. In rest toate gradenele erau lucrate din andezit, roca locală.
            Din cauza terenului foarte abrupt, în partea sa de jos teatrul dispunea de un spaţiu foarte îngust pentru scenă. Din această cauză, cu ocazia spectacolelor era folosită şi terasa prelungă ce ducea la templul lui Dionysos.
            Scena obişnuită, din grinzi de lemn, utilizată la aproape toate teatrele greceşti aici era montată provizoriu şi demontată după fiecare spectacol pentru că temporar ea acoperea calea de acces spre templul lui Dionysos. In pavimentul acelei căi se mai văd se mai văd şi astăzi găurile mari de fixare ale picioarelor scenei demontabile. După fiecare spectacol acele găuri erau acoperite cu plăci de piatră speciale astfel că accesul spre templu devenea imediat foarte bun.
            Datorită condiţiilor de teren acea cale de acces şi de procesiuni a trebuit să-şi împartă existenţa cu evenimentele ce evoluau în teatru, timp de mai multe secole.
            In epoca romană s-a construit totuşi un podium de piatră în partea de jos a teatrului, podium ce era mult mai îngust decât scena demontabilă de lemn. Tot atunci în partea superioară a gradenelor s-a ridicat un zid ornamentat cu arcuri şi nişe.
            Terasa prelungă din partea de jos a teatrului, care servea drept cale de acces spre templul lui Dionysos, avea o lungime de 250 metri şi o direcţie generală nord–sud. La extremitatea ei de nord se găsea templul, iar la extremitatea sudică o poartă monumentală. Parcurgând acea terasă în direcţia templului, la dreapta se desfăşurau, aproape pe verticală tribunele (gradenele) teatrului.
            De-a lungul terasei, spre apus, erau ridicate galerii cu coloane de andezit astfel că drumul spre templu se contura în bogăţie şi demnitate. Latura de apus a acestei terase prelungi era susţinută, dinspre vale, de contraforturi înalte cât cinci etaje, pe porţiunea unde se intersecta cu teatrul şi unde se amplasa scena. In dreptul teatrului există urmele unui mic edificiu, la nivelul terasei, edificiu care servea probabil adăpostirii artiştilor.

Templul lui Dionysos


Situat la extremitatea sa nordică, templul domina vederea întregii terase amenajate la partea inferioară a teatrului.
            Construit în secolul 2 a.Ch., templul se ridica pe un podium de piatră şi acoperea un plan prostil, cu coloane de ordin ionic. La intrare se ajungea urcând 25 de trepte ale unei scări largi cât lăţimea întregului locaş de cult.
            Datorită suprafeţei limitate de pereţii muntelui dimensiunile templului au fost modeste: 20,22 x 11,80 metri. La începuturi totul s-a cioplit din andezit. Apoi, în epoca romană, s-a realizat o reconstrucţie costisitoare şi elegantă din marmură, păstrându-se planul iniţial. Templul a suferit încă o restaurare pe timpul domniei împăratului Caracalla şi mai precis, din dispoziţia acestuia, pe timpul şederii la Pergam. Trebuie amintit că în urma unui accident pe mare, împăratul a urmat un tratament de însănătoşire la Asclepion-ul (sanatoriul) din Pergam. Pe timpul convalescenţei, Caracalla şi-a ridicat o statuie în spaţiul sacru al Asclepion-ului, drept mulţumire adresată zeilor pentru tămăduire. Concomitent a avut grijă să placheze cu marmură şi templul lui Dionysos. Cu acea ocazie templul a devenit locul unui nou cult numit ,,Noul Dionysos”.
            Acroterele de pe acoperişul templului au ajuns şi ele în muzeul Pergamon din Berlin, fiind descoperite însă în săpăturile din Asclepion.

Memento


Pergamul renumit în antichitate, oraş care a parcurs secole de civilizaţie elenistică, romană şi bizantină nu poate fi descifrat numai prin parcurgerea sumară a câtorva monumente. Zecile de generaţii de oameni care şi-au purtat paşii şi privirile pe aceste locuri au aşezat straturi suprapuse ale rezultatului muncii şi talentului lor, odată cu spiritul, aspiraţiile, bucuriile, necazurile şi catastrofele ce le-au punctat destinele.
            Bătrânul Pergam este un tezaur de vestigii descoperite, sau încă ascunse. Multe, deşi numai parţial aduse la lumină, fac să tresară pe vizitatorul cu imaginaţie istorică şi sensibilitate artistică.
            O raită prin lumea adormită şi uitată aduce în atenţie monumente de importanţă publică sau particulară, cu destinaţie religioasă sau civilă. Deşi nu toate au aceeaşi importanţă, sau acelaşi grad de păstrare fizică, toate aşează câte o treaptă trainică la scara cunoaşterii creativităţii umasne.
            Se pot enumera: Sanctuarul zeiţei Demeter, cel mai amplu şi mai vechi lăcaş de cult, anterior attalizilor, Gimnaziul cel mic, cu băi, cu Odeon şi salon în marmură, Restaurantul şi magazinul alimentar, rămase parcă împietrite în ziua preparării mâncării şi a servirii clienţilor, Sala populară de orgii dionysiace, -Megalesionul-ul închinat zeiţei Cybele, zeiţa mamă din Anatolia, Sanctuarul zeiţei Hera, Marele Gimnaziu aşezat pe trei nivele, cu propriul amfiteatru, cu săli de învăţământ, cu săli şi terenuri de sport, cu băi şi chiar cu o pistă acoperită pentru concursuri, case ale oamenilor de rând, Agora inferioară, Poarta lui Eumenes dinspre sud, cu o curte proprie de apărare, precum şi multe, multe alte vestigii de locuire târzie bizantină, încă decorate, solide şi semnificative.
            Nu se pot enumera într-o scurtă prezentare toate obiceiurile şi toate misterele unui oraş dispărut precum Pergamul. In mod generic însă, trebuie specificat că impresionează pădurea de coloane ce împodobeau clădirile publice sau ale persoanelor bogate, că impresionează amplitudinea folosirii placajului de marmură, a mozaicurilor, a frescelor, a statuilor, a altarelor, a basoreliefurilor şi a inscripţiilor.
            Pentru o imagine mai întreagă asupra arealului de locuire şi de civilizaţie de la Pergam trebuie parcurse şi alte vestigii izolate, din afara zidurilor, care i-au mărit şi purtat prestigiul în depărtări.
            In partea de los a colinei Pergamului, în câmpia mănoasă dinspre litoralul Mării Egee, antichitatea a mai lăsat şi alte mărturii de excepţie. Este vorba de marele sanatoriu Asclepion, de Serapeion, de Cartierul distracţiilor din timpul stăpânirii romane şi de Tumulusuri. Toate la un loc fac dovada unei locuiri de mare amploare, cu un grad înalt de civilizaţie şi de cultură.

Cartierul distracţiilor


Intre Acropolisul Pergamului şi Asclepion, pe o colină, se arată încă timid de sub pământul înierbat vestigii impresionante ale epocii de dominaţie romană. Acestea sunt: Stadionul, Teatrul oraşului de jos şi Amfiteatrul.
            In această zonă săpăturile arheologice au avut numai un caracter de sondaj, aşa că locul îşi va mai păstra încă secretele şi trecutul.
            Amfiteatrul se prefigurează ca o construcţie grandioasă cu galerii înconjurătoare, cu scări şi porţi ample. Acest gen de construcţie este puţin cunoscută în Anatolia şi în estul Imperiului Roman, fapt ce relevă încă odată importanţa acordată Pergamului dar şi romanizarea profundă a vieţii şi obiceiurilor de aici. Remarcabilă apare boltirea râuşorului Tellidere, din care era adusă apa spre amfiteatru pentru spectacolele cu jocuri de nave.
            Socotind şi teatrul din apropierea amfiteatrului se constată că zona de locuire a Pergamului dispunea de trei teatre, realitate ce spune mult despre viaţa culturală, obiceiurile şi plăcerile locuitorilor. Totodată se poate estima şi nivelul de prosperitate al provinciei, prin faptul că îşi permitea spectacole costisitoare.

Tumulus


De la înălţimea Acropolisului Pergamului se pot observa, în câmpia înconjurătoare, un mare număr de tumulus-uri. Acestea sunt morminte ample, construite cu cupole şi coridoare boltite din piatră, astupate de coline de pământ. Sunt vestigii funerare specifice unor anumite populaţii foarte vechi încă învăluite de mister. N-au fost încă cercetate arheologic şi nici localizate istoric. Numai unul singur s-a analizat parţial, descoperindu-se nişte culoare boltite lungi de 17 şi 45 metri şi trei săli de morminte cu acces la un mic coridor. Săpăturile de la acest tumulus s-au realizat, prin sondaj, în anul 1900, dar au fost urmate imediat de un jaf.
            Multe din secretele civilizaţiilor trecute s-au descoperit tocmai prin săpăturile practicate în necropole. Zona de locuire a Pergamului mai are foarte mult de destăinuit istoricilor inclusiv din aria arheologică a necropolelor cu tumulus-uri.
Razele calde şi roşiatice ale amurgului unui soare ce se coboară în orizontul azuriu al Mării Egee, scaldă rămăşiţele triste, dar demne, ale unui oraş şi ale unei civilizaţii de sinteză, locul unde Roma a pus, pentru prima oară piciorul în lumea orientală helenistică, locul de unde marele imperiu şi-a început marea aventură orientală.